A fost odată Europa creştină. De la acea Europă ne-a rămas creştinismul european sub forma a trei tradiţii: latină, greacă şi slavă. Există numeroase elemente comune care unesc aceste tradiţii, dar ele nu au fost puse suficient în lumină. Lipsa de preocupare pentru elementele unificatoare ale diferitelor tradiţii creştine au făcut să nu avem încă o sinteză a creştinismului european. Până în prezent s-a vorbit despre dimensiunile lui raţionale, juridice, morale, dar au fost lăsate în umbră contribuţiile personaliste. Dar cine ar putea să atragă atenţia asupra dimensiunii „personaliste“, care e parte constitutivă a creştinismului european?
Soloviov a visat toată viaţa să realizeze o sinteză a celor trei tipuri de cunoaştere plămădite de oamenii de spirit din Europa: cunoaşterea empirică, cea metafizică şi cea mistică. Dar visul lui Soloviov nu s-a împlinit: astăzi oamenii de ştiinţă, filosofii şi misticii nu comunică între ei sau comunică foarte puţin şi superficial. Civilizaţia europeană este dominată de mentalitatea tehnică şi empirică; metafizica a căzut în desuetudine, iar estetica a pierdut calea simbolurilor şi a imaginilor. Rătăcind sensul raţional, dar şi cel spiritual, cultura imaginii din zilele noastre a deschis posibilitatea unui nou iconoclasm. Ar putea, oare, teologia icoanei din Orientul creştin să inspire renaşterea rolului de unificare al esteticii în cultura europeană?
Prin cuvântul „cultură“ se face trimitere atât la „cult“, cât şi la istoria unui popor. „Fiecare dintre noi este şi tată, şi fiu al unei culturi“, spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta înseamnă că şi culturile au o istorie a lor. Într-adevăr, toate culturile se nasc, cresc şi mor. Totuşi există o excepţie: cultura vechiului popor evreu nu a murit. Astăzi se cântă psalmii Vechiului Testament în Bisericile creştine şi se meditează gesturile fondatoare ale poporului evreu ca şi cum ar fi ale noastre. Cum se explică această nemurire culturală? Un mare poet rus, Viaceslav Ivanov, mort la Roma în 1949, spunea că deschiderea culturii ebraice la Evanghelia lui Cristos a salvat-o de la dispariţie. Oare acest lucru ar trebui să-l facem şi noi pentru culturile noastre naţionale, pentru cultura noastră europeană?
Episcopii Romei din a doua jumătate a secolului XX şi până astăzi au împărtăşit această convingere. Semnele decrepitudinii culturii europene erau evidente: răspândirea unui stil de viaţă fără valori creştine (secularizare, indiferenţă religioasă, ateism practic); exaltarea civilizaţiei maşinilor (depersonalizarea relaţiilor la nivel social şi economic); multiplicarea conflictelor etnice şi rasiste; absenţa dialogului dintre popoare şi promovarea politicilor egoiste la nivel internaţional etc. În faţa acestor provocări, Papii i-au îndemnat pe europeni să revină la valorile inspirate de Evanghelia lui Cristos şi să înveţe din nou limba maternă a Europei, şi anume creştinismul, cum spunea Goethe.
Europa papilor contemporani
Primul papă la care mă refer aici este Pius al XII-lea. El a promovat ideea unei Europe unite pentru oameni, dar în jurul pilonului pe care îl reprezenta Europa de Vest, căci acolo vedea că s-ar putea finaliza procesul instituţional şi economic de unificare a ţărilor dezbinate după al Doilea Război Mondial. După cum se ştie, Europa de Est nu putea să participe la acest proces, din cauza regimurilor totalitare de inspiraţie bolşevico-comunistă.
Ioan al XXIII-lea a lărgit conceptul de Europa oamenilor adăugând şi a popoarelor, asumându-şi spiritul înnoitor al Conciliului Vatican al II-lea şi deschizând drumuri noi de căutare a binelui comun în Europa. Promovând cu succes dialogul ecumenic, a încurajat legăturile dintre Vestul şi Estul Europei, iar prin deschiderea dialogului interreligios, a favorizat deschiderea binelui comun al Europei spre binele altor popoare. Într-adevăr, Ioan al XXIII-lea a reuşit să trezească în popoarele europene conştiinţa patrimoniului umanist şi universal ascuns în propriile culturi şi civilizaţii, determinându-le să părăsească izolarea cultivată de politica Războiului Rece şi să caute drumuri pentru a trăi în pace şi frăţietate.
Paul al VI-lea l-a proclamat în 1964 pe Sf. Benedict patron spiritual al Europei (Ioan Paul al II-lea îi va adăuga pe Chiril şi Metodiu în 1990, iar ceva mai târziu pe Sf. Brigita – patroana creştinilor din ţările europene nordice şi pe Sf. Edith Stein, patroana creştinilor victime ale antisemitismului). Paul al VI-lea a fost un mare promotor al dialogului ecumenic cu Bisericile Ortodoxe din Europa de Est, oferind ajutoare materiale şi spirituale. Îmi place să amintesc aici bursele de studii teologice pe care le-a oferit multor călugări, călugăriţe, preoţi şi ierarhi din aceste biserici; printre aceştia au fost doi bursieri de succes, şi anume teologul Dumitru Stăniloae şi mitropolitul Antonie Plămădeală. Dar cea mai importantă lucrare a lui Paul al VI-lea în favoarea Bisericilor din Europa de Est a fost aşa numita Ostpolitik, al cărui arhitect excepţional a fost Agostino cardinal Casaroli.
Începând din 16 octombrie 1978, când a fost ales episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea a pus în aplicare o viziune potrivit căreia Europa de Vest trebuia să se deschidă spre Europa de Est, pentru a dinamiza Ostpolitik-ul, iar Orientul trebuia să se deschidă spre Occident pentru a redescoperi originile comune şi a-şi asuma implicaţiile politice, sociale şi religioase ale acestei deschideri. În timpul primei vizite apostolice în Polonia, în iunie 1979, a rostit un discurs extrem de emoţionant; printre altele, el a subliniat că refacerea unităţii Europei comportă asumarea a două tradiţii creştine, culturale şi politice, cea occidentală şi cea orientală, şi că glasul populaţiilor din Europa Orientală şi Centrală trebuie să fie auzit şi ascultat. În 1987, la Speyer (Germania), Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat convingerea că Europa poate să-şi îndeplinească mai bine misiunea sa atât în interiorul cât şi în exteriorul graniţelor sale dacă va recupera spiritul occidental şi oriental şi nu va neglija funcţia Europei Centrale ca element de echilibru între Occident şi Orient. Pe scurt, Ioan Paul al II-lea dorea ca Europa să se extindă la dimensiunile pe care i le conferă geografia şi istoria, iar construcţia casei europene comune să ţină cont de principiul unităţii în diversitate. După 25 de ani de pontificat, în iunie 2003, a publicat un document Ecclesia de Europa, în care spune, printre altele, că se bucură de deschiderea continuă a popoarelor unele faţă de altele şi salută cu satisfacţie procesul în continuă creştere de unificare a Europei unite cu ţările Europei de Est. Alături de aceste motive de bucurie, el îşi exprima îngrijorarea faţă de anumite fenomene care slăbeau rolul Europei unite, cum ar fi încercările de a impune o antropologie fără Dumnezeu şi fără Cristos, pierderea memoriei şi a moştenirii creştine, agnosticismul practic şi indiferenţa religioasă, fragmentarea existenţei prin diluarea conceptului de familie, revenirea la conflicte etnice, renaşterea unor tendinţe rasiste, globalizarea în curs etc. Dar în lumina principiului unitate în diversitate, e pluribus unum (Constituţia SUA), care rămâne cheia lui de lectură şi de construcţie a Europei unite, analiza din Ecclesia de Europa confirma realitatea europeană din anii 2000, caracterizată de pluralism moral şi religios.
În fine, ajungând la papa Benedict al XVI-lea, trebuie spus că a vorbit de multe ori despre fundamentele creştine ale Europei şi a susţinut cu tărie că viitorul casei comune europene depinde de soarta elementului creştin. Pentru Benedict al XVI-lea, Europa este „o sinteză de realitate politică şi idealitate morală“, iar numele acestei sinteze este creştinismul, deoarece a reuşit să unească „credinţa lui Israel şi spiritul grec“. Europa ar trebui să fie deschisă la aceste dimensiuni: lumea religioasă a Israelului, spiritul filosofiei greceşti, sintezele creştinismului occidental şi oriental şi valorile modernităţii. Cu această ultimă dimensiune, modernitatea, res publica christiana a adoptat un dualism rodnic între Stat şi Biserică, a promovat o societate liberă şi a deschis Biserica spre lume. Oikumene christiana promovată de Biserică poate fi un exemplu pentru construcţia viitorului Europei, fiindcă menţine un echilibru just între centru şi periferie, asigură schimbul liber între instituţii şi persoane, precum şi unitatea în diversitate a diferitelor tradiţii religioase şi culturale. Pe scurt, pentru ca Europa unită să existe şi mâine, pentru Benedict al XVI-lea, este necesar să fie atentă la curentele naţionaliste şi anistorice, pe de o parte, iar pe de alta, să se sprijine pe recunoaşterea şi tutelarea libertăţii de conştiinţă, pe drepturile omului, pe libertatea cercetării şi a ştiinţei, încurajând o societate umană liberală bazată pe reguli şi valori.
Papa Francisc va ţine un discurs la Consiliul Europei în 25 noiembrie 2014. Anticipând conţinutul, cred că va urma linia papilor contemporani şi va pleda pentru o Europă creştină, lărgită şi unită, potrivit principiului unitate în diversitate.
Europa cu doi plămâni
Expresia aceasta este o parafrazare a formulării „Biserica cu doi plămâni“, pe care Papa Ioan Paul al II-lea folosit-o în mai multe dintre discursurile sale, invitând Biserica din Europa să respire cu ambii plămâni (tradiţia orientală şi tradiţia occidentală). Spre aducere aminte, iată un fragment din discursul de la ceremonia de rămas bun, la sfârşitul vizitei lui în România între 7-9 mai 1999: „Ţara voastră are ca şi înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural. Aici şi Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi.“ (Discursuri şi omilii, 77-78).
Care sunt elementele caracteristice, structurale, ale Europei cu doi plămâni la Ioan Paul al II-lea? Înainte de toate, Europa cu doi plămâni este „o unitate care, adâncindu-şi rădăcinile în inspiraţia comună creştină, ştie să alcătuiască diferitele tradiţii culturale şi care cere, atât la nivel social, cât şi la nivel eclezial, un drum continuu de recunoaştere reciprocă deschis spre o mai mare împărtăşire a valorilor fiecăruia“ (Ecclesia de Europa, 4). Primul element structural este dimensiunea religioasă, care trebuie promovat şi susţinut. Într-adevăr, pornind de la fiinţa Bisericii, una şi universală, dar prezentă în diferite Biserici particulare, se poate ajunge la „unitatea esenţială în diversitatea expresiilor culturale, la conştiinţa apartenenţei la o comunitate universală care se înrădăcinează, dar nu se epuizează în comunităţile locale, la sensul a ceea ce uneşte dincolo de ceea ce face diferenţa“ (Ecclesia de Europa, 116). Al doilea element este colaborarea sănătoasă dintre comunităţile ecleziale şi societatea politică, prin prezenţa activă a creştinilor maturi şi competenţi în diferite instanţe şi instituţii europene. Respectând dinamismul democraţiei corecte şi exigenţele legii morale naturale, creştinii pot contribui la modelarea unei convieţuiri europene respectabile, potrivit binelui comun. Al treilea element este schimbul de daruri între comunităţi cu istorii şi tradiţii diferite, de la schimbul de idei până la schimbul de daruri culturale, sociale şi politice. Pentru ca acest schimb de daruri să nu rămână o literă moartă, trebuie căutate şi propuse persoane care promovează dialogul între comunităţi şi popoare, persoane capabile să construiască „poduri“ sau „punţi“ de legătură. În fine, al patrulea element este conştientizarea moştenirii spirituale. Această dimensiune nu poate fi înnoită decât de creştinii care-şi construiesc viaţa pe valorile Evangheliei lui Cristos. Ei pot descoperi mai uşor urmele culturii modelate de credinţa creştină în artă, literatură, în instituţiile şi gândirea naţiunilor europene. Şi tot ei pot deschide drumuri noi care să ducă la „Europa spiritului“, care să facă din Europa o „casă comună“ plină de viaţă (Ecclesia de Europa, 121).
Acest cadru ideal rămâne o chemare pentru toţi oamenii de bunăvoinţă din Europa şi, mai ales, pentru creştini. Realitatea de zi cu zi conduce la o altă concluzie pe care Ioan Paul al II-lea a formulat-o în 1991, când a convocat primul Sinod European, dar şi în anul 2000, când a avut loc al doilea sinod european. Printre altele, papa spunea: „Europa este rănită, şubredă, dezorientată“. Împreună cu reprezentanţi ai tuturor episcopatelor catolice din Europa, dar şi cu delegaţi ai Bisericilor ortodoxe, Ioan Paul al II-lea a căutat o soluţie, o terapie pentru Europa creştină. Erau cunoscute soluţiile politicienilor şi ale economiştilor: „Europa patriilor“, „Europa fără frontiere“, „Europa pieţelor“. Unii dintre ierarhii prezenţi au pledat pentru revenirea la „Europa catedralelor“ sau la „credinţa băbuţelor“. Dar Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre revigorarea „rădăcinilor creştine ale Europei“, care, în adâncime îi unesc pe toţi creştinii din Vest şi din Est în jurul izvoarelor biblice comune, patrimoniului patristic şi mistic. Accentul pus pe dialogul ecumenic cu Bisericile ortodoxe i-a deranjat pe delegaţii protestanţi, astfel încât anglicanul Santer a spus: „Dominant a fost raportul conflictual dintre ortodocşi şi catolici, cei doi plămâni cu care trebuie să respire Europa creştină. Dar noi, cei ai Reformei, ne întrebăm: noi unde dracu suntem?“ (Del Rio, Karol cel Mare, 250).
Aşadar, Europa cu doi plămâni este Europa cu rădăcini creştine. Cele două sinoade europene convocate de Papa Ioan Paul al II-lea nu au reuşit decât parţial să stopeze fărâmiţarea continentului european, răspândirea indiferenţei religioase printre europeni, fragmentarea existenţei lor individuale şi colective şi adoptarea unui stil de viaţă potrivit căruia Dumnezeu nu există (sicut Deus non daretur). Între timp Europa a devenit o realitate complexă, din care fac parte mai multe elemente religioase: iudeo-creştinismul, islamul, budismul şi umanismul secular. Europa cu doi plămâni supravieţuieşte în comunităţi mici.
Europa gâfâie
Începând cu anii 1980, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Ortodoxă manifestă un gest de comuniune creştină de mare frumuseţe: cu ocazia sărbătorii Bisericii Romei, la 29 iunie, Sfinţii Petru şi Paul, o delegaţie a Bisericii din Constantinopol asistă la sfânta liturghie în cinstea sfinţilor patroni spirituali ai Bisericii latine; la fel, cu ocazia sărbătorii Bisericii din Constantinopol, la 30 noiembrie, Sfântul Andrei, o delegaţie a Bisericii Romei asistă la sfânta liturghie în cinstea patronului spiritual al Bisericii greceşti. Iniţiatorul acestui schimb de vizite apostolice frăţeşti a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Următorii papi, Benedict al XVI-lea şi Francisc au continuat şi au dezvoltat relaţiile bilaterale dintre cele două Biserici, dar niciunul dintre ei nu a reuşit, până în momentul de faţă, să împlinească visul lui Ioan Paul al II-lea şi anume, de a-i vizita şi întâlni pe credincioşii din Biserica Ortodoxă a Moscovei.
Relaţiile bilaterale cu Bisericile Ortodoxe din Europa de Est şi de Sud Est au fost deschise de Papa Ioan Paul al II-lea prin vizite apostolice memorabile: România (1999), Grecia (2001), Bulgaria (2002). A vizitat şi alte ţări din apropierea Rusiei, cum ar fi Georgia (1999), Armenia şi Kazahstan (2001), Azerbaidjan (2002), dar nu a reuşit să ajungă la Moscova. Nici Papa Benedict al XVI-lea nu a reuşit acest lucru, chiar dacă a fost în Turcia (2006) şi în Cipru (2010).
Evenimentele tensionate care au loc în Ucraina, dificultăţile prin care trece dialogul ecumenic dintre catolici şi ortodocşi şi lipsa de încredere în Europa mă fac să cred că drumul refacerii unităţii europene va fi unul lung, lent şi anevoios. Privind la cum arată astăzi, se poate spune că, da, Europa respiră cu ambii plămâni, dar gâfâie. Europa are nevoie de un supliment de „spirit“, spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Dar de unde să-l luăm? Unde se găseşte? La alţii? La noi acasă?
Biserica are un răspuns, „dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?“ (Lc 18, 8).