Sari la conținut
Autor: ALEXANDRU MAMINA
Apărut în nr. 506

Facilitatea locurilor comune. Pe marginea unor însemnări teatrale

    Deşi spectacolul Sinucigaşul, de Nikolai Erdman, se joacă de câţiva ani la Teatrul Naţional Bucureşti, l-am văzut abia de curând. Un spectacol reuşit, conceput şi interpretat „ruseşte”, în registrul tragicomic marcat de lingoarea şi excesele aşa-numitului suflet slav. Regizorul Felix Alexa pătrunde inspirat în atmosfera tensionată emoţional a unui mediu minor, în trăirile căruia autorul descoperă implicite semnificaţii general-umane. Decizia unui ins insignifiant de a-şi pune capăt zilelor, stările şi interesele pe care le declanşează devin astfel prilejuri de interogaţii asupra fericirii şi vieţii de apoi.
    Ar fi totuşi impropriu să vorbim despre o dramaturgie „filosofică”, în sensul în care filosofic înseamnă reflexiv; în Sinucigaşul nu predomină gândirea discursivă, ci trăirea impulsivă a fiinţei confruntate cu limita psihologică şi socială. Problematica nu este intelectuală, este moral-atitudinală sau, altfel spus, existenţială, aşadar piesa apare mai degrabă ca excurs antropologic decât filosofic.
    Tocmai pentru că ne-a plăcut, am dorit să cunoaştem şi alte percepţii. Însemnările la care am ajuns creează însă impresia că ratează simţitor subiectul, recurgând la admiraţia de circumstanţă şi locuri comune. Fie se exagerează cu aprecieri de genul „piesă genială filosofică, dar şi politică” (Doina Papp), fie se concluzionează irelevant punând accentul pe efectele comice ale unui spectacol la care „se râde copios” (Ludmila Patlanjoglu), ori se trădează pur şi simplu textul, atunci când este invocată „istoria  cumplită şi tragică a intelectualităţii ruseşti” (Irina Budeanu), de parcă Semion Semionovici Podsekalnikov ar fi avut ceva în comun cu intelighenţia sau categoriile cultivate, reprezentate în Calvarul şi Doctor Jivago. Mai corect e să remarci fără afectare „o poveste simplă ce cucereşte prin amestecul de tragic şi comic” (Răzvana Niţă).
    Cronicile amintesc de asemenea suferinţa, gustul amar pe care-l provoacă intriga, tipologiile puse în scenă, dar le subsumează registrului eminamente politic, de parcă singura preocupare a autorului ar fi fost să condamne puterea sovietică. Procedeul nu este ilegitim în sine, câtă vreme trimiterile subversive se regăsesc la un nivel de lectură, este însă înşelător, întrucât politizarea excesivă tinde să oculteze mizele afectiv-morale ce transgresează regimurile.
    Tipul personificat de Semion Semionovici Podsekalnikov apare la fel de umil sub ţari, ca şi sub bolşevici. Nu reprezintă nici marginalul evazionist, nici exploatatul revoltat, ci omul banal constrâns de meschinăria rutinei cotidiene, a cărui aspiraţie către căldura sufletească şi demnitatea personală e frustrată în virtutea condiţei sale inferioare. Conflictul decurge din trăirea inferiorităţii ca determinare fatală ce i se impune până şi cu ocazia hotărârii, de maximă încărcătură volitivă, de a-şi lua viaţa. De la înălţimea curajului celui care nu mai speră şi nu se mai teme de nimic, personajul recade în pasivitatea tristeţii curente, ca şi cum eroismul şi libertatea i-ar fi inaccesibile.
    Asistăm, aşadar, la drama fiinţei minimalizate, reduse la rol, adică la statutul funcţional subordonat care o transformă în obiect al aşteptărilor celorlalţi – situaţie recognoscibilă, indiferent de regim, în orice societate condusă de economia bunurilor materiale şi a însemnelor de prestigiu. Singura excepţie semnificativă o constituie familia, tocmai pentru că în familie subzistă, chiar şi deteriorată de intruziunea exteriorului, o relaţie interumană personalizată.
    Victimizarea – neputinţa – suferinţa sunt trei puncte nodale recurente în dramaturgia de inspiraţie gogoliană, în care Akaki Akakievici Başmacikin (Mantaua) şi Axenti Ivanovici Popriscin (Însemnările unui nebun) îl anticipează pe Semion Semionovici Podsekalnikov. Cum scria Feodor M. Dostoievski, „Toţi am ieşit de sub Mantaua lui Gogol”… Contradicţiile Rusiei birocratizate şi mercantile nu-i afectează însă exclusiv pe funcţionarii neînsemnaţi, cu tendinţa de a lua calea balamucului sau a azilului de noapte; îi marchează de asemenea pe nobilii inadaptaţi la condiţiile pieţei, înlocuiţi în ierarhia puterii de parveniţi ca Ermolai Alexeevici Lopahin (Livada cu vişini) sau Vassa Jeleznova din piesa omonimă. Sunt în fond contradicţiile specifice modernităţii, prin care se refractă condiţia umană generică. Diferenţele faţă de alte literaturi privesc structura mentală şi expresivitatea personajelor, mai introvertite şi neguroase în teatrul scandinav, de exemplu, mai extraverte şi euforice în cazul ruşilor, dar conţinutul tematic este adeseori analog.
    Cu toate acestea, există comentarii care se limitează mai ales la abordarea politică pe filieră subtextuală anticomunistă, blocate parcă în spiritul inversiunii imaginare de la începutul anilor 1990. Cei care procedează astfel lasă impresia că ar fi descoperit cheia hermeneutică universală, fără să realizeze că reduc complexitatea actului artistic la schematizarea mai mult sau mai puţin binară a unui manifest ideologic, aşa cum altădată se căutau reflectări ale luptei de clasă. Desigur, este mai comod să repeţi clişeele referitoare la opresiune, protest ş.a.m.d., dispensându-te, la adăpostul aparenţelor facile, de aprofundarea motivaţiilor şi sensurilor care alcătuiesc substanţa tramei.
    Limitele unor cronici nu ne-ar reţine atenţia, dacă n-ar fi simptomatice pentru deteriorarea spiritului critic autohton. Analiza nu înseamnă şabloane, etichetări sau efuziuni, ci încadrarea într-un context şi o evoluţie, decelarea problematicii şi a tipurilor aferente, comparaţia cu alte producţii similare, eventual identificarea posibilităţilor ideatice ori formale pe care le deschide creaţia respectivă. Tragediile greceşti, de pildă, nu pot fi pricepute în esenţa lor catharctico-civică ignorând motivele mitice şi funcţia purificatoare a ceremoniilor dionisiace în timpul cărora erau reprezentate, după cum clasicismul francez este pe deplin inteligibil numai în relaţie cu imaginarul simbolic al Curţii de la Versailles.
    Fără îndoială, asemenea evaluări nu se cer oricui, ele sunt apanajul specialiştilor, despre care se prezumă ca dispun de o expertiză superioară publicului larg. Tocmai de aceea rostul criticii este să discearnă valorile de mediocritate şi să orienteze gustul public spre operele de calitate, îndeosebi într-o cultură a divertismentului adeseori vulgar. De altfel, am auzit câteva persoane cu veleităţi elitiste aferându-se în legătură cu scăderea nivelului general de instrucţie şi percepţie artistică. Dar cum să se amelioreze, în condiţiile în care specialiştii înşişi nu oferă de multe ori decât platitudini de circumstanţă sau prejudecăţi la îndemână? Atunci gestul convenţional, necritic al spectatorilor, de a se ridica să aplaude în picioare, indiferent de performanţa de pe scenă, apare perfect explicabil în irelevanţa sa.

    Untitled-1