Paolo Giordano, Corpul uman, traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas Fiction, 2014, Bucureşti,
„În anii care au urmat misiunii, fiecare s-a străduit să-şi facă viaţa de nerecunoscut, pentru ca amintirea celeilalte, a existenţei dinainte, să-i apară într-o lumină falsă, artificială, şi ca să se convingă că nimic din tot ce se întâmplase nu fusese adevărat, sau măcar că nu li se întâmplase lor”. Astfel începe romanul Corpul uman, de Paolo Giordano, publicat în anul 2012. Venind după Singurătatea numerelor prime (2008), cartea de debut a tânărului scriitor italian şi senzaţia literară a momentului în Peninsulă (şi nu numai!), Il corpo umano cunoaşte un succes comparabil în majoritatea celor peste treizeci de ţări unde a fost tradus. Nu numai deoarece subiectul este extrem de actual, fiind centrat pe războiul din Afganistan, ci mai cu seamă deoarece Paolo Giordano nu se mulţumeşte să scrie un simplu text de (ori despre) război şi nici să rămână la nivelul simplului reportaj.
Războaie şi reportaje
Cu toate acestea, după cum el însuşi a mărturisit, autorul a fost întotdeauna atras de romanul de război, dar şi de activitatea jurnalistică. De altfel, epigraful cărţii este preluat, deloc întâmplător, din celebrul roman al lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de Vest : „şi chiar dacă ni s-ar da înapoi acest peisaj al tinereţii noastre, n-am mai şti ce să facem cu el”. Cuvintele acestea rezumă, simbolic, întreaga situaţie care va fi evidenţiată în creaţia de faţă, care e o carte dedicată exclusiv războiului exact în măsura în care capodopera lui Melville, Moby Dick, e despre tehnicile de capturare a balenelor, în lungi expediţii pe oceanele lumii. Căci, dincolo de linia strictă a subiectului, romanul lui Giordano îşi provoacă cititorul să mediteze asupra valorilor umane şi a modului în care ele (mai) pot fi respectate în condiţii extreme, dar şi, ţinând seama de evoluţia personajelor implicate, să înţeleagă, poate pentru prima dată până la capăt, ce înseamnă să treci rapid de la idealurile nepăsătoarei tinereţi la responsabilităţile vârstei adulte.
Roman de iniţiere şi, deopotrivă, veritabilă replică în cheie contemporană la marile romane ale condiţiei umane, cartea lui Paolo Giordano reprezintă însă şi rezultatul călătoriilor pe care autorul le-a făcut în câteva zone de conflict (de două ori în Afganistan) – şi mai cu seamă al experienţelor pe care le-a avut, ca jurnalist de război, alături de soldaţii din trupele italiene dislocate în Afganistan. Ideea elaborării unui text romanesc despre viaţa într-un avanpost din Valea Gulistan îşi are acolo punctul de plecare şi, deopotrivă, sursa de inspiraţie. Cel puţin una dintre ele, altele trebuind căutate în lecturile preferate ale autorului, de la Sartre la Camus şi de la Remarque sau André Malraux la Joseph Heller ori Kurt Vonnegut. Preluând câte ceva de la toţi aceştia, dar fără să uite tradiţia strălucită a prozei italiene simbolico-parabolice, reprezentată mai cu seamă de opera lui Dino Buzzati (desigur, în primul rând Deşertul tătarilor, ale cărui atmosferă şi tensiune bine stăpânită se regăsesc ca în filigran în Corpul uman), Paolo Giordano construieşte o naraţiune care pe drept cuvânt a fost numită corală şi care impresionează prin capacitatea de înţelegere a celuilalt, cel aflat într-o situaţie-limită; dar, în egală măsură, şi prin strategiile narative utilizate cu o extraordinară artă de către autor.
„În război, fiecare soldat priveşte corpul celorlalţi ca pe al său propriu”, spunea Giordano, vorbind despre zilele petrecute în tabăra militară italiană din Afganistan. Astfel încât romanul său e intitulat Il corpo umano, semn că autorul a dorit să accentueze de la bun început – oferind această cheie de lectură cititorului! – umanitatea personajelor sale, dar şi lipsa de umanitate a experienţei cu care acestea sunt silite să se confrunte. Prin urmare, aceia care, ţinând seama doar de locul unde sunt plasate acţiunile cărţii, sunt tentaţi să aştepte o carte aridă şi exactă, plină de date şi detalii precise cu privire la tehnicile de atac ori de apărare sau la modul de organizare a trupelor din teatrele de operaţiuni din zonele fierbinţi ale Globului, vor fi dezamăgiţi. Corpul uman nu oferă, în ciuda oricăror aparenţe, aşa ceva. Deoarece, chiar şi atunci când prezintă evenimente (aparent…) strict militare, romancierul mai degrabă sugerează decât explică, face aluzii, nu demonstrează, menţinând într-un mod uimitor atmosfera – dar, adesea, doar prin câteva acronime specifice sau prin elemente care ţin de formă, iar nu de substanţă.
Despre eroi şi morminte
Lipsit de avantajele (dar şi de problemele estetice) pe care le-ar fi adus un protagonist, romanul lui Paolo Giordano construieşte un grup de personaje implicate în acţiuni care vor sfârşi prin a le schimba viaţa. Cartea cuprinde, în acest fel, mai multe puncte de vedere – pentru că scriitorul jonglează şi cu perspectiva narativă, trecând cu uşurinţă de la relatarea la persoana a treia la cea la persoana întâi, nuanţând mult modul în care evenimentele sunt percepute şi interpretate de soldaţii unui pluton trimis în misiune în Afganistan. După câteva cursuri teoretice pe care cei mai mulţi le ascultă distraţi, cu gândul la actele de eroism pe care le vor face sau la cuceririle amoroase de care vor avea parte, dar şi după săptămâni de instrucţie, tinerii ajung într-o lume pentru a cărei realitate dură nu fuseseră deloc pregătiţi. Baza militară unde sunt încartiruiţi nu e nici pe departe ceea ce îşi imaginaseră, iar Afganistanul, cu munţii săi înalţi şi lipsiţi de vegetaţie şi cu nisipurile nesfârşite, nu corespunde defel cu ideea pe care o aveau cu toţii despre cadrul unde ar trebui să fie purtat un război.
Condiţiile sunt aspre, lumina soarelui e orbitoare şi îi face pe toţi să sufere, provocând dureroase conjunctivite, nisipul e prea fierbinte şi pătrunde pretutindeni, parcă şi în suflet, iar în timpul nopţii nicio lumină nu poate fi aprinsă, pentru a nu fi atrase atacurile inamice. La un moment dat, are loc şi mult plănuita misiune, despre care începe să se vorbească foarte de timpuriu în paginile cărţii, dar care se produce abia în a doua jumătate a ei, pentru că, după cum spune Giordano, „m-a interesat mult mai mult ce se întâmplă cu nişte oameni aruncaţi în război înainte de a da piept cu marile provocări ale luptelor de teren şi, mai ales, înainte de producerea catastrofei”.
Iar „înainte” – a se citi, „imediat după sosirea în Afganistan“ –, soldaţii italieni vor să nu-şi recunoască neîncrederea şi spaimele şi încearcă, fie şi inconştient, să se comporte, în baza militară din deşert, ca şi cum ar fi încă în unitatea de pregătire. Prin urmare, micile sau mai marile neînţelegeri dintre ei continuă, fiecare dorind să-şi câştige, în colectivitate, locul pe care crede că-l merită. Naivul Ietri, cu gândul mereu la afectuoasa lui mamă şi visând să-şi găsească o iubită, e luat mereu în râs de experimentatul şi brutalul Cederna, Giulia Zampieri vrea să fie privită de numeroşii bărbaţi din jurul său şi altfel decât un obiect sexual, iar medicul Alessandro Egitto consideră Afganistanul cel mai potrivit adăpost pe care-l poate avea în faţa problemelor – grave şi numeroase – pe care le-a lăsat acasă. Uneori, în avanpost nu se întâmplă mai nimic, deci soldaţii îşi închipuie că încă mai pot deveni eroi; iar atunci când realmente se întâmplă, majoritatea se vor strădui, dacă reuşesc să rămână în viaţă, să rămână şi oameni. Tocmai despre cum poţi rămâne om în mijlocul unui război inuman, al unui conflict care e, adesea, după cum consideră Giordano, un „război fantomă”, în care sunt bombardaţi munţii, iar inamicul se ascunde în peşteri şi printre turmele de oi, romanul acesta spune câteva lucruri esenţiale. Căci nu marile acte de eroism îi salvează din punct de vedere spiritual pe cei aflaţi pe acest front, ci mai cu seamă micile şi aparent neînsemnatele fapte ce demonstrează că simpatia, înţelegerea şi compasiunea nu au pierit, chiar şi atunci când o parte a plutonului e decimată în urma unei acţiuni prost gândite de superiori.
Lecţii de supravieţuire
Cea mai mare parte a cărţii lui Paolo Giordano nu descrie însă scene de conflict, ci prezintă modalităţile pe care soldaţii le găsesc pentru a învinge plictisul şi teama pe care pretind că nici n-o simt. Ei trebuie să supravieţuiască nu doar conflictului armat, ci şi (mai ales!) propriilor spaime şi, ulterior, să facă faţă marii provocări de a găsi resursele necesare pentru a reveni la o viaţă pe care, în mijlocul societăţii şi al lumii civilizate, s-o poată numi, fie şi parţial, normală. De aici decurge şi calitatea poetică a scriiturii lui Giordano, dar şi capacitatea autorului de a surprinde mişcările şi schimbările infinitezimale produse la nivelul trupului omenesc.
Soldaţii îşi aud, în liniştea nopţii, bătăile inimii, iar uneori, atunci când primejdia e mai aproape, de-a dreptul pulsaţia sângelui în tâmple. Singurătatea fiecăruia e cumva anulată de existenţa în comun, iar solidaritatea care se formează între ei e mai presus de cuvintele goale din manualele de retorică mai mult sau mai puţin belicoasă. Căci, dincolo de posibilele tactici menite a-i ajuta să rămână în viaţă, pe care romanul le înregistrează pasager, cartea aceasta meditează asupra modului în care oamenii puşi în situaţii-limită pot să-şi păstreze necesarul sentiment al apartenenţei la o comunitate şi să se salveze, astfel, de sentimentul periculos al risipirii într-o lume fragmentată şi din ce în ce mai lipsită de puncte de reper. Aflaţi pe câmpul de luptă, soldaţii se gândesc la problemele de acasă, purtând, fiecare în parte şi mereu în tăcere, propriul război. Singurătatea e mare, desigur, iar simplul fapt de a o învinge zi după zi reprezintă o victorie în acest context şi-i salvează de dezumanizare pe soldaţii din carte chiar şi în (mai ales în!) mijlocul unui atât de întunecat război. Iată, în acest sens, care sunt gândurile tânărului Ietri înainte de misiunea în care îşi va pierde viaţa: „Tot ce i-ar putea povesti ar face-o să sufere. Că mâncarea e mai scârboasă decât o lasă el să creadă. Că s-a-ndrăgostit de o femeie, înrolată ca şi el, iar ea îi spune în continuare băieţel. Că mâine pleacă în expediţie într-o zonă controlată de talibani şi face pe el de frică. (…) Că ţine la ea şi-i e tare dor de ea, că de ea îi pasă cel mai mult. Nu-i poate spune nici măcar asta, fiindcă acum e adult – şi e soldat”.
„Adevărata luptă pe care am încercat s-o descriu trebuie căutată în sufletul fiecărui personaj”, afirma Paolo Giordano, vorbind despre cartea de faţă. Desigur, în acest context, victoria sau înfrângerea capătă un sens mult mai profund – şi profund uman –, spunând cititorului mult (şi multe!) despre ce înseamnă să nu uiţi să fii om. Chiar şi în mijlocul războiului.