Printre sutele de comunicate de presa, invitatii la teatru si diferite evenimente
culturale primite în ultimele saptamâni, unul mi-a atras atentia în mod special. Iata cum suna:
O asemenea invitatie nu se refuza. Mai ales ca stiam din anii precedenti ca publicul, care totdeauna umple salile de teatru atunci când joaca detinutii, are o reactie cu totul diferita de cea de la spectacolele normale. Teatrul cu puscariasii reuseste de fiecare data sa acceseze dimensiuni pe care cel elaborat, cu intentii estetice, facut de profesionisti, nici nu le-ar putea visa. Emotia e mult mai mare, caci miza are o cu totul alta greutate. În tara noastra se organizeaza singurul Festivalul de Teatru al Detinutilor din lume.
Cea de-a doua editie a festivalului conceput de Asociatia A.R.T. Fusion în parteneriat cu Administratia Nationala a Penitenciarelor a reunit anul acesta douasprezece trupe de teatru din penitenciarele si centrele de reeducare din toata tara. Acestea au montat noua piese de teatru clasic si doua de teatru forum. Spectacolele
s-au jucat la Teatrul Nottara si La Scena – Teatrul Arca. Scopul A.N.P. a fost sa ofere persoanelor aflate în detentie un mijloc de exprimare si explorare a sentimentelor într-un mod neprimejdios, contribuind astfel la dezvoltarea lor afectiva. Proiectul a implicat nouazeci de detinuti din Penitenciarele Rahova („Evolution“, regia Iulian Glita), Jilava („Despre libertatea obisnuita“, regia Daniel Simion si Costin Nedelcu), Târgu Jiu, Colibasi, Vaslui, Galati, Codlea („Ciclopul“, dupa Euripide, regia Gabriel Costea), Craiova („Casa Poporului“, regia Bogdan Georgescu), Târgu Ocna, Gherla („Noapte si Zi“, regia Andreea Iacob), Satu Mare („Experimentul“ de Ion Baiesu, regia Radu Botar), Oradea („Transplantul“ de Lavinia Steer, regia Florian Silaghi), Bistrita („Trisez cu viata“, regia Camelia Toma), Timisoara („Un vis…“, regia Ana Maria Andone), Gaesti. Acestia au fost asistati în crearea pieselor de saisprezece tineri artisti, promotori ai principiilor de toleranta si egalitate de sanse pentru tinerii aflati în sistemul penitenciar.
Dosar coordonat
de Cristina Rusiecki
Dana Cenusa
ofiter de presa la Administratia Nationala
a Penitenciarelor:
1. Organizati singurul festival de teatru al detinutilor din lume. Cum s-a nascut aceasta idee?
Am intrat în sistemul penitenciar cu tot bagajul de prejudecati aferent lumii în care traiesc, desi fusesem mai înainte ziarist si s-ar fi cuvenit sa fi stiut câte ceva. Nu stiam nimic despre detinuti, despre închisoare, ca urmare, mai întâi m-am mirat ca detinutii nu erau urâti, murdari si înspaimântatori, iar penitenciarele nu erau niste hrube igrasioase strabatute de zanganitul lanturilor si gemetele chinuitilor. Pe urma, am constatat cu mare surprindere ca foarte multi detinuti aveau tot felul de îndeletniciri artistice, adica pictau, sculptau, cântau sau jucau teatru. De fapt, în situatia asta extrema, nevoia de comunicare a oricarei fiinte este enorma, de unde si neasteptatele afinitati artistice, canalele – poate singurele! –, prin care îsi poate exprima cineva sentimentele, emotiile. Asadar, nu mi-a venit ideea organizarii unui festival de teatru pentru detinuti peste noapte, a fost mai degraba un proces, am avut nevoie de mult timp ca sa pot întelege care este legatura dintre un detinut analfabet, teatru si societate. Practic vorbind, însa, usa a fost deschisa de catre Sorina Togoe, psiholog în Penitenciarul Arad, care s-a hotarât cu patru ani în urma sa foloseasca drept metoda terapeutica psihodrama. Cei mai agresivi detinuti au alcatuit atunci grupul de lucru si jucându-si propriile roluri s-a ajuns pâna la urma la o piesa de teatru în toata regula, piesa „Joi“ – ziua când se citesc „contoarele“, ziua în care se întruneste la Arad comisia pentru eliberarea conditionata a detinutilor. Cu piesa asta, gratie lui Mircea Diaconu, caruia n-am niciodata destule cuvinte sa-i multumesc, s-a ajuns în anul acela pâna la „Nottara“, iar reactia publicului a fost atât de sincera si atât de calda, încât de aici si pâna la festival n-a mai fost decât un pas.
2. Cum v-ati apucat de genul acesta de proiecte? Care e scopul? Care a fost rezultatul?
Fac proiecte cu detinutii pur si simplu pentru ca s-a întâmplat sa lucrez în zona asta si, oricât ar parea de bizar sau de neverosimil, sunt PR-ul lor, PR-ul sistemului penitenciar, ca urmare, încerc din rasputeri sa construiesc o punte între închisoare si comunitate stiind cu certitudine ca, mai devreme sau mai târziu, detinutii se elibereaza si au nevoie de sprijin pentru reintegrarea lor sociala. Asta este scopul principal. Altfel, intentiile sunt cât se poate de oneste, nu vrem sa pacalim pe nimeni, detinutii nu sunt niste îngeri si închisoarea nu este gradinita pentru copii, discutam, de fapt, despre straturi, straturi de suferinta si furie acumulate în timp, amplificate enorm din pricina privarii de libertate, discutam despre saracie, ignoranta si neputinta.
N-am cuantificat niciodata rezultatele acestui proiect, de altfel, nici nu cred ca as avea cum, îmi ajunge însa ceea ce vad de fiecare data în culise si pe scena sau în sala de spectacole, pentru ca vad implicare si emotie de cea mai buna calitate umana, emotie sincera, fara nici una dintre mizele obisnuite.
3. În urma procesului teatral s-au modificat comportamentul detinutilor, perceptia lor asupra lumii, reprezentarea asupra mediului în care traiesc? Mi-ati putea da niste exemple?
Cel mai bun exemplu este probabil cel de anul trecut când o detinuta de la Penitenciarul Arad s-a simtit foarte rau chiar în dimineata spectacolului. A fost dusa de urgenta la Penitenciarul Spital Rahova si diagnosticata cu cancer, cu toate astea, n-a putut-o nimeni opri sa se urce pe scena în seara aia, atâta determinare si atâta putere de sacrificiu la o fiinta care n-avusese pâna atunci nicio legatura cu arta, cu teatrul, n-am vazut niciodata. Fireste ca ceva se schimba în viata lor, în primul rând sunt cei foarte agresivi care fac psihodrama si care, în mod evident, îsi modifica comportamentul dupa o vreme, în al doilea rând încercati sa va imaginati o persoana care nu mai are identitate, care nu mai are nimic de pierdut, o persoana tintuita la stâlpul infamiei, de cele mai multe ori o victima la rândul ei, care se urca pe scena unui teatru si este rasplatita, probabil pentru prima data în viata, cu ropote de aplauze. Asta este într-un fel o minune care aduce alinare si detinutilor, si societatii. Ideea este ca nu trebuie sa-i iubeasca cineva pe detinuti, oricât ar fi de crestineste, ceea ce ma caznesc sa fac este sa conving lumea ca aceste persoane se vor întoarce inevitabil si, daca nu încercam sa-i ajutam sa-si depaseasca handicapul social, sunt toate sansele sa provoace în continuare multa suferinta unor oameni inocenti si nevinovati.
4. Care este profilul detinutei/detinutului care doreste sa joace teatru?
Teatrul înseamna, în primul rând, comunicare, în consecinta, dupa parerea mea, oricine poate sa interpreteze ceva de calitate într-o piesa de teatru. Teatrul în închisoare nu este un moft, este o excelenta varianta terapeutica. Daca este facuta cu talent si pricepere, poate sa echilibreze si sa ofere solutii chiar si acolo unde nu te mai astepti. Imaginati-va situatia detinutilor care abia stiu sa scrie si sa citeasca si care învata cu rabdare si încredere replicile citite de catre altii, detinuti care, poate pentru prima data în viata, înteleg ce înseamna respectul sau disciplina sau relatia cu alta fiinta umana.
Eu nu discut aici despre teatru ca despre solutia minune, nu-mi fac de altfel nici iluzii în privinta efectelor asupra detinutilor implicati în proiect, eu doar încerc sa gasesc solutii, încerc, mai ales, sa schimb obiceiurile, sa ofer variante, sa dovedesc ca se poate si altfel si, daca ajut în felul acesta un singur detinut sa-si depaseasca conditia si un singur spectator sa renunte la prejudecati, ma declar multumita.
5. Care e motivatia lor când se apuca de un asemenea proiect?
Banuiesc ca cei mai multi detinuti vin la teatru din plictiseala sau din curiozitate, fara sa dea initial prea multe parale pe activitatea asta. Pe urma, se întâmpla ceva, cred ca are loc un schimb afectiv inevitabil care-i îmblânzeste si-i motiveaza pe toti, detinuti, supraveghetori, artisti implicati în proiect. Pâna la urma discutam, se pare, despre o lectie de buna purtare pe care toata lumea o învata fara sa vrea, fara sa stie. Pe de alta parte, probabil ca printre detinuti s-a si dus vestea festivalului de teatru si este greu sa rezisti tentatiei celor cincisprezece minute de celebritate la care am fost avertizati ca oricine are dreptul.
6. Cum au colaborat actorii profesionisti si regizorii cu detinutele?
Cred ca la întrebarea asta ar fi trebuit sa raspunda actorii si regizorii implicati în acest proiect dar, daca acesti oameni minunati care sunt regizorii pieselor intrate în festival ajung sa lucreze cu atâta devotament si fara nicio recompensa materiala, cred ca este de prisos sa mai încerc sa conving pe cineva despre motivatia si implicarea lor. O explicatie am, am trecut prin faza asta si am fost luata pe nepregatite la rândul meu, de fapt intri în închisoare cu frica, cu prejudecati, intri baricadat si suspicios si iesi încarcat pozitiv, iesi recunoscator. Pe de o parte, apreciezi, cel putin prin comparatie, propria ta situatie, asta te face de regula generos si recunoscator, pe de alta parte ai inevitabil parte de un schimb afectiv neconditionat, unul rar si de calitate de vreme ce nu este conditionat în nici un fel.
Andreea Iacob
regizoare, cadru universitar, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj, autoarea spectacolului „Noapte/zi“ din cadrul festivalului
1. La al câtelea proiect cu detinutele sunteti?
Acesta este al doilea spectacol pe care îl realizez cu detinutele de la Penitenciarul Gherla – Extensia Cluj, dar în urma cu câtiva ani mai lucrasem si cu barbati detinuti de la Gherla. Anul trecut am reluat colaborarea cu Penitenciarul pentru participarea la festivalul EXIT! si am facut spectacolul „Casa Bernardei Alba“, dupa piesa lui Lorca, având în distributie femei detinute.
2. Cum v-ati apucat de genul acesta de proiecte? Care e scopul? Care a fost rezultatul?
A început printr-o întâmplare. Eram studente la Teatru la Cluj când Ozana a vazut la avizierul facultatii un anunt prin care cei interesati erau invitati sa faca teatru cu detinutii barbati de la Gherla. Am hotarât sa sunam. Ne-am împrietenit imediat cu cea care facuse anuntul, Cristina Varo, de la Penitenciarul Gherla, si am început sa ne întâlnim saptamânal cu „trupa“. Din pacate, pe ei nu am putut sa-i aducem sa joace la teatru, am jucat micile noastre spectacole numai în interiorul penitenciarului.
3. Ati lucrat pe un scenariu colectiv inspirat dupa romanul „Exuvii“ de Simona Popescu si cu poeme din volumul „Noapte sau Zi“ ale aceleiasi autoare. De ce ati ales cartile Simonei Popescu ca punct de plecare pentru spectacol? Care e legatura între universul acestei scriitoare si universul femeilor închise?
Motivatia a fost mai întâi una personala. Sunt un mare fan al Simonei Popescu, de ani de zile! Asa ca de ani de zile ma gândeam sa fac un spectacol dupa „Exuvii“. Doar ca este un lucru destul de dificil, nu este un roman care sa poata fi pus în scena „direct“. Vara aceasta mi-am dat însa seama ca cea mai mare libertate sa fac un asemenea spectacol, un experiment, pâna la urma, este sa încerc sa fac spectacolul în Penitenciar. Stiam ca fetele cu care lucrasem anul trecut vor vrea sa joace si anul acesta, deci aveam cât de cât o echipa si speram ca scrisul Simonei, direct, inteligent, sensibil si foarte special-poetic le va placea. Toate acestea s-au întâmplat. Am împrumutat din roman ideea spectacolului: pornind de la faptul ca celulele corpului nostru se schimba din sapte în sapte ani, cu exceptia celulelor creierului, singurul care îsi aminteste corpurile noastre trecute, am creat un personaj cu sapte vârste, cu sapte fatete, care erau fetele din distributie. Amintirile si visele care alcatuiesc textul spectacolului le apartin în totalitate fetelor. Asa a începutul lucrul la spectacol: cu discutii si amintiri, am „sapat“ în trecutul lor, ne-am întors în vârstele lor anterioare, pentru ca mi-am dat seama ca a dramatiza cartea Simonei înseamna mai mult decât a pune pe scena amintirile, visele sau experientele ei, redate în „Exuvii“. Asa ca am cautat în fete propriile lor povesti, adevarurile lor. Legatura dintre universul Simonei Popescu si universul fetelor cu care am lucrat este tocmai acest trecut-prezent: suntem cine am fost si am fost cine suntem. Fetele au fost sincer încântate când si-au dat seama ca se jucau aceleasi jocuri la fel cu noi, cele care faceam spectacolul, erau încântate ca descopereau amintiri comune cu Simona, a carei prezenta a plutit mereu printre noi la repetitii, în fine, ca toti ne-am jucat la fel, ca sunt mai multe lucrurile care ne unesc decât cele care ne despart.
4. Ce particularitati are lucrul / teatrul cu detinutele?
E mai placut! Ele chiar se bucura ca joaca, se bucura de teatru, chiar si atunci când devine greu si obositor. Probabil se simt mai libere când fac teatru, probabil faptul ca intra într-o lume noua, cea a spectacolului, înseamna o iesire din lumea în care sunt efectiv.
5. Ati sesizat vreun rezultat vizibil la actritele dumneavoastra dupa aceasta experienta?
Cele care au jucat si în spectacolul de anul trecut au intrat mult mai repede si mai bine în jocul de anul acesta, putin mai complicat, pentru ca am construit si textul împreuna. Dar asta tine doar de experienta în plus pe care o aveau fata de celelalte fete. Fetele care erau mai noi s-au descurcat si ele foarte bine. Uman vorbind, tot ce pot sa sper este ca le-am ajutat si eu putin, prin întâlnirea noastra, sa nu iasa din penitenciar mai rau decât au intrat.
6. Care este profilul detinutei care joaca teatru?
Anul acesta nu am facut o selectie. Le-am invitat pe fetele care au jucat si anul trecut, iar celelalte sunt fete despre care am aflat ca îsi doreau foarte mult sa vina si ele sa joace, asa ca le-am chemat si pe ele. Anul trecut a trebuit sa fac selectie, pentru ca se prezentasera cam treizeci de fete care voiau sa joace! Dar singurul criteriu care a contat a fost cel profesional, am facut cu ele exercitii de actorie.
7. Cum a colaborat actrita profesionista cu detinutele?
Camelia Curutiu este cadru didactic la Facultatea de Teatru si Televiziune de la Cluj, asa ca ea este obisnuita sa lucreze cu „neprofesionisti“ si stie sa-i formeze. Altminteri, Camelia a lucrat cu fetele cum ar fi lucrat cu oricine. De fapt, asta ne-am si propus si cred ca aceasta poate fi singura noastra „strategie“ – am lucrat cu ele-fetele, nu cu ele-detinutele. Dincolo de teatru, cred ca orice activitate am fi facut cu ele, asta a contat cel mai mult, faptul ca au lucrat cu niste oameni de „afara“ care le trateaza „normal“, care au încredere în ele, care asteapta ceva de la ele.
8. Spectacolul dumneavoastra e foarte rafinat, îmbina poezia, texte din roman si confesiunile detinutelor cu o coloana sonora extraordinara. Cum au perceput detinutele genul acesta de spectacol?
Au fost putin dezorientate la început! Cele cu care am lucrat si anul trecut deja stiau cum e treaba asta cu teatrul, asa ca ele au fost cu atât mai suprinse de ceea ce le propuneam acum! „Casa Bernardei Alba“ e o piesa cu o poveste cu cap si coada, pe când acum veneam cu ideea unui spectacol fragmentar, poetic, un soi de instalatie poetica. Dar s-au obisnuit între timp cu ideea, le-a placut foarte tare ca folosim amintiri si vise ale lor, le-a placut si alaturarea cu cele câteva poeme ale Simonei Popescu pe care le-am folosit la începutul fiecaruia dintre cele sapte momente ale spectacolului. Au înteles si structura si îmi placea sa le aud cum le explicau gardienilor care nu prea întelegeau ce faceam noi pe acolo, le explicau cu o oarecare superioritate ca ele sunt un singur personaj, cu mai multe fatete si tot asa!
Si muzica pe care le-am propus-o le-a cucerit imediat. Pentru începutul si sfârsitul spectacolului am adus piesa „Falling“ de pe cel mai recent album al lui Laurie Anderson. Întotdeauna când caut muzica pentru spectacole, caut mai întâi la Laurie Anderson, care este, probabil, cel mai complet artist al vremurilor noastre. Este, în orice caz, artistul meu preferat, pot sa ascult la nesfârsit muzica ei sau sa ma uit de oricât de multe ori la videoclipuri cu ea. Sunt fana de ani de zile (de fapt, de exact sapte ani de zile!), la fel de entuziasta cum eram la început, si ma bucur întotdeauna când gasesc mici corespondente între ceea ce fac eu si ceva facut de ea. M-am bucurat ca le-a placut si fetelor piesa. Cealalta piesa, care se aude la începutul fiecaruia dintre cele sapte momente ale spectacolului, este un fragment din Schubert. Cred ca este un fragment care te cucereste cu cât îl asculti mai des, deci mi
s-a parut potrivit sa-l repetam. Am ales acest fragment tot ca un soi de omagiu, mai putin direct, adus actritei Isabelle Huppert (care este specialista pe Schubert în rolul din filmul „Profesoara de pian“).
E, deci, un spectacol facut cu foarte multa energie buna, un soi de puzzle liber în care fetele au intrat instinctiv si apoi s-au simtit foarte bine, când au început sa simta ca fac si ele parte din „poezia“ pe care sau cu care ne jucam.
9. Ce relevanta are tema singuratatii în spectacolul dv.?
Primul moment din cele sapte ale spectacolului are ca tema singuratatea. Apoi vin frica, copilaria, iubirea si asa mai departe. Singuratatea si ceilalti, supravietuirea cu si prin ceilalti reapar mereu în cele câteva spectacole pe care le-am facut pâna acum. Cred ca se potriveste cu atât mai bine în acest context, al spectacolului facut la penitenciar, unde singuratatea e poate si mai interesant de urmarit. Aici nu e nici numai rea, nici numai buna. Iar ceilalti, cei din jur, pot fi cu atât mai mult raiul sau infernul. În acest spectacol, cautarea, drumul este dinspre singuratate spre ceilalti-eu, dinspre exterior spre interior. Am aflat acum câteva zile ca aceasta cautare în tine, de rememorare a întâmplarilor trecute sau a viselor, e folosita ca forma de terapie. E o tema care ma cauta la fel de mult cât o caut eu pe ea. În fine, nu cred ca e o tema foarte atragatoare pentru public, dar sper ca spectacolul o include destul de delicat, cât sa fie o experienta suportabila!
Simona Popescu
scriitoare
1. Cum a fost sa va vedeti „jucata“ de niste detinute?
Andreea (Iacob) mi-a facut o mare surpriza, un dar pretios. Si nu vorbesc despre spectacolul în sine (care m-a emotionat foarte tare), ci de toata întâmplarea, care se potriveste asa bine cu mine, cu ce fac eu. În martie 2007, Andreea îmi trimitea un sms. Îmi scria asa: „Ca sa nu te-ncarc, trebuie sa-ti spun ca «Noapte sau zi» a avut un super-succes la detinutii de la Gherla, cu care fac eu teatru“. Desi am casuta telefonului mereu încarcata, nu am renuntat la mesajul asta. I l-am aratat Andreei acum, în 2010, dupa spectacol. Pentru mine, faptul ca barbatii aceia din închisoare citisera ce scrisesem eu despre vise si fapte de peste zi – si, deduceam, le placuse –, a fost o mare bucurie (si un test). Mi-a spus acum câteva luni ca ar vrea sa faca ceva pentru scena, pornind de la „Exuvii“ si de la poemul „Noapte sau zi“. Mai precis, pornind de la amintiri si vise. Apoi mi-a scris ca a început sa lucreze cu fetele (cum le zice ea), sa le citeasca si sa le îndemne sa scrie despre ele, despre amintirile si visele lor. Mi-a trimis ce-a iesit – lucruri atât de frumoase, de miscatoare… În fiecare dintre volumele mele de versuri, în câte un poem, am inserat si ceea ce spun altii legat de câte o „tema“ a mea. Undeva în primul volum, am inclus raspunsurile câtorva apropiati (de la prieteni de vârsta mea la bunica Ica de 80 de ani) la întrebarea: „Ce e plictiseala pentru tine?“. În „Noapte sau zi“ am transcris pentru carte câteva dintre visele elevilor mei de la tara (era prin 1987). Sunt pagini, ale lor, minunate. În ultima mea carte publicata, „Lucrari în verde sau Pledoaria mea pentru poezie“, am facut un întreg capitol cu fragmente din raspunsurile studentilor mei la întrebarea: „Ce e poezia pentru voi?“ (raspunsurile, tulburatoare, vin de la niste… recalcitranti!). Si iata ca Andreea mi-a continuat proiectul, în afara cartilor. Îi sunt foarte recunoscatoare pentru asta. Si apreciez si ca a avut curajul sa plece de la niste texte care nu sunt… dramaturgie. În fond, în toate cartile mele eu fac… teatrul meu (în „Lucrari în verde“, un poem de 300 de pagini, am o gramada de personaje, o coloana sonora si dau chiar si niste… „indicatii de regie“!).
2. Traseul din spectacol (de la pluralitatea eurilor feminine la tema singuratatii) tradeaza sau se armonizeaza cu universul Simonei Popescu?
Andreea a reusit, în patruzeci de minute, sa puna în scena multe dintre lucrurile pe care eu le mobilizez în literatura mea. A pornit de la ideea papusii rusesti, Matrioska – o metafora pentru ceea ce eu numesc identitatea mea multipla si simultana. A adus pe scena sapte fete, sapte cutii una într-alta (pe principiul cutiilor chinezesti), în care se aflau sapte fragmente din textele mele, la care fetele adaugau povestea lor personala din vise sau amintiri. Textele mele erau scrise pe câte o bucata de hârtie albastra decupata sub forma unui lant de papusi pe care ele, pe rând, le desfasurau. De fapt, prima desface sapte figurine înlantuite, urmatoarea un lant cu sase si tot asa pâna când ultima ridica în dreptul ochilor o singura figurina. A mai adus o lada cu jucarii (jucariile ei din copilarie) si o cutie cu nasturi. Pe ecran a proiectat fotografiile fetelor de când erau mici. La un moment dat, fiecare dintre ele sta în dreptul copilului care a fost. Când apar pe scena, fetele sunt asezate una în spatele celeilalte, vin în fata sirului pe rând. Au vârste diferite (de la Izabella, cea mai tânara, la doamna Agneta, care are deja parul alb) ca Matrioska cu „simone“ din „Exuvii“. Si ar mai fi si vocile lor, puse pe banda, citind din ce-am scris. Voci diferite, fara vârsta, unele cu accent unguresc, care dau o stranietate si mai mare „mesajului“. Pe ecranul din spate apare si imaginea unui caleidoscop care se misca, schimbând „configuratiile“ (o alta imagine „a mea“). Pe scurt, cum îmi scria Andreea într-un mail: „Fiecare fata cu momentul ei, cu cutia ei – cu câte un poem si o jucarie“. Asa, cu un limbaj mai savant, spectacolul e o punere în abis a literaturii mele (si Andreea e o excelenta cititoare). Ca muzica, a folosit ceva din minunatul Franz Schubert si o bucata, ca un refren, reluat de sapte ori, din Laurie Anderson. As adauga aici ca a doua zi aveam bilet (si eu si Andreea) la Laurie Anderson (pe care am întâlnit-o si dupa concert, avem si autografe! – dar asta e alta poveste).
As mai adauga aici ca, în general, apreciez mult ce au facut câtiva regizori pornind de la carti care nu sunt destinate scenei. Întâlnirile lor cu anumiti scriitori nu sunt întâmplatoare. Au pus în scena, de fapt, nu o piesa si nici macar o carte, ci o… gândire. O gândire cu care s-au intersectat, prin afinitate, pe care au… spatializat-o, i-au dat concretete. Ma gândesc la spectacolul Catalinei Buzoianu pornind de la „Patul lui Procust“ (în final, personajul „autor“ îsi îmbratisa „personajele“ – pe el însusi, de fapt, în multiple ipostaze), dar si la spectacolul ei pornind de la „Paginile bizare“ ale lui Urmuz (punere în scena uluitoare, prin care reuseste sa recupereze o întreaga lume – dar si gândirea, filozofia unui autor care a trecut adesea ca unul care face „jocuri de cuvinte“, „elucubratii“). Nu în ultimul rând, îmi amintesc feeria pe care o creeaza pornind de la „Levantul“ lui Cartarescu (si care spune atâtea despre ea, nu doar despre Cartarescu). Punerile în scena ale Catalinei Buzoianu sunt parte, pentru mine, din „bibilografia critica“ a autorilor – pe care i-a interpretat, prin limbaj scenic, mai bine decât au putut-o face criticii literari. Teatrul este o forma de… hermeneutica (minunata). Când vorbim despre Camil Petrescu sau Urmuz la Litere, încerc sa le „povestesc“ studentilor mei si spectacolele doamnei Buzoianu. Ele ar trebui cumva arhivate. Îmi amintesc si de o foarte interesanta punere în scena a poeziei lui Gellu Naum, în regia Nonei Ciobanu. Poezia e, uneori, spectacol (desfasurata ca atare!). Mi-ar placea sa vad cândva „teatralizata“ poezia lui Mircea Ivanescu (el mobilizeaza în volumele lui – fragmente, de fapt, dintr-o singura carte! – scenarii ale Amintirii) sau „Spectacol cu Dimov“ (un spectacol, cum spune chiar titlul!), admirabilul volum al lui Serban Foarta. Am aflat ca Mona Chirila va încerca sa puna în scena „Zenobia“ lui Gellu Naum. Abia astept!
3. Am auzit ca ati fost sa le vizitati si ati vorbit cu ele.
Am trecut pe la ele, la cabina, înainte de spectacol. Le-am dus flori, un buchetel pentru fiecare, cum se duce actritelor. Pe câteva le cunosteam de anul trecut, când au venit la Bucuresti, în cadrul Festivalului de Teatru National al Penitenciarelor. Am rugat-o pe Andreea atunci sa ma lase sa asist la repetitii, eram curioasa cum lucreaza un regizor. Adreea venise cu o piesa a lui Federico Garcia Lorca (tot un poet!), „Casa Bernardei Alba“. Era întuneric în sala, buna acoperire pentru cineva care nu-si putea tine lacrimile acasa. Si spectacolul acela, ca si acesta de-acum, avea în el o mare puritate. Am fost la toate spectacolele de anul trecut din Festival, am fost si anul asta (în prima zi). M-a emotionat tot ce-am vazut acolo. Atâta umanitate, atâta amaraciune! Eu ma emotionez rar la teatru, care mi se pare adesea ceva rece, artificial. Sunt însa spectacolele câtorva regizori pe care-i urmaresc (pe ei, ca autori!) care m-au dat peste cap. Dar si unele dintre spectacolele acestea cu neprofesionisti m-au miscat, asa cum, cândva, m-au impresionat câteva spectacole pentru copii, când mergeam la Tandarica cu fetita mea. Teatru, emotie, din… mai nimic: câteva obiecte si o gramada de idei. M-am bucurat când, la sfârsit, au fost foarte tare aplaudate. Meritau. Si actritele de o seara, dar si Andreea Iacob, Ozana Budau (care s-a ocupat de dramaturgie si proiectiile video), actrita Camelia Curutiu. A doua zi am primit de la Andreea o armonica de papusele de hârtie înlantuite. Când le-am desfacut, în sirag, am dat de mesaje frumoase pentru mine, de la fete. Adriana îmi multumea pentru „raza de soare“ a „transformarii“ lor, Elena îsi amintea ceva din „Juventus“, în felul ei („Nu-mi stiu destinul./Dar visez/ sau sunt-treaza – la mine e asa: „Nu-mi stiu destinul/ Ma-nvârt în jurul meu ca un titirez/ Sunt treaza,/ deci visez“), Csilla scria „cu mare drag“, Maria ma pupa, Izabella pomenea ceva despre o amintire care ramâne în sufletul ei, doamna Aneta spunea ca ele ma iubesc, iar Cami, actrita, încheia, misterios, asa: „Un joc de-a Baba-Oarba“. As încheia, la rândul meu, îmbratisându-le pe toate, cu niste mesaje pe care Andreea mi le trimitea la un moment dat pe mail, propozitii de-ale fetelor, pornind de la cuvântul „umbra“. Eu le citesc ca pe un poem:
UMBRA
Scriu, scriu, scriu. (Sunita)
Toti suntem la fel. (Agneta A.)
Ma urmareste. (Csilla)
Nu îmi este teama de „apus“. (Adriana)
Scriu, scriu, scriu. E mister în jurul meu? (Elena C.)
Este primavara. (Maria)
Undeva acolo, ma regasesc în linistea noptii. (Elena C.)