Euro-Atlanticii natiunii

Am publicat în 1994 volumul „Les corps glorieux des mots et des êtres“ („Alcatuirea glorioasa a cuvintelor si a fiintelor“) de V.Y. Mudimbe, profesor de filozofie si de literatura la Duke University din Carolina de Nord, Statele-Unite (Humanitas, Montreal). Ar fi vrut sa-si intituleze cartea „Les corps glorieux des mots et des choses“, pentru a-l omagia pe Maurice Merleau-Ponty; la vârsta maturitatii si a vagabondajului intelectual, o influenta discreta, dar constanta în polemica dusa cu filozofia lui Jean-Paul Sartre. Cum tiltlul fusese deja folosit în parte de o celebra carte a lui Michel Foucault, a înlocuit un singur cuvânt, „les choses“ (lucrurile), cu „les êtres“ (fiintele), regasind aproape scandalos proiectul extraordinar al cartii „La phénoménologie de la perception“ („Fenomenologia perceptiei“). Rezultatul? O autobiografie relativa si un eseu sociologic care explica si trecutul autorului si ceea ce el a devenit. Nascut în 1941 în Congo belgian, educat si format de preotii benedictini, ar fi urmat sa traiasca si sa moara calugar într-o manastire ruandeza. Treizeci de ani de contacte cu lumea si cu filozofia, cu precadere cea marxista, nu l-au convins totusi ca s-a eliberat complet de cadrul benedictin al copilariei si al adolescentei. Într-o anumita masura, aceasta constatare, în cele din urma fireasca, reflecta istoria Africii, întrucât „memoriile“ africane ancestrale si cele coloniale nu se exclud, ci se completeaza.
Mi-am amintit de volumul profesorului african în Statele-Unite, Y.V. Mudimbe, autor a numeroase alte romane si eseuri, probabil total necunoscut în tara, citind de curând o filipica despre tarele lasate de copilarie si adolescenta în existenta lui Ceausescu si a lui Iliescu ce-ar fi avut repercusiuni nefaste asupra sarmanului popor român. Daca tot s-a hotarât sa faca un inventar devastator al presedintilor României, tipul care semneaza ar fi putut continua cu Constantinescu si cu actualul repus în scaun de Uniunea Europeana si de Statele-Unite, care n-au facut nici ei cine stie ce bine românilor, dar, precaut, s-a abtinut; se pare ca fostul si din nou actualul îl are cu ceva la mâna. Face parte din grupul restrâns, rasfatat si beneficiar al unei glorii câstigate printre cei care se simt si ei destepti citindu-i în haosul si confuzia de valori a împrejurarilor tranzitiei. Nici el si nici amicii nu sunt la prima tentativa de a rescrie istoria tarii sau de a se razboi cu unul sau altul din perspectiva europeana sau americana, convinsi ca se afla în miezul adevarului absolut si nimeni dupa ei nu mai are nimic de spus sau nu va mai îndrazni sa spuna. În general, în ceea ce-l priveste, scrie baliverne cu iz moralizator la adresa aceluiasi popor cam neispravit, îl ia la misto, ca sa fiu mai exact, subtire, de undeva de sus, de sus, e un tip scolit si istet, dar pesemne ca în copilarie sau în adolescenta s-a jucat prea mult în strada sau îsi publica notele de student în strainatate pe banii poporului si de calator la cei care îl stipendiaza. Când i se fac reprosuri, când se mai scormoneste prin trecutul sau pretins imaculat si se descopera ca ar fi facut si dres în anii vremurilor socialiste, reactioneaza prompt cu o filipica în care îsi face praf denigratorii. Tot la misto, tot subtire, tot de sus, de sus si admiratorii exulta de placere. Altii, din acelasi grup, sunt mai mitocani, bestelesc ca la usa cortului când e vorba sa-si apere osul care li s-a pus în dinti, sunt mari poeti ce-si iau prea în serios framântarile sufletesti, sunt mai filozofi de universitate populara sau sunt mai primitivi, cum este amicul care supravegheaza zi si noapte România de dincoace de ocean. În jurul lor graviteaza o multime de tinerei si tinerele cu aceleasi convingeri euro-atlantice, la fel de mistocari, dar ceva mai de jos, de jos, si cu aceeasi întelegere limitata, strâmba, dogmatica a lumii românesti si a lumii în general.
Euro-Atlanticii natiunii! Atât de convinsi, de intransigenti si de fanatici ca orice alta parere sau convingere reprezinta pentru ei o greseala fatala, o sfidare prosteasca a epocii, o rusine, o orbire voluntara si dusmanoasa în fata minunatelor realitati ale lumii de azi, într-un cuvânt o blasfemie. Copilaria si adolescenta lor, ca sa reiau argumentarea din filipica pomenita mai sus, trebuie sa se fi petrecut pe o alta planeta decât în România, memoria lor are goluri îngrijoratoare, daca nu cumva le curge în vene sângele oportunismului si al parvenitismului; ar fi facut cu totii frumoase cariere si în vremurile nu de mult trecute ale socialismului ca unica referinta, mai vârstnicii dintre ei s-au descurcat cum, necum binisor, daca nu chiar excelent.
E bine, e sanatos, e uman, e nobil sa ai convingeri în viata. Unii sunt convinsi ca extraterestrii sunt printre noi, altii ca sfârsitul lumii se va petrece în decembrie sau când se va anunta. Numerosi, din ce în ce mai numerosi sunt si cei convinsi de esecul capitalismului si de disparitia sa apropiata. Nu este, deci, niciun pacat sa fii convins pâna în pânzele albe ca adevarul ultim despre tot si toate, inclusiv România, îl reprezinta ceea ce decid Uniunea Europeana si Statele-Unite. Dar ceva îndoieli, ceva suspiciuni, câteva întrebari cinstite despre perversiunile democratiei liberale si consecintele dezastruoase ale neoliberalismului, o raita din când în prin istorie si o privire la rastimpuri lucida asupra realitatilor românesti din ultimii douazeci si doi de ani poate n-ar strica nici celor convinsi ca se vor reîncarna în flori frumos mirositoare sau în pasarele cântatoare.