Putem compara Europa cu Statele Unite ale Americii?
Opinia majoritara din Europa este convinsa ca Uniunea are mijloacele de a deveni o putere economica si politica comparabila cu Statele Unite si, în consecinta, independenta. Daca adunam populatiile si PIB-urile în chestiune, acest lucru pare evident. Din punctul meu de vedere însa, Europa sufera de trei handicapuri majore, ce interzic o astfel de comparatie.
În primul rand, continentul nord-american (Statele Unite si ceea ce consider a fi provincia lor externa – Canada) dispune de resurse naturale incomparabil mai bogate fata de cele ale Europei de la vest de Rusia, dupa cum o dovedeste si dependenta energetica europeana.
În al doilea rand, Europa este constituita dintr-un important numar de natiuni istorice distincte, a caror diversitate a culturilor politice, fara a fi neaparat sovine, cantareste suficient de greu pentru a disuada recunoasterea existentei unui „popor european“ dupa exemplul „poporului american“. Dar asupra acestei probleme majore vom reveni.
În al treilea rand (principalul motiv ce invalideaza o astfel de comparatie), în Europa, dezvoltarea capitalista a fost si ramane inegala, în vreme ce, în spatiul nord-american, ea însasi este responsabila pentru omogenizarea conditiilor propriei instalari, cel putin de la Razboiul de Secesiune încoace.
Europa – de la vestul Rusiei istorice (ce cuprinde si Bielorusia, si Ucraina) – este, ea însasi, compusa din trei straturi de societati capitaliste inegal dezvoltate.
Capitalismul istoric – adica forma modului de productie capitalist care s-a impus la scara mondiala – s-a constituit începand cu secolul al XVI-lea în triunghiul format din Londra, Amsterdam si Paris, capatandu-si forma definitiva odata cu revolutia politica franceza si cea industriala engleza. Dupa Razboiul de Secesiune, ce pune capat pozitiei dominante a sclavagistilor în conducerea Uniunii, acest model, care, pana în epoca noastra, se va transforma în cel al capitalismului centrelor dominante (capitalismul liberal, pentru a utiliza termenii lui Wallerstein), s-a instalat rapid si trainic în Statele Unite, iar mai apoi, si în Japonia. În Europa, acest model a cucerit la fel de repede (începand cu 1870) Germania si tarile scandinave. Acest nucleu european (Marea Britanie, Franta, Germania, Tarile de Jos, Belgia, Elvetia, Austria, Scandinavia) este supus astazi gestiunii economice, sociale si politice a propriilor monopoluri catalogate de mine drept „generalizate“ si constituite ca atare între anii 1975-1990, pornind de la formele anterioare ale capitalismului monopolist.
Or, desi activitatile lor sunt transeuropene si chiar transnationale (operand la scara planetara), monopolurile generalizate caracteristice acestei regiuni europene nu sunt propriu-zis „europene“, ci de-a dreptul „nationale“ (adica germane, britanice sau suedeze etc.). Acelasi lucru este valabil si pentru actualele monopoluri generalizate din Statele Unite si Japonia. În comentariile pe care le-am dedicat impresionantelor cercetari care s-au facut asupra acestui subiect am insistat asupra importantei decisive a acestei concluzii.
Cel de-al doilea strat se refera la Italia si Spania, în care acelasi model – astazi, deci, cel al capitalismului monopolurilor generalizate – nu s-a constituit decat mult mai recent, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Formele de gestiune economica si politica a societatilor respective, devenite, tocmai prin aceasta, deosebite de celelalte, constituie un handicap pentru promovarea acestora ca egale ale celor din primul esalon.
Cu toate acestea, cel de-al treilea strat, ce cuprinde tarile fostei lumi „socialiste“ (de tip sovietic) si Grecia, nu este sediul unor monopoluri generalizate specifice (armatorii greci ar putea fi singura exceptie, dar li se poate realmente atribui statutul de „greci“?). Pana la cel de-al Doilea Razboi Mondial, toate aceste tari erau departe de a fi devenit niste societati capitaliste dezvoltate, de felul celor din nucleul central al Europei. Apoi, socialismul sovietic a facut ca burgheziile nationale capitaliste aflate înca în stadiu embrionar sa reculeze si mai mult, substituind puterii acestora pe cea a unui capitalism de stat asociat unor comportamente sociale, daca nu chiar socialiste. Reintegrate în lumea capitalista prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO, aceste tari se afla de-acum într-o situatie similara cu cele de la periferia capitalismului: nu sunt conduse de propriile monopoluri nationale generalizate, ci dominate de cele din nucleul Europei.
Aceasta eterogenitate a Europei descurajeaza categoric compararea sa cu ansamblul format din Statele Unite si Canada. Dar, se va spune, aceasta eterogenitate nu ar putea fi stearsa treptat tocmai prin procesul constructiei europene? Opinia dominanta din Europa asa crede; eu unul nu sunt de aceeasi parere, dar vom reveni asupra acestei chestiuni.
Trebuie sa comparam Europa
cu cele doua Americi?
În ce ma priveste, cred ca o comparatie între Europa si continentele americane (America de Nord si Canada, pe de-o parte, America Latina si Caraibele, pe de alta) este mai aproape de realitate decat una care s-ar limita la America de Nord. Continentele americane constituie un ansamblu al capitalismului mondial caracterizat de contrastul ce opune Nordul central si dominant Sudului periferic si dominat. Aceasta dominatie, împartita în secolul al XIX-lea între concurentul sau britanic (pe-atunci hegemon mondial) si puterea în plina ascensiune a statelor americane (a caror ambitie este proclamata înca din 1823, prin doctrina Monroe), este exercitata astazi mai ales de Washington, ale carui monopoluri generalizate controleaza în mare masura viata economica si politica din Sud, în pofida unor recente progrese combative ce i-ar putea contesta dominatia. Analogia cu Europa se impune: Estul european se afla într-o situatie de periferie supusa Vestului continentului analoaga raportului dintre America Latina si Statele Unite.
Toate analogiile au însa limitele lor, iar a le ignora ne-ar conduce la niste concluzii eronate cu privire la posibilitatile de viitor si la cele mai eficace strategii de lupta, capabile sa deschida calea catre cea mai buna dintre aceste posibilitati. Analogia lasa locul diferentei pe doua planuri distincte. America Latina este un continent urias, înzestrat cu resurse naturale fabuloase – ape, pamanturi, minerale, petrol si gaze – în aceasta privinta, nesuportand vreo comparatie cu Europa de Est. De altfel, America Latina este mult mai putin eterogena decat aceasta din urma: doua limbi înrudite (fara sa trecem cu vederea cele cateva limbi indiene ramase înca în uz), putina ostilitate sovina între vecini. Totusi, aceste diferente – oricat de importante ar fi – nu sunt principalul motiv pentru care nu urmam rationamentul simplificat al analogiei.
Dominatia Statelor Unite asupra Sudului lor american se desfasoara prin mijloace esentialmente economice, dupa cum o demonstreaza si modelul promovat de Washington, al pietei comune panamericane, ramas în pana dupa repetatele tentative ale Statelor Unite de a-l impune. Chiar si în sectorul sau activ – NAFTA, ce anexeaza Mexicul marii piete nord-americane –, aceasta institutie nu pune în discutie suveranitatea politica a Mexicului dominat. Observatia mea nu implica nicio naivitate. Stiu prea bine ca nu exista diviziuni etanse între mijloacele economice si cele utilizate pe plan politic. Pe drept cuvant a fost considerata OSA (Organizatia Statelor Americane) de catre opozantii din America Latina drept „un minister american al coloniilor“, iar lista de interventii, fie militare (ca în Caraibe), fie luand forma sustinerii indirecte a unor lovituri de stat, e suficient de lunga pentru a o dovedi.
Institutionalizarea raporturilor dintre statele Uniunii Europene dovedeste o logica mai cuprinzatoare si mai complexa. Exista chiar si un soi de „doctrina Monroe“ vest-europeana („Europa de Est apartine Europei de Vest“). Dar nu numai atat. Europa nu mai este doar o „piata comuna“, cum fusese la început, limitata initial la sase tari si extinsa, apoi, si în alte zone ale Europei Occidentale. Începand cu Tratatul de la Maastricht, ea a devenit un proiect politic. Fireste ca acest proiect politic a fost conceput special pentru a sluji celui de administrare a societatilor vizate prin intermediul monopolurilor generalizate. Dar el poate deveni locul unor conflicte si al unor problematizari ale acestei vocatii si a mijloacelor instituite în sprijinul realizarii sale. Institutiile europene ar trebui sa asocieze popoarele Uniunii, scop în vederea caruia au la dispozitie si unele mijloace, cum ar fi cel al reprezentarii statelor în functie de populatie, nu de PIB. Ca atare, opinia majoritara în Europa, la care subscrie si cea mai mare parte a stangii, de regula critica, fata de institutiile în sine, pastreaza speranta posibilitatii unei „alte Europe“.
Înainte de a discuta tezele si ipotezele referitoare la posibilitatile de viitor ale constructiei europene, ni se pare necesar sa facem un mic ocol, discutand, pe de-o parte, despre atlantism si imperialism, iar pe de alta, despre identitatea europeana.
Europa pur si simplu sau
Europa atlantista si imperialista?
Marea Britanie este atlantista mai degraba decat europeana, postura pe care i-o confera mostenirea sa de fosta putere hegemonica imperialista, chiar daca tot ce mai ramane astazi din aceasta este pozitia privilegiata ocupata de City în cadrul sistemului financiar mondializat. Ca atare, Marea Britanie îsi subordoneaza extrem de particulara adeziune la Uniunea Europeana prioritatii pe care o acorda institutionalizarii unei piete economice si financiare euro-atlantice, ce are întaietate asupra oricarei vointe de participare activa la o constructie politica a Europei.
Dar nu numai Marea Britanie este atlantista. În pofida aparentei lor dorinte de a construi o Europa politica, statele Europei continentale nu sunt nici ele mai putin pro-atlantice. Dovada o constituie locul central ocupat de NATO în cadrul acestei constructii politice. Faptul ca o alianta militara cu o tara exterioara Uniunii a fost integrata în „constitutia europeana“ constituie o aberatie juridica fara seaman. Pentru unele tari europene (Polonia, Tarile Baltice, Ungaria), protectia NATO – adica a Statelor Unite – fata de „inamicul rus“ (!) este mai importanta decat apartenenta la Uniunea Europeana.
Persistenta atlantismului si extinderea la nivel mondial a campului de interventie al NATO, dupa disparitia asa-zisei „amenintari sovietice“, sunt produsele a ceea ce eu am considerat a fi aparitia imperialismului colectiv al triadei (Statele Unite, Europa, Japonia), adica al centrelor dominante ale capitalismului monopolurilor generalizate, ce intentioneaza sa-si conserve puterea în ciuda ascensiunii tarilor emergente. E vorba, aici, de o relativ recenta transformare calitativa a sistemului imperialist, bazat în mod traditional pe conflictul dintre diversele puteri imperialiste. Motivul aparitiei acestui imperialism colectiv este nevoia de a face fata împreuna provocarii reprezentate de ambitiile tarilor periferice din Asia, Africa si America Latina de a iesi din statutul lor subordonat.
Segmentul imperialist european de care vorbesc nu se refera decat la Europa de Vest, ale carei state au fost dintotdeauna imperialiste, fie ca au avut sau nu colonii, atata vreme cat si-au pastrat accesul la renta imperialista. Spre deosebire de ele, tarile Europei de Est, care n-au fost sediile unor monopoluri nationale generalizate proprii, nu au avut acces la o astfel de renta. Cu toate acestea, se hranesc cu iluzia ca ar avea dreptul la ea prin simpla lor „europenitate“. Si nu stiu daca, într-o buna zi, vor reusi sa se dezbare de aceasta iluzie.
Iar cum imperialismul a devenit deja colectiv, nu mai exista decat o singura politica fata de Sud – cea a triadei –, o politica de agresiune permanenta împotriva popoarelor si statelor ce îndraznesc sa conteste acest sistem de mondializare. Or, acest imperialism colectiv are un lider militar, daca nu chiar un hegemon: Statele Unite. De-abia acum întelegem ca nu mai exista nicio politica externa, nici a Uniunii Europene, nici a statelor sale constituente. Faptele demonstreaza ca nu exista decat o singura realitate: alinierea la deciziile unilaterale ale Washingtonului (luate probabil cu acceptul Londrei). Vazuta dinspre Sud, Europa nu este nimic altceva decat aliatul neconditionat al Statelor Unite. Iar, daca în America Latina înca mai exista unele iluzii în aceasta privinta – datorate, fara îndoiala, faptului ca hegemonia este exercitata aici în mod brutal numai de Statele Unite, si nu de servilii lor aliati europeni –, nu la fel stau lucrurile în Asia sau Africa. Puterile din tarile emergente o stiu prea bine: cei care gestioneaza treburile de zi cu zi din celelalte tari ale celor doua continente îsi accepta statutul supus de colaboratori platiti. Pentru toti acestia, cel care conteaza este Washingtonul, nu Europa, devenita inexistenta.
Exista o identitate europeana?
În acest caz, întrebarea trebuie privita dintr-o perspectiva strict europeana, caci, vazuta din afara – dinspre marele Sud –, „Europa“, într-adevar, pare o realitate. Pentru popoarele Asiei si Africii, cu limbi si religii „non-europene“, chiar si atunci cand aceasta realitate a fost atenuata prin conversiuni fortate la crestinism, misionarism sau prin adoptarea limbii oficiale a vechilor colonisti, europenii sunt „ceilalti“. Altfel stau lucrurile în America Latina, care, asemenea Americii de Nord, este produsul constructiei „celeilalte Europe“, asociata în mod necesar instalarii capitalismului istoric.
Interogatia asupra identitatii europene nu poate fi abordata decat dintr-o perspectiva exterioara Europei. Or, tezele care afirma realitatea acestei identitati si cele care o neaga se înfrunta în niste polemici care le fac sa distorsioneze argumentele în propriul avantaj. Unii vor invoca, asadar, crestinatatea, desi ar trebui vorbit de o crestinatate catolica, una protestanta si alta ortodoxa, fara a-i uita pe nepracticanti sau pe atei, care nu mai sunt doar niste cantitati neglijabile. Ceilalti vor remarca ca un spaniol se simte mai în largul lui cu un argentinian decat cu un lituanian, ca un francez se va întelege mai bine cu un algerian decat cu un bulgar, ca un englez se deplaseaza mai usor în spatiul mondial al popoarelor ce-i înteleg limba decat în Europa. Stramosul civilizator greco-roman, real sau reconstituit, ar trebui sa adopte latina si greaca, nu engleza, ca limbi oficiale ale Europei (asa cum au fost ele în Evul Mediu). Chiar daca a fost exportat tocmai pana în Prusia si Rusia, Iluminismul de secol XVIII nu tine decat de triunghiul format din Londra, Amsterdam si Paris. Democratia electorala reprezentativa este de data prea recenta si înca prea labila pentru a putea fi situata la originea formarii culturilor politice europene, vizibil diverse.
N-ar fi din cale-afara de greu sa contribuim la renasterea fortei identitatilor nationale, niciodata cu totul stinse în Europa. Franta, Spania, Anglia, Germania s-au constituit tocmai în adversitatea lor razboinica. Iar daca neînsemnatul prim-ministru al Luxemburgului îsi permite sa declare ca „patria mea este Europa“ (mai bine zis, patria bancii sale!), niciun presedinte francez, cancelar german sau premier britanic n-ar îndrazni sa faca o asemenea prostie. Totusi, e oare necesar sa afirmam realitatea unei identitati comune pentru a legitima un astfel de proiect regional de constructie politica? Din punctul meu de vedere, nu. Cu singura conditie a recunoasterii diversitatii identitatilor (sa le spunem „nationale“) partenerilor si a stabilirii precise a ratiunilor aflate în spatele vointei comune de constructie. Principiu valabil nu doar pentru europeni, ci si pentru popoarele din Caraibe, din America hispanica (sau latina), din lumea araba sau din Africa. Nu e nevoie sa subscrii la tezele arabitatii sau negritudinii pentru a acorda toata legitimitatea necesara unui proiect arab sau african. Nenorocirea este ca „europenistii“ nu dau dovada de o astfel de inteligenta. În marea lor majoritate, se multumesc sa se declare „supranationali“ si „antisuveranisti“, ceea ce nu spune mai nimic, sau chiar intra în conflict cu realitatea. Ca atare, în cele ce urmeaza, nu voi aborda chestiunea viabilitatii proiectului politic european de pe pozitia nesigura a identitatii, ci de pe cea, mai solida, a mizelor implicate si a formelor de institutionalizare a gestiunii acestora.
Este Uniunea Europeana viabila?
Întrebarea mea nu încearca sa afle daca „un“ proiect european (care? cu ce scop?) ar fi posibil (raspunsul meu este: evident ca da), ci daca cel care exista deja este viabil sau ar putea sa se transforme asa încat sa devina astfel. Îi exclud din start din discutie pe „europenistii“ de dreapta, adica cei care, dupa ce s-au supus exigentelor capitalismului monopolurilor generalizate, accepta Uniunea Europeana asa cum este, fiind preocupati doar sa ofere solutii la dificultatile „conjuncturale“ (care, în opinia mea, nu sunt deloc asa) cu care se confrunta. Asadar, nu ma interesez decat de cei ce proclama „posibilitatea unei alte Europe“, printre care îi includ si pe adeptii unui capitalism reformat, cu chip uman, si pe cei care se înscriu într-o perspectiva de transformare socialista a Europei si a lumii.
În centrul acestei dezbateri se afla natura crizei ce zdruncina acum din temelii Europa si lumea. Iar dintr-o perspectiva europeana, criza zonei euro – care se afla în prim-plan – si cea – din plan secund – a Uniunii Europene sunt indisociabile.
Construirea Uniunii Europene – cel putin de la Tratatul de la Maastricht încoace, dar, dupa mine, cu mult înainte de asta – si cea a zonei euro au fost sistematic concepute si edificate ca piese ale unei mondializari asa-zis liberale, adica ale unui sistem ce asigura dominatia exclusiva a capitalismului monopolurilor generalizate. Situandu-ne în acest cadru, primul pas este sa analizam contradictiile care fac ca acest proiect (si, deci, si proiectul european ce rezulta din acesta) sa nu fie, în opinia mea, viabil.
Dar, aparand pana la capat ideea „unui“ proiect european, se va spune ca macar acesta are avantajul de a exista, de a fi deja instituit, si poate fi transformat. În teorie, da, cu siguranta. Dar care ar fi conditiile reale care ar permite o astfel de transformare? Dupa mine, ar fi nevoie de un dublu miracol (mai trebuie sa spun ca nu prea cred în miracole?): 1) ca aceasta constructie transnationala europeana sa recunoasca realitatea suveranitatilor nationale, a diversitatii intereselor si mizelor implicate si sa organizeze institutionalizarea functionarii sale tocmai pe aceasta baza; si 2) ca sistemul capitalist – daca e sa ramanem în cadrul general al modului sau de gestionare a economiei si societatii – sa poata fi constrans sa opereze altfel decat îi dicteaza logica sa interna, astazi, cea a dominatiei monopolurilor generalizate. Nu vad niciun semn ca europenistii majoritari ar accepta sa tina cont de aceste exigente. În plus, nu vad nici vreo dovada ca europenistii de stanga care, desi în minoritate, sunt constienti de ele, ar fi capabili sa mobilizeze suficiente forte sociale si politice pentru a atenua conservatorismul europenismului predominant. De-aceea, trebuie sa conchid ca Uniunea Europeana nu poate fi altceva decat ceea ce este, si nu e ceva durabil.
Criza zonei euro ilustreaza tocmai imposibilitatea viabilitatii acestui proiect.
Proiectul „european“, asa cum este el definit de Tratatul de la Maastricht, si cel al zonei euro au fost vandute opiniei publice printr-o propaganda (nu pot s-o calific altfel) mincinoasa si imbecila. Unora – (relativ) privilegiatii opulentei Europe Occidentale – li s-a spus ca prin estomparea suveranitatilor nationale se punea capat razboaielor pline de ura ce însangerasera continentul (asta si explica succesul acestei „gogosi“). Peste care s-a adaugat un sos gros: prietenia marii democratii nord-americane, lupta comuna pentru democratie în acest Sud imens si înapoiat – o noua forma de adeziune la pozitiile imperialiste etc. Celorlalti – bietilor amarati din Est – li s-a promis îmbogatirea prin „recuperarea“ nivelului de viata occidental.
Si unii si ceilalti – în marea lor majoritate – au înghitit aceste „gogosi“. În Est, din cate se pare, s-a crezut ca aderarea la Uniunea Europeana ar permite aceasta faimoasa „recuperare“, care ar merita din plin pretul cerut. Acest pret – poate o forma de pedeapsa pentru faptul de a fi acceptat regimul socialist, asa-zis comunist, sovietic – era reprezentat de niste ajustari structurale penibile, ce urmau sa dureze numai „cativa“ ani. Ajustarile – adica „austeritatea“ (pentru muncitori, nu pentru miliardari) – au fost impuse prin dictat, dar s-au soldat cu un adevarat dezastru social. Asa a devenit Europa de Est o periferie a celei de Vest. Un studiu recent si serios ne informeaza ca 80% dintre romani cred ca „era mai bine pe vremea lui Ceausescu“ (!). Nici nu ne-am fi putut astepta la ceva mai bun pentru delegitimarea aparentei democratice ce se presupune ca ar caracteriza Uniunea Europeana! Vor trage aceste popoare învatamintele de rigoare? Vor întelege ele ca logica capitalismului nu este una a „recuperarii“, ci dimpotriva, una a accentuarii inegalitatilor? Nu-mi dau seama.
Daca Grecia se afla astazi în centrul acestui conflict, asta se întampla, pe de-o parte, pentru ca face parte din zona euro, iar pe de alta, pentru ca populatia sa a crezut ca poate scapa de soarta celorlalte periferii din Balcani (foste „socialiste“). „Grecii“ (desi nu stiu exact ce înseamna asta) credeau sau sperau ca, evitand nenorocirea de a fi guvernati de „comunisti“ (puternici pe vremea Greciei eroice a celui de-al Doilea Razboi Mondial) – si asta, gratie coloneilor! –, nu vor fi nevoiti sa plateasca pretul pe care vor fi nevoiti sa-l achite ceilalti balcanici. Pentru ei, Europa si moneda euro vor functiona cu totul altfel. Solidaritatea europeana si cea, mai speciala, a partenerilor din zona euro, slabite în alte regiuni (din pricina „comunismului“, crima ce trebuie neaparat pedepsita), vor actiona în favoarea lor.
Prin iluziile pe care le întretin, grecii dau dovada de naivitate. Astazi, ar trebui sa stie deja ca sistemul le pregateste si lor o soarta asemanatoare cu cea a Bulgariei si Albaniei, vecinii lor balcanici. Caci logica zonei euro nu e cu nimic diferita de cea a Uniunii Europene, ba mai mult, ea exacerbeaza violenta. La nivel general, acumularea capitalista suscita acuze de inegalitate între natiuni (ea se afla la originea construirii distinctiei centru/ periferie); iar acumularea dominata de monopolurile generalizate întareste aceasta tendinta imanenta sistemului. Ni se va raspunde ca institutiile Uniunii Europene au prevazut mijloace de corectare a inegalitatilor din cadrul Uniunii prin sprijinirea financiara a tarilor mai înapoiate; si majoritatea opiniei publice a luat de bun acest raspuns. În realitate, nu numai ca aceste ajutoare (care, în afara agriculturii, despre care nu voi discuta aici, sunt menite cu precadere construirii unor infrastructuri moderne) sunt insuficiente pentru a permite „recuperarea“ handicapului; ci, mai grav, prin contributia pe care o au la deschiderea respectivelor economii, înlesnesc penetrarea monopolurilor generalizate, accentuand tendinta de dezvoltare inegala. În plus, aceste ajutoare urmaresc obiectivul întaririi anumitor regiuni sub-statale (Bavaria, Lombardia, Catalonia, de exemplu), iar prin aceasta slabesc capacitatea de rezistenta a statelor nationale în fata dictatului monopolurilor.
Zona euro a fost creata anume pentru a accentua aceasta tendinta. Caracterul sau fundamental este definit prin statutul BCE-ului, caruia îi este interzis sa împrumute statele nationale (si chiar un stat european supranational, daca ar exista, ceea ce nu e cazul) si care finanteaza exclusiv bancile – la niste dobanzi ridicole – care, prin renta pe care o obtin de pe urma plasamentelor de titluri de stat pe care le detin, contribuie, la randul lor, la întarirea dominatiei monopolurilor generalizate. Ceea ce numim financiarizarea sistemului este inerenta strategiei acestor monopoluri. Înca de la crearea sa, am considerat ca acest sistem nu era viabil, fiind în pericol de prabusire la prima criza serioasa cu care s-ar confrunta capitalismul. Lucru care se întampla chiar sub ochii nostri. Pe-atunci, sustineam ca singura alternativa care ar fi putut sustine o constructie europeana graduala si solida impunea mentinerea unei gestiuni nationale a diverselor monede, articulate într-un „sarpe monetar“, conceput, la randul lui, ca o structura de negocieri serioase asupra cursurilor de schimb si a politicilor industriale. Iar asta pana cand, mult mai tarziu, maturizarea culturilor politice va permite într-un sfarsit crearea unui stat european confederal, ce se va suprapune peste statele nationale, fara sa le anihileze.
Zona euro a intrat, deci, într-o criza previzibila, ce îi pune cu-adevarat existenta în primejdie, cum a sfarsit prin a o admite si Bruxelles-ul. Uniunea Europeana nu pare sa fi devenit capabila sa-si faca o autocritica radicala, care ar implica adoptarea unui alt statut de gestiune monetara si renuntarea la liberalismul inerent tratatelor în vigoare.
Responsabili de esecul proiectului european nu sunt victimele sale – fragilele tari de la periferia europeana – ci, dimpotriva, cele care au beneficiat de pe urma sistemului (de fapt, clasele conducatoare din aceste tari), adica, în primul rand, Germania. Astfel, insultele proferate la adresa poporului grec devin si mai odioase. Popor lenes? Trisor cu fiscul? Doamna Lagarde uita ca trisorii despre care vorbeste sunt tocmai armatorii greci, protejati de libertatile mondializarii (aparate si de FMI)! Rationamentul meu nu se bazeaza pe recunoasterea existentei unui conflict între natiuni, desi, la prima vedere, asa ar putea parea. Ci pe recunoasterea conflictului dintre monopolurile generalizate (caracteristice doar tarilor din centrul Europei) si muncitorii atat de la centru, cat si de la periferie, chiar daca austeritatea impusa fara discriminare tuturor produce efecte mai devastatoare în cazul celor din urma. „Modelul german“, ridicat în slavi de toate fortele politice europene de dreapta, si chiar si de o buna parte a stangii, a fost implementat cu succes în Germania gratie relativei docilitati a muncitorilor sai, care accepta salarii cu 30% mai mici decat cele ale francezilor. Aceasta docilitate este principala responsabila atat pentru explozia exporturilor germane, cat si pentru masiva crestere a rentelor, ale caror principale beneficiare sunt monopolurile generalizate germane. Întelegem acum de ce acest model îi seduce pe cei mai înfocati partizani ai protectiei capitalului!
Dar ce-i mai rau de-abia urmeaza: descompunerea, sub o forma sau alta – brutala sau graduala – a proiectului european, începand cu cel al zonei euro. Ne vom întoarce atunci exact de unde am plecat: la anii ’30. Vom avea o zona a „marcii“ compusa din Germania si tarile învecinate de la Est si Sud, pe care le domina, Tarile de Jos si Scandinavia autonome, dar dispuse sa se conformeze, o Mare Britanie al carei atlantism ar îndeparta-o si mai mult de participarea la vicisitudinile politicii europene, o Franta izolata (Vichy sau de Gaulle?), o Spanie si o Italie nesigure si oscilante. Prin urmare, vom fi întrunit cele mai rele dintre conditii: supunerea societatilor nationale europene dictatului monopolurilor generalizate si „liberalismului“ mondializat asociat acestora, pe de-o parte, iar pe de alta, administrarea lor de niste puteri politice care vor recurge cu-atat mai mult la demagogia de tip „nationalist“ cu cat se vor simti mai neputincioase. Un tip de conducere politica ce va însuti sansele dreptei extremiste. Vom avea (sau avem deja?) parte de noi Pilsudski, Horty, baroni baltici, de nostalgici ai lui Franco si Mussolini sau de maurrassieni. Discursurile aparent „nationaliste“ ale dreptelor extreme sunt niste discursuri mincinoase, dat fiind ca aceste forte politice (sau, cel putin, liderii lor) nu doar ca accepta capitalismul, în ansamblul lui, ci iau de buna singura forma pe care acesta o mai poate lua acum, cea a monopolurilor generalizate. Astazi, „nationalismul“ autentic nu poate fi decat unul popular în adevaratul sens al cuvantului, adica unul care slujeste poporul si nu îsi propune sa îl însele. Termenul „nationalism“ ar trebui utilizat, înca din capul locului, cu ceva mai multa prudenta si poate c-ar fi mai indicat sa îl înlocuim cu cel de „internationalism al popoarelor si al muncitorilor“. În contrapartida, retorica dreptelor în chestiune reduce tema nationalismului la niste derive de violenta sovina îndreptate împotriva imigrantilor sau a rromilor, considerati a fi cauza tuturor dezastrelor actuale. În ura sa, aceeasi dreapta nu ezita sa vitupereze împotriva „saracilor“, considerati responsabili de propria mizerie si acuzati ca abuzeaza de beneficiile „asistanat“-ului.
Iata unde conduce încapatanarea de a apara proiectul european împotriva a tot si a toate: la distrugerea sa.
Exista o alternativa mai putin dezolanta? Ne îndreptam oare catre un nou val de transformari sociale progresiste?
Sigur ca da, caci alternative (la plural) exista întotdeauna, cel putin în principiu. Dar conditiile în care una sau alta dintre aceste alternative poate deveni realitate trebuie precizate. Nu e posibil sa revenim la un stadiu anterior al dezvoltarii capitalului, la un stadiu anterior al centralizarii controlului acestuia. Nu putem merge decat înainte, adica pornind de la stadiul actual al centralizarii controlului capitalului, sa întelegem ca ceasul „exproprierii expropriatorilor“ a sunat. Nu exista nicio alta perspectiva viabila. Cu toate acestea, propunerea în chestiune nu exclude necesitatea purtarii unor batalii care sa mearga, pas cu pas, în aceasta directie. Dimpotriva, ea implica identificarea unor obiective strategice de etapa si crearea unor tactici eficace. A ne lipsi de astfel de preocupari strategice si de tacticile de actiune corespunzatoare înseamna a ne condamna la proclamarea unor slogane facile („Jos capitalismul!“) fara niciun rezultat.
În spiritul celor de mai sus si în cazul anume al Europei, un prim pas eficace, ce se contureaza deja într-o oarecare masura, porneste de la repunerea sub semnul întrebarii a asa-ziselor politici de austeritate, asociate, de altfel, înmultirii practicilor autoritare antidemocratice pe care le necesita. În pofida ambiguitatii termenului, obiectivul relansarii economice (relansare a caror activitati? prin ce mijloace?) îi este asociat în mod firesc.
E bine de stiut, însa, ca acest prim pas înainte se va lovi de sistemul de gestiune a monedei euro de catre BCE, aflat acum în vigoare. Din acest motiv, nu consider ca e posibila evitarea „iesirii din zona euro“ prin restaurarea suveranitatii monetare a statelor europene. Atunci si numai atunci se va deschide calea catre noi tipuri de miscari, ce vor impune negocierea între partenerii europeni si, prin aceasta, revizuirea textelor ce organizeaza institutiile europene. Atunci si numai atunci vor putea fi adoptate acele masuri ce vor pune bazele socializarii monopolurilor. Ma gandesc, bunaoara, la separarea functiunilor bancare, adica la nationalizarea definitiva a bancilor în dificultate, la slabirea tutelei pe care monopolurile o exercita asupra producatorilor agricoli, întreprinderilor mici si mijlocii, la adoptarea unor reglementari fiscale pronuntat progresive, la transferul de proprietate al întreprinderilor care aleg delocalizarea catre angajatii lor si colectivitatile locale în care îsi desfasoara activitatea, la diversificarea partenerilor comerciali, financiari si industriali prin deschiderea unor noi negocieri, îndeosebi cu tarile emergente din Sud etc. Toate aceste masuri necesita afirmarea suveranitatii economice nationale si, deci, nerespectarea legislatiei europene, care n-ar permite implementarea lor. Caci, mie unuia, mi se pare evident ca acele conditii politice care ar permite astfel de progrese nu se vor întruni niciodata la nivelul întregii Uniuni. Acest miracol nu se va produce. Ca atare, va trebui sa acceptam ca trebuie sa începem de unde putem, într-una sau mai multe tari. Raman convins ca procesul, odata demarat, nu va întarzia sa se transforme într-o avalansa de nestavilit.
Acestor propuneri (pe care presedintele F. Hollande le-a formulat deja, macar în parte), fortele politice aflate în slujba monopolurilor generalizate le opun deja niste contrapropuneri menite sa le anuleze efectele si importanta: „relansarea economica prin cautarea unor solutii de sporire a competitivitatii tuturor celor implicati în spiritul respectarii transparentei concurentei“. Acest discurs nu-i apartine doar lui Merkel, ci si adversarilor sai social democrati, cum este Draghi, presedintele BCE-ului. Cu toate acestea, trebuie sa fim constienti – si s-o spunem – ca aceasta „concurenta transparenta“ nu exista. Ea este cea – opaca prin însasi natura ei – a monopolurilor aflate într-un conflict mercantil. Prin urmare, nu este vorba decat de o retorica mincinoasa, pe care trebuie s-o denuntam ca atare. A încerca sa organizam buna administrare, dupa ce i-am acceptat principiul de functionare – propunand reguli de „reglementare“ –, nu duce la niciun rezultat. Nu înseamna decat sa le cerem monopolurilor generalizate – beneficiarii sistemului pe care îl domina – sa actioneze împotriva propriilor interese. Iar acestea vor sti sa gaseasca mijloacele prin care sa anuleze reglementarile de control pe care am vrea sa li le impunem.
Secolul XX nu a fost doar secolul celor mai violente razboaie pe care le-am cunoscut, produse, în mare parte, de conflictul dintre diversele imperialisme (pe-atunci, conjugate la plural). Ci si cel al unor uriase miscari revolutionare ale natiunilor si popoarelor de la periferia capitalismului epocii. Aceste revolutii au transformat în ritm alert Rusia, Asia, Africa si America Latina, constituind, prin aceasta, principala dinamica a transformarii lumii. Din cate se pare, însa, ecoul de care s-au bucurat în centrele imperialismului a ramas cat se poate de limitat. Fortele reactionare proimperialiste si-au pastrat dominatia asupra gestiunii politice a societatilor respective în ceea ce a devenit triada imperialismului colectiv contemporan, ceea ce le-a permis sa-si urmeze politicile de containment („tinere sub control“, „limitare“), apoi de rolling back („restrangere“, „împingere înapoi“) a acestui prim val de lupte victorioase pentru emanciparea majoritatii umanitatii. Acest deficit de internationalism al muncitorilor si popoarelor implicate se afla la originea dublei drame a secolului al XX-lea: înabusirea în fasa a initiativelor progresiste demarate la periferie (primele experiente de orientare socialista, trecerea de la lupta de eliberare antiimperialista la cea de eliberare sociala) si cooptarea socialismelor europene în tabara capitalismului/ imperialismului, alaturi de deriva social-democratiei înspre liberalismul social.
Dar acest triumf al capitalului – devenit cel al monopolurilor generalizate – va fi fost unul de scurta durata (1980-2010?). Luptele democratice si sociale care se desfasoara pretutindeni, cum ar fi unele dintre politicile implementate în statele emergente, repun în chestiune sistemul de dominatie al monopolurilor generalizate, dand startul unui al doilea val al transformarii lumii. Aceste lupte, aceste conflicte privesc toate societatile planetei în mod egal, fie ca sunt de la Nord sau de la Sud. Caci, pentru a-si mentine puterea, capitalismul actual este nevoit sa atace atat statele, natiunile si lucratorii din Sud (sa le supraexploateze forta de munca, sa le jefuiasca resursele naturale), cat si muncitorii din Nord, pe care îi face sa intre în competitie cu cei dintai. Ca atare, toate conditiile obiective pentru convergenta internationalista a acestor focare de lupta sunt întrunite. Dar, de la existenta acestor conditii si pana realizarea lor de catre agentii sociali supusi acestei transformari mai este cale lunga. Nu ne propunem sa rezolvam aceasta problema prin cateva fraze marete, goale de orice continut. Cercetarea aprofundata a conflictelor dintre statele emergente si imperialismul colectiv al triadei si a articularii acestora în functie de revendicarile democratice si sociale ale muncitorilor implicati, cercetarea aprofundata a revoltelor ce au debutat în tarile din Sud, ale limitelor si posibilelor lor evolutii, cercetarea aprofundata a luptelor în care sunt implicate populatiile din Europa si Statele Unite, toate acestea constituie un preambul inconturnabil al oricarei dezbateri fecunde cu privire la diversele perspective viitoare posibile.
Primele semne ale depasirii acestui deficit de internationalism sunt si acum departe de a fi vizibile. În acest caz, va fi al doilea val al luptei pentru transformarea lumii doar un remake al celui dintai? În ceea ce priveste Europa, obiectul reflectiilor noastre din aceste pagini, dimensiunea antiimperialista a luptei este absenta atat din constiinta actorilor implicati, cat si din strategiile pe care le creeaza, în caz ca au vreuna. Tineam sa-mi închei reflectia asupra „Europei vazute din afara“ cu aceasta remarca, dupa mine, de o importanta capitala.
Traducere din engleza
de Alexandru Macovei
Text preluat de pe
platforma CriticAtac
Referinte:
Acest articol face trimitere la niste concepte fundamentale pentru analiza pe care o fac capitalismului contemporan si crizei sale, explicate pe larg în alte cateva lucrari recente (din care aici nu reiau decat concluziile):
„Au-delà du capitalisme sénile“, 2002; „Obsolescent Capitalism“, 2003.
„Pour un monde multipolaire“, 2005; „Beyond US Hegemony“, 2006.
„Du capitalisme à la civilisation“, 2008; „From Capitalism to Civilization“, 2010.
„La crise, sortir de la crise du capitalisme ou sortir du capitalisme en crise“, 2008; „Ending the crisis of capitalism or ending capitalism“, 2010.
„La loi de la valeur mondialisée“, 2011; „The Law of Worldwide Value“, 2010.Ma refer mai ales la conceptele de capitalism al monopolurilor generalizate, de imperialism colectiv al triadei, capitalism istoric si caracteristicile sale particulare – acumularea prin deposedare, supapa emigrarii în Americi, care a permis instalarea capitalismului istoric, surplusul în cazul capitalului monopolist si a rentei imperialiste, cele doua îndelungate crize structurale ale capitalismului monopolist si raspunsul diferit pe care l-a suscitat cea dintai fata de cea de-a doua, la conflictul dintre Nord si Sud si cel care opune tarile emergente triadei imperialiste, la cele doua mari valuri de lupte si conflicte antiimperialiste (trezirea Sudului) si anticapitaliste (revolutiile socialiste) care au ocupat secolul XX si l-au deschis pe cel de-al XXI-lea.
Asupra tuturor acestor chestiuni, puteti consulta articolele mele de sinteza:
„Capitalism, a parenthesis in history“, „Monthly Review“, 2009.
„The battlefields chosen by contemporary imperialism“, „Kasarinlan Philippine Journal of Third World Studies“, 2009.
„The trajectory of historical capitalism“, „Monthly Review“, 2011.
„Audacity“, site-ul Pambazuka 01/12/2011.
„Capitalisme transnational ou impérialisme collectif?“, „Recherches Internationales“, 2011.
„The Centre will not held, the rise and decline of liberalism“, „Monthly Review“, 2012.
„The surplus in Monopoly Capitalism and the imperialist rent“, „Monthly Review“, 2012.
„The South challenges globalization“, site-ul Pambazuka 05/04/2012.Analiza critica a constructiei europene si a gestiunii monedei comune, ce fac obiectul acestui articol, sunt plasate într-un cadru global. Pentru diversele evolutii ale acestor probleme, vezi:
„L’effacement du projet européen“, în „Au-delà du capitalisme sénile“ (2002), p. 110 si urmatoarele.
„Les sables mouvants du projet européen“, în „Pour un monde multipolaire“ (2005), p. 22 si urmatoarele.
„Le projet européen remis en question“, în „Du capitalisme à la civilisation“ (2008), p. 151 si urmatoarele.
„L’impossible gestion de l’euro“, site-ul Pambazuka 06/07/2010.
Trimiterea la studiul cu privire la opinia romanilor a fost facuta oral de un participant roman la Forumul Social Balcanic (Zagreb, mai 2012).