Octavian Soviany, Dicţionarul de rime, Editura Vinea, Bucureşti, 2013, 247 p.
Esenţiala antologie de autor a lui Octavian Soviany, Dicţionarul de rime (Editura Vinea, Bucureşti, 2013) impresionează prin ingeniozitatea ipostazierilor poetice, descinse dintr-un foarte puţin obişnuit carusel hiper-imaginativ. Sunt ample pătrunderi prin labirintul metaforelor cu inedit timbru picaresc, acolo unde aflăm emblematice personaje acordate mutabilelor teritorii supuse meandrelor. Antrenante efluvii ironice contribuie la cota ridicată a versurilor. Cuvântul de ordine este diversitatea, aparte farmec privilegiind cele mai neobişnuite opţiuni, împreună cu o constantă atitudine nostalgică în raport cu vremurile apuse. Călătoriile la care ne provoacă Octavian Soviany evidenţiază mereu valorile tutelare ale imaginaţiei. Făurirea poemelor pare a fi rodul urmăririi cu asiduitate a clasicelor precepte creatoare rimbaldiene. Absolut ataşantă această metodă poetică profund dedată multiplelor glisări. Este zona amplei recluziuni livreşti, modus vivendi propriu maximalizărilor estetizante, câteodată terminale: „Eu îmi trăiesc solemn cărturăria/ Privind pieziş la buchiile din palii/ Ca-n bilblioteca din Alexandria/ Unde veneau pe vremuri didascalii// Statui de tuci mă cercetează grav/ Am eşuat ca numerii pe-o riglă/ Aici se-ngraşă retorii cu praf/ Şi-şi ţin sub limbă perlele de sticlă// E-un anotimp de pulbere blazat/ Ce se divide-n scorojite zile/ Când hexametrii scapără ciudat/ Iar oameni-s mâncaţi de facsimile// Bătrânele culturi s-au tuns chilug/ Ce-am scris am scris cu litere de apă/ Pereţii bibliotecilor mă sug/ Şi-apocalipsul poate să înceapă// Iar seara-i gravă ca un cenotaf/ Oglinzile plodesc coleoptere/ Aici se-ngraşă retorii cu praf/ Gătindu-se spăşit de împăiere“. Poetul revarsă asupra noastră un potop de elemente cărturăreşti, vilegiaturi evazioniste în medii dedate eclectismului. Abordând filosofiile clasice sau fiorul crepusculului decadent, discursul poetic păstrează atât de bine ţintita constantă rafinat-ironică. Sinteză în cheie salomeică a Penei Corcoduşa cu Herula Lucrezia Vimercatti, sau poate cu demoniaca Hyacinthe Chantelouve, iată o entitate clar-obscură închinată vechilor patimi rele: „Din ochii ei năştea o ceaţă rea/ Cum se-arăta-n Subur pe la chermese/ Şi când ca Lorelei se pieptăna/ Sosind apoi – lunatică – la mese// Aidoma unui fum vrăjitoresc/ Drapată strâns în horbotele-i bete/ Iar şalul ca un roşu arabesc/ Plutea prin smogul gros din cabarete// De parcă al fermatelor menisc/ Ar tatua pe braţe trubadurii/ Iar chipul ei părea un obelisc/ Acoperit de mâl şi holoturii// Un trandafir pe umărul ei gol/ Se ofilea şi degetele-i boante/ Băteau între pahare cu picior/ Bezmetice solfegii în andante// Ca-ntr-o beţie tristă cu eter/ Rotea spre noi priviri încercănate/ Venită din Parisul lui Baudelaire/ Cu sâni precum corăbii turmentate// Şi cine-i săruta obrajii traşi?/ Şi cine-a petrecut-o pân’ la scară?/ Umplea un fov cenaclu de apaşi/ Muzeul figurinelor de ceară// Prin care ea trecuse somnambul/ Drapată strâns în horbote şi-n vicii/ Chemându-ne pe rând să-i fim emuli/ Didascali ai cernitelor delicii// Imunde clime bântuiau prin săli/ Lumini de bal îşi iscăleau diata/ Iar prinţii pluvioaselor cămări/ Strigau cu toţii «O Non Satiata!»// La mese negre se plângea venal/ Sclipeau ciudat ferestre scufundate/ Pe umeri ea avea un roşu şal/ Şi sâni precum corăbii turmentate“. Treptat, un ton eteric învăluie fiinţa acestor desfăşurări lirice întru dezmărginire. Prodigioase exotisme contribuie la efectul, uneori de-a dreptul flamboaiant, al unor rare imagini situate sub blazonul artificialităţii savante. Inevitabil, întâlnim şi sentimentul unei irepresibile năruiri a odată atât de falnicelor valori, astfel instalându-se penetrantul mal du siècle. Mundaneitatea ne întâmpină cu veşti rele. Rememorările nu fac decât să actualizeze, morganatic, cele ce odată au contat. O formă a salvării decurge din evocarea perenelor paradisuri artificiale ce au fascinat şi vor fascina mereu sufletele dornice de luxuriante expansiuni. Într-o diversitate funambulescă defilează ilustre figuri, mari personaje de odinioară: Jeanne D’Arc, Villon, Platon, Sfântul Petru, Baudelaire, Balzac, Esenin, Picasso, Apollinaire sau poetul braşovean Darie Magheru. Asistăm la desfăşurarea unor cosmogonii poetice, plăsmuiri existenţiale pornind de la Cuvânt: „Ca-ntr-un abis adânc de taină grea/ Şi totuşi cât se poate de senină/ Cuvântul era viaţa ce via/ Iar viaţa ce via era lumină// În timp ce un popor de oameni prunci/ sub cele şapte sfere rotitoare/ Trăia ferice-n apele de-atunci/ Cu mult mai străvezii şi mai uşoare// Căci izvorau de-a dreptul din Cuvânt/ Iar oamenii din prima seminţie/ Nici nu aveau pre dânşii alt veşmânt/ Decât un soi de teacă străvezie// Prin care – cu puterea lor divină/ Treceau prin dânşii raze de lumină“. Sunt veritabile imnuri marcate adânc de pecetea Poeziei. Ales meşteşugar al formelor fixe, Octavian Soviany „povesteşte“ necontenite aventuri cu inconfundabil parfum. Astfel, alegem o mostră în registrul pasionalităţii supliciante: „Stau în surghiun şi tot deşert pocale/ În care sunt otrăvuri şi nu vin,/ tu poruncind departe să mă ţin,/ Domniţa mea, de farmecele tale.// Şi mi-ai făcut din desfătare chin,/ Un brâu de cuie crunt din cinga-mi moale,/ Înverşunată, negăsind cu cale/ Să îmi scurtezi surghiunul, cel puţin.// Ca o stăpână rea, cu ochi hapsâni,/ Ce n-are nici un pic de îndurare,/ De la o zi la alta mă amâni// Şi nici nu recunoşti că-mi eşti datoare./ Eu număr ceasuri, zile, săptămâni./ Tu-mi ceri stăruitor să am răbdare“. Itinerariile ultra-calofile irump şi în rondelurile dedicate „Meşterului Foarţă“. Boem irepresibil, poetul abordează circumstaţe la limită: „Îţi poleiesc pantofii cu argint/ Şi-ţi mângâi crinolina desuetă/ Mâhnit ca băutorii de absint/ Şi pufăind domol din ţigaretă// De parcă am trăi sub Carol Quint/ Şi ai purta la gât o coleretă/ Îţi poleiesc pantofii cu argint/ Şi-ţi mângâi crinolina desuetă// Iar după ce-ţi trasez orbecăind/ Sub sânul stâng o linie cu cretă/ Pictez pe capul tău ca Gustav Klimt/ O mare pălărie violetă// Şi-s trist ca băutorii de absint“. Alchimizantele retorte lirice ale lui Octavian Soviany integrează şi multiple ecouri proustiene. Raşelica Nachmansohn, de asemenea din stirpea femeilor de o senzualitate întunecată, e amintită în aceste abisale versuri: „La masa din local ca un ostrov/ Unde mă seci pe rând şi mă înrouri/ Tu semeni cu-o evreică din Krakow/ Iar fusta ta aduce cu ghettoul// Când ne privim parcă am spune psalmi/ Şi trupurile noastre complotează/ Iar sânii tăi sunt verzi ca nişte palmi/ Sub şalul tău precum o metastază// La alte mese-şi fac poeţii plinul/ E tărăboi şi zarvă împrejur/ Dar tu îmi guşti îngândurată vinul/ Şi vinul are gust de Iom-Kipur// Căci iarna e aproape de sfârşit/ Şi / ca un timbru vechi din Palestina/ Lipindu-mă de şoldul tău semit/ Visez că îţi sărut hemoglobina// Precum un bijutier de la Hebron/ Ce-ţi poleieşte ambele picioare/ Tu dulce Raşelica Nachmansohn/ Cu aur cu argint cu disperare“. Culorile crepusculare contribuie la trainica instaurare a patinei curţilor vechi. Finalul volumului cuprinde mai multe „răstălmăciri“ din poezia franceză şi una din cea germană, întregind astfel dezvăluirea unui impresionant proces creator animat de preceptele artei pentru artă.