Sari la conținut

Epoca Nicolae Manolescu

Autor: C. STANESCU
Apărut în nr. 252
2009-12-03

Excelenta revista timisoreana „Orizont“  ii consacra proaspatului septuagenar si din nou recentului presedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, un grupaj de interviuri si articole pus sub un titlu atât de inspirat: „ Nicolae Manolescu – criticul unei epoci, epoca unui critic“ . Impreuna cu generatia lui, Nicolae Manolescu a marcat intr-adevar o epoca literara, asa incât numele acestui important cronicar român devine un substantiv colectiv: sub sau alaturi de numele septuagenarului de azi, criticii români ai acelei epoci, profitori abili si inteligenti ai unui moment de „dezghet“  ideologic, au restabilit puntile taiate cu calea regala a literaturii române, cu traditiile uitate sau puse la popreala, arzând din nou etapele si sincronizându-se silit, dar benefic cu literatura europeana si nu numai. Au beneficiat acesti critici de aparitia, ca si miraculoasa, a unei generatii de tineri scriitori, indeobste numita „ saizecista“  in pofida vârstelor calendaristice, pe care multi o compara, pe drept cuvânt, cu cele mai faste generatii interbelice. Vrând-nevrând, istoria personala – biografia! – lui Nicolae Manolescu se impleteste inextricabil cu adevaratii sai „sustinatori“  – scriitorii mari si talentati asupra operei carora si-a exercitat exceptionala lui vocatie critica. In acest sens, epoca l-a ajutat, intr-adevar, dupa cum el insusi s-a folosit de epoca asa cum a stiut mai bine. Ca si al altora, „dosarul de cadre“  al lui Nicolae Manolescu e incarcat, copilaria si adolescenta i-au fost marcate de tragediile si vicisitudinile acelei „epoci de tranzitie“  de la stalinism la socialismul cu fata umana. In interviul luat de Mircea Mihaies, Nicolae Manolescu isi aminteste: „Am vrut sa fac Literele, Filologia, cum se numea, sa fiu profesor, sa scriu carti. Si cum asta am facut toata viata, n-am de ce sa ma plâng. Când sa dau la facultate, parintii mei, profesori amândoi, nu prea erau de acord. Proaspat eliberati din inchisoare, isi pierdusera catedrele. Tata facea naveta la Gusterita, lânga Sibiu, apoi la Hosman, lânga Agnita, predând, nu filosofie la liceu, ci româna la scoala elementara, iar mama trebuise sa lase franceza tot pentru româna si liceul pentru Scoala Sanitara. Ce rost avea sa ma fac si eu dascal? Mai bine inginer sau medic. Noroc cu bunica mea materna, aceea mai tânara decât sunt eu astazi, care ma sustinea: «Baiatul are talent!» La scris, fireste. O convinsese, se vede, faptul ca in cei trei ani petrecuti impreuna scosesem de unul singur o revista manuscrisa, pe care le-o citeam in fiecare sâmbata seara. Gratie bunica-mi, am facut Literele“ . S-a tinut de cuvânt, a scris carti: „In ce ma priveste, nu cred ca am scris rau. Am incercat, in orice caz, sa fiu cinstit cu mine – cel – care – scrie. Sa nu trisez. Si daca ma pot lauda cu o realizare, aceasta este: m-am tinut de cuvânt. De gresit, am gresit, si nu o singura data.“  Nu ne spune când si cum a „gresit“, i-au spus-o, cu fereala sau raspicat criticii lui, in special cei tineri, „cei ce vin“  care n-au cultul superstitiilor si nici inclinatii idolatre. Sunt semne, unele „ strigatoare la cer“, ca, in pofida tolerantei teoretice, practic, criticul tine minte rezervele ori criticile si, mai devreme ori mai târziu, le plateste. Uneori, cum s-a intâmplat recent, a „ platit“  repede si brutal, intolerabil. Ramâne un mister insondabil cum un fost „exmatriculat“ , la rându-i, exmatriculeaza… Agnostic, criticul nu crede in predestinare si nici in semne premonitorii, ori in decizii cruciale si definitive, luate in cunostinta de cauza. Multe drumuri si directii par rodul intâmplarii, al hazardului si al unei libertati interioare duse pâna la granita capriciului: vin pe urma biografii si „descopera“ coerenta unor gesturi si optiuni, constiinta unor alegeri. Alegi, spune el, sub comanda unor sentimente, nu a unor semnificatii premeditate si, din acest punct de vedere criticul suspenda luciditatea comportându-se „iresponsabil“ ca un poet: „Triumfuri sau esecuri majore, nu vorbesc de cele marunte, nu exista in viata traita zi cu zi, ci numai in aceea pe care ti-o povestesc altii, când iti scriu biografia. In viata traita, nu se simt nici macar rascrucile, care, abia dupa aceea se dovedesc a fi fost decisive, in rau sau in bine, conducându-te la esecuri sau la triumfuri. De zeci, de sute de ori in viata esti pus in situatia de a alege un drum, o cauza, o prietenie, o iubire sau, pur si simplu, de a o apuca la dreapta sau la stânga. Toate aceste alegeri – socoteste N. Manolescu – fac parte din ordinea cotidiana a lucrurilor si nu sunt incarcate in clipa când le faci, de nici o semnificatie. (…) Niciodata insa nu mi s-a intâmplat, in secunda in care a trebuit sa ma decid intr-un fel sau altul, sa apreciez corect importanta deciziei.“ Avem, in aceste simple pareri atât de sincere, una din explicatiile „donjuanismului“  structural al lui Nicolae Manolescu si a substratului de inocenta al infidelitatilor lui literare de care fostii prieteni si adversarii criticului de azi vorbesc. In privinta comentatorilor recentei lui „Istorii critice …“ , criticul nu pare a respecta deplin dreptul altora la diferenta. Spune ca „Nu am obiceiul de a-mi comenta comentatorii“ , deoarece „eu cred in teza lui Maiorescu despre poeti si critici“, iar „când sunt comentat, sunt poet si n-am cuvânt“ . Nicolae Manolescu – „poet“ ?! E o ipoteza de neluat in seama, decât ca o cochetarie de nu ca o pura ipocrizie. Explicatia comentariilor „rele“ vine numaidecât: „ Istoriile literare n-au deobicei noroc de comentarii obiective si informate, pentru motivul evident ca recenzentii sunt rareori cunoscatori ai intregului domeniu, iar istoricii literari nu scriu recenzii si e nevoie de ani pâna sa gasesti intr-o carte a unuia un comentariu“. Sa intelegem ca nu s-a nascut inca istoricul, comentatorul compatibil cu acel „ cunoscator al intregului domeniu“  care, se intelege, este insusi Nicolae Manolescu?! Ma abtin de la un comentariu al unei afirmatii asa de modeste… Cât priveste scuza lui N. Manolescu despre „ dezacordul unanim“ asupra literaturii contemporane, aceea a ultimilor 20 de ani, ea mi se pare… poetica si copilaroasa in acelasi timp, cu toate ca, in aparare, criticul vine cu precedente ilustre, cum ar fi Calinescu si Lovinescu: „ Iorga l-a urât la propriu pe Lovinescu“ , zice N. Manolescu, dând citatul teribil al lui Iorga: „ Suit pe un munte de maculatura, iata-l ca da tablele legii. Monstruoasa carte, monstruoasa de neintelegere, de rea credinta si de pedanta prezintare, cu doze de spiterie – lauda sau batjocura pentru fiecare scriitor, viu sau mort – pe care d. Lovinescu a avut cutezanta s-o prezinte ca o Istorie a literaturii contemporane …“. Fara pic de simt al ridicolului, criticul intreaba si se intreaba retoric: „Nu vi se pare ca ati mai citit undeva asemenea monstruoase aprecieri? Nu va ascund ca, banuind ce ma asteapta – se victimizeaza inutil si trufas N. Manolescu – le-am reprodus in „ Istoria critica“, tocmai ca un avertisment: masurati-va cuvintele, daca vreti sa nu sune peste decenii ca ale lui Iorga!“  Imprudenti, unii comentatori, putini, ce-i drept, nu si-au „masurat vorbele“  cu masura lui N. Manolescu. Din pacate, in atari imprecatii si avertismente septuagenarul critic pare de o intratabila si intolerabila intoleranta la diferenta, fata de cel de „alta parere“ . Din fericire pentru el, se vede insa contrazis de prieteni care-l cunosc mai bine decât se cunoaste el insusi pe sine. Iata ce scrie Livius Ciocârlie despre „intolerantul“ si „arogantul“  N. Manolescu: „Nu-i mult de când mi-am facut urmatoarea insemnare: „Ieri mi-a cazut in mâna o scrisoare veche de 25 de ani a unui prieten de al carui sentiment mai adânc mereu m-am indoit, fiindca prea e prezent in lume, prea cunoscut, prea solicitat. Scrisoarea, calda, apropiata, cu grija pentru noi. Grija pe care o confirmat-o si de atunci incoace, constant. Din modestie, blestemata mea „falsa“ modestie, dar si din vinovata uitare, m-am inselat. Este momentul potrivit, acum, sa cercetez chestiunea mai atent. O prima constatare: ne-am spus „dumneavoastra“ vreme de zece ani. Nu din vina lui. Nu e usor sa intri in intimitatea pronumelui meu personal. A trecut peste asta. Sa ne reprezentam situatia: el era Criticul, Rubrica, Institutia, eu aproape nimeni. Numai aproape, fiindca tot el ma scosese intrucâtva din anonimat. In locul lui, orice om normal alcatuit ar fi manifestat o oarecare condescendenta. El, deloc. Pur si simplu, nu-i sta in fire. Nu stie sa fie arogant si scortos. De aceea, desi in realitate exista, subiectiv n-a existat ierarhie intre noi. De la inceput, am fost «egali»“ . Dupa aceasta declaratie de comprehensiune si iubire intelectuala sa mai crezi in „ aroganta“ ori „intoleranta“ lui N. Manolescu?! La fel, in omagiul sau, Vasile Popovici scrie: „limpezimea manolesciana este un efect al libertatii interioare. Cum poate fi demolat asa ceva – din exterior si uzând de armele ratiunii si onestitatii, care sunt armele sale? Poti respinge cu totul acest fel de-a fi in numele altor feluri de-a fi; va fi greu sa-l invingi pe Manolescu cu propriile sale arme, care azi, când noi inca n-am iesit cu totul din obscurantismul totalitar, inca n-am fost readusi la civilizatie, indecent expusi la lumina ei, ni se par de nepretuit. Ce au aparat Maiorescu, Lovinescu si Manolescu, intr-un transfer neintrerupt de valori, ramâne pentru multa vreme de aparat“. Mai putin sugestia din primele rânduri potrivit careia eminentul critic ar fi monopolizat cu o avaritie imposibila „armele ratiunii si onestitatii“ nelasând nici o sansa altor eventuali proprietari ai unor asemenea „arme“ – aprecierea lui Vasile Popovici si trasatura de unire intre marile spirite critice ale literaturii române confirma splendid ideea „Epocii Nicolae Manolescu“  din titlul grupajului omagial publicat de revista „Orizont“  la aniversarea din 27 noiembrie a stralucitului critic. La multi ani, Nicolae Manolescu!