Gabriel Nedelea, Peisaj cu întâlnire, Craiova, Editura Aius Printed, 2011, 78 p.
Placheta lui Gabriel Nedelea – „Peisaj cu întâlnire“ – îmi ofera prilejul pentru doua observatii preliminare. Prima, de circumstanta, se refera la consolidarea pietei române de poezie. Pâna acum doi-trei ani, nimeni, în afara de Brumar si Cartier (din pacate aceasta din urma doar pentru câteva luni) nu îi facea concurenta Cartii Românesti. Acum, Paralela 45, Limes, Casa de Editura Max Blecher si, recent, Pandora M propun titluri din ce în ce mai convingatoare. Pentru a ne dam seama de forta noilor intrati în competitie sau de forta numelor de a consacra o institutie, se cuvine adaugat ca, la ultimele doua gale, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie a fost decernat volumelor „Regele diminetii“ de Alexandru Musina, Ed. Tracus Arte (2009) si „cartea Alcool“ de Ion Muresan, Ed. Charmides (2010). Nu este exclus ca Aius Printed sa se intercaleze repede în grupul amintit. Cealalta remarca tine de modalitatea în care critica literara postbelica a înteles sa se raporteze la debutanti. De obicei, comentatorii discutau despre talentul potential, adica despre o trasatura care nu exista daca nu se exprima plenar. Textul ramânea cuminte în spatele sperantei ca tânarul/ tânara îsi va corija retorica defectuoasa ori împrumuturile exagerate din operele maestrilor. Daca nu se dovedeau necrutatori, cronicarii au preferat sa constate ivirea unor „promisiuni“, uitând ca, neonorata, promisiunea neîndeplinita are acelasi statut cu potentialul. De aceea, preferabile sunt negatia categorica, nepitita dupa vorbe protocolare, si lectura îndrumatoare, care semnaleaza epigonismul.
Piedica livrescului
Poate principala problema actuala a criticii de poezie deriva din generalizarea conventiei livresti. Fie ca preluare literala, fie ca preluare a unor modalitati de constructie, intertextul produce deruta, întrucât cititorul se confrunta în fata unei alegeri radicale: fie sesizeaza inserarea unui stil arhicunoscut într-o formula inovatoare, fie considera ca scriitorul s-a lasat asimilat de procedeu. În cazul versurilor din „Peisaj cu întâlnire“, optiunea se îndreapta spre varianta secunda, în special din pricina faptului ca mentorul lui Gabriel Nedelea este Gellu Naum. Poemele acestuia din urma nu permit, deocamdata, decât sa fie filtrate în litera.
Tehnici naumiene descoperim si în „Peisaj cu întâlnire“, ceea ce vadeste lecturi aprofundate, dar si aceeasi carenta a mentorului. Daca suprarealismul s-a îndepartat de reprezentarile fixate în mentalitatea europeana, nu a izbutit sa impuna un nou cod. De aici si dificultatea de a-l raporta la o doctrina, la o credinta, la un simbol. Debutantul preia câteva ticuri ale creatorului „Drumetului incendiar“. În primul rând, transformarea umanului în regnuri inferioare, constând atât în modificarea aspectului fizic, cât si a comportamentelor. Scenariul se desfasoara cu naturalete, într-o dimensiune paralela care copiaza, fara sa aplice, ideea temporalitatii si a cauzalitatii fenomenelor: „Nu stiam niciunul dintre noi versete/ Am adus pungi cu orez si fasole verde,/ Seminte de chimen care ne ajungeau pâna la jumatate// Batrânii de la doi ne mâncau din palma/ Pe cap ne crestea deja o iarba mai clara“ („Oaia ratacita“, p. 13). În al doilea rând, regasim comuniunea tuturor farâmelor din univers. Orice lucru este o îmbinare a celorlalte. Uneori, aceasta viziune se asociaza cu expresionismul crepuscular al lui Ion Alexandru. Legaturile sintactice sunt aproape ireprosabile, dar semantica se abate de la norme. Cautarea relatiilor aberante dobândeste caracter demonstrativ, pentru ca propune sa indice hazardul lumii. Asadar, exista un paradox. Desi toate elementele se conditioneaza, nu se manifesta nicio regula imanenta de functionare: „tu ai spus neîncrezator/ ca ciresul din apa se vede în pasari/ ca apa din nuc se simte în sarpe/ si ca toate îmi sufera de o molipsire/ de piatra sau de apa grea// nu m-am suparat/ stiam ca e ceva care ne desparte/ igiena animalelor din jurul nostru/ sau întâmplarea ca iubita mea/ nu a mers niciodata cu metroul“ („din apa locului“ p. 15). În al treilea rând, intra în discutie simetriile între Cer si Pamânt, contractul între macro si microcosmos, fondul mistic. În aceasta situatie, poezia se simplifica, adunând totusi esentialul. Realul îsi conserva noima ca sa alcatuiasca o structura cu amplificare de sens. Privirea se muta de sus în jos ca sa-si verifice intuitiile. Celestul este profetic, plin de semne ambivalente. Terestrul nu acorda nicio atentie semnelor prevestitoare. Îsi vede în continuare de treburile sale mercantile, de grijile supravietuirii. În ciuda comparatiilor conventionale, care asigura doar tranzitia spre versurile importante, Gabriel Nedelea propune unul dintre putinele texte desprinse de tutela mentorului: „în odaie litania se loveste de pereti/ si fiarele ma ajung din urma,/ pe cer sapte vitei grasi/ se întorc dupa zepelinul ca o frunte// ploaia ca o taietura/ încurca circulatia,/ vânzatorii îsi acopera marfa/ cu prelate verzi// taxiurile galben stricat/ ajung pâna la scara din fata copacilor/ de aici va mai veni o vreme// eu nu ma mai duc azi acasa“ („e prea târziu“, p. 19).
Efectul de pastisa din „Peisaj cu întâlnire“ se confirma prin reciclarea unui topos de anvergura din activitatea lui Gellu Naum. Tânarul scriitor capteaza predilectia pentru amestec, pentru hibridizare din „Copacul-animal“, dar si acel sadism specific lui Constantin Virgil Banescu, ambele trasaturi fiind integrate în regimul viselor revelatorii: „Furasem un câine si mai aveam unul trecator,/ Unul mirean si mineral, un câine feriga/ Pe care îl plimbam o data la doua anotimpuri/ O singura trecere si o singura veghe./ Vara îi închideam ochii în apa,/ Îi umpleam buzunarele cu ciuperci de vata,/ Ma agatam de pietre cu oua subtiri,/ Aveam grija sa nu fiu banuit de nimic/ Si ma visam atlet.// Noaptea oboseam/ Ma gândeam la Macedon/ Si îmi numaram pasii sa dorm“ („Zilele trecute“, p. 64).
Lumea în dezagregare
Când scapa de poezia lui Gellu Naum, Gabriel Nedelea se apropie de lumea în dezagregare a lui Bacovia. În peste jumatate din carte apare obsesia apei, a potopului biblic, a regresului. Pendularea de la un magistru la celalalt se desprinde din urmatorul poem, unde, alaturi de combinarea arbitrara a cuvintelor, îsi face loc recluziunea în gaoace, asteptarea resemnata a sfârsitului. Influenta „Lacustrei“ nu poate contestata. Ochii si urechile îsi schimba rosturile ca în celebrele sinestezii bacoviene: „vederea mea era o uriasa ascultare pe lânga pereti/ când veneau ploile, martorii îsi plimbau animalele/ pe strazile pavate cu pete mari de staniol/ în camera cu vederea spre masina de scris/ si radiourile vechi din fereastra/ îmi ascultam vocile din aluminiu,/ gata sa ies/ pe ce acoperisul de unde venea,/ locul în care îmi aflasem oaspetii/ acolo ma cuprindeau presimtirile/ pentru verdele de apa,/ atunci strângeam câteva lucruri,/ ma închideam în camera de la strada/ si asteptam inundatiile“ („inundatiile“, p. 20).
Implicarea celor doi poeti în acelasi tipar se explica prin amanuntul ca autorul „Scânteilor galbene“ da senzatia ca imaginile sale n-au concretete, ca sunt numai viziuni care anunta disolutia. Folosind identitatea între spirit si trup, între constiinta si materie, Gabriel Nedelea îi ofera consistenta femeii bacoviene, convertind-o, din interlocutor neprezent, din halucinatie menita sa înlature înnebunirea prin însingurare, în mijloc de a atinge extazul, înainte de aneantizare. Erotismul se desfasoara în ambiguitate. Pasiunea amantilor echivaleaza cu întâlnirea divinitatii. Intertextul înceteaza astfel sa fie reverenta. Devine explorarea unor zone noi: „Îl masor pe Dumnezeu cu trupul tau,/ E mare Dumnezeu/ Si nu asa departe cum spun scripturile// Te lasi pe spate/ Si Îl ajungem cu sânii tai/ Si Îl ghicim în palma,/ Îi vorbim despre mersul lumii,/ Despre revistele de moda/ Si despre cinematograful european.// E mare Dumnezeu,/ Dar genunchii tai frumosi,/ Nu pot sta departe/ Si mâinile pe care ti le-a dat cu mâini/ Ma cuprind.// Tu râzi de sfârsitul lumii,/ Eu vorbesc frumos despre tine/ Si amândoi îi vorbim de bine pe morti“ („Închinare“, p. 34). Prelucrarea anterioara l-ar ajuta pe tânarul poet sa-si creeze un culoar personal.
Pâna atunci, „Peisaj cu întâlnire“ este un simplu exercitiu de admiratie. Daca „stilul este omul însusi“ (G. Buffon), atunci melanjul din aceasta carte nu configureaza o personalitate creatoare.