„Sunt de doar douazeci de minute în România si am auzit atâtea prostii“… Declaratia îi apartine omului de caracter si personalitatii incontestabile, antrenorului bun si cu experienta Loti Böloni. Îl stiu de aproape patru decenii, de când eram adversari, el la Târgu Mures, si mai apoi coechipieri la nationala. Chiar eu i l-am propus, la începutul anilor ’70, mai precis în 1972, lui Valentin Stanescu, omul de pe banca tricolorilor de atunci. Si-a strâmbat putin figura hâtra nea Tinel, dar pentru ca stia sa deosebeasca un jucator de un fotbalist adevarat, l-a convocat imediat în lotul nationalei. Si, pe lânga momentele în care ne întelegeam numai din privire în joc, îmi facea mare placere sa ramân dupa antrenamente cu el si sa exersez pase de peste cincizeci de metri, din miscare. El cu stângul, eu cu dreptul. Dar, precizia prin care ne gaseam era aproape perfecta.
E un adevar incontestabil în aceste spuse ale sale recente, îl traim si noi, din ce în ce mai dezolant. Periculos de multe prostii sunt debitate pe atâtea posturi TV, sunt perpetuate si interpretate în fel si chip, multi facându-si din ele chiar o profesiune de credinta. Unii praduitori de vorbe (numiti moderatori!) au devenit chiar experti în a provoca cu abnegatie bolnava astfel de situatii. Cel lovit – putin spus – sub centura este tocmai fenomenul din care-si câstiga si ei pâinea: jocul de fotbal. Iar când mai vezi si ca prea multi dintre acesti comentatori ai raului sunt si revoltatori de tineri, ai uneori tentatia de a regreta cenzura impusa spalturilor odinioara. Deceptia este si mai mare atunci când, stând la o masa fara ecrane si microfoane transmitatoare, acesti posedati ai maleficului se dovedesc oameni educati (nu toti), cu bun simt si care au citit destul de multe carti pentru primaverile prin care au trecut. Imediat îi întrebi, firesc, ce-i determina sa promoveze atâta abjectie? Sunt sinceri, raspunzându-ti, ades, cu nonsalanta: „Asta ne cer sefii, iar existenta noastra este conditionata de cifrele de rating înregistrate“. Firesc, ma gândesc la repetarea ironica a istoriei. Pentru ca sefii de acum, vânatori de audiente, seamana, într-un fel, cu proletarii nevinovati trimisi dupa 1948 sa conduca ziarele de atunci. Numai ca aceia aveau bunul-simt de acasa si nu au atins clapele masinilor de scris. Si cu orice risc, îmi asum afirmatia ca sefii de acum, indiferent daca sunt doar executanti ai mogulilor de acasa sau ai celor din afara, sunt la fel de periculosi ca aceia trimisi sa instaleze o noua ordine prin batalioanele, asa-zis de avangarda, ale societatii atât de fals numite „proletare“. Nu întâmplator, cronicarii de atunci aveau masura valorii si a valorilor fotbalistice, demni urmasi ai metaforei lui Ionel Teodoreanu din „Craciunul de la Silivestri“, de prin anii ’30: „Mingea se zvârcolea printre bocancii jucatorilor ca o vulpe printre boturile de mistreti!“…
Ca o derivata a confuziei raului împroscat în interpretarea fotbalului, nici adevarata valoare a jocurilor si a jucatorilor nu se mai poate aprecia. Sa luam, ca exemplu incontestabil, felul în care a fost analizat ultimul meci al tricolorilor, amicalul lui Italia, de la Klagenfurt. Unde erau vreo cinci-sase mii de spectatori în tribune. O prezenta mai mult de palmares – am impresia ca e prima data când evoluam într-un amical stabilit mai de mult, pe teren strain si pentru noi si pentru adversari. Desfasurata, în plus, într-un oras industrial, apropiat de Italia, si cu multa mâna de lucru venita din „cizma“, dar care a preferat sa stea acasa sau la televizor. Desi, atunci când si-au eliberat Nordul, în iarna lui 1870, italienii din Savoia, Piemont si Friulia au haituit armatele habsburgice pâna aproape de Klagenfurt…
Bienînteles ca si actuala „Squadra azzurra“ a lui Prandelli traverseaza o perioada de schimbare a generatiilor. Si marile imperii fotbalistice cunosc „crestere si descrestere“. Ei sunt, cu siguranta, si recunosc, în a doua situatie. Nu întâmplator directorul lor tehnic s-a dovedit, iarasi, în faza încercarilor. Cezarii din distributia campioana mondiala a lui Lippi, din urma cu doar patru ani, începând cu Buffon, apoi cu stopperii Nesta si Cannavaro, trecând pe la mijlocasii Gattuso, Pirlo si Ambrosini si încheind cu Luca Toni si Totti au abandonat tricoul azur. A ramas doar Pirlo, si s-a vazut ceva, ceva, când a intrat în repriza a doua. Afirm doar ca încercarile de prezente din prima repriza ale italienilor seamana mai degraba cu un banc de probe prea departat de „calutul naravas„ de la Maranello. Nu cu Viviano, Bonucci, Rannochia, Balzaretti, Aquilani, Ledesma, Mauri si Diamanti va mai putea pune o noua steluta de aur pe inima tricolorilor viitoarea „squadra azzurra“… Edificatoare în acest sens mi se par datele statistice ale prezentelor în nationala, pentru cele doua combatante amicale de la Klagenfurt. Astfel, noi aveam, per total, în distributia trimisa în teren 374 de prezente, iar daca evoluau Radoi si Sapunaru, 458. La ei, în schimb, la primul fluier al arbitrului austriac Einwaller, se adunau doar 274 de prezente. Este tot de mentionat ca, daca ar fi evoluat de la început De Rossi, Pirlo si Girardino, ar mai fi adunat 175 de tricouri. Dar sa lasam relativitatea certa a cifrelor de-o parte, si sa revenim la faptele de joc.
Astfel, cred ca dupa un an si ceva de… experiente mai mult ciudate ale lui Razvanel în fotoliul nationalei noastre, acum au iesit la rampa si câteva variante ce ne pot apropia mai mult de victorii. Ceea ce este si mai îmbucurator este adevarul ca, în cazul nostru, este vorba de jucatori tineri, de certa valoare si cu perspective internationale. Ma refer la portarii Pantilimon si Tatarusanu, la fundasul dreapta Rîpa si la cei patru mijlocasi: Torje, Florescu, Ropotan si Deac. La care i-as mai adauga pe stoperii Grigore si Sîrghi, precum si pe Herea, Lazar, Rusescu, Balan, Varga si Andrei Cristea. În ceea ce-l priveste pe Mutu, vreau sa cred ca nu si-a pierdut viteza de reactie cu care trecea pe lânga adversari, valorificându-si simtul portii. De asta depinde totul în judecarea reala a revenirii lui printre tricolori, si felul în care este speculat simtul lui de patrundere spre poarta adversa a lui Ciprian Marica. Calitate remarcata de mine înca de când l-am promovat la Dinamo, la numai 17 ani…
N-a fost un meci cu multe faze de poarta. Doar 4-5, dintre care doar 3 ocazii si doua goluri. Sa recunoastem, usor amar, ambele ale lui Marica. Dar la cel al italienilor, marcajul nefast la Quagliarella, la cornerul lui Pirlo, a fost superficial si mingea l-a surprins spre autogol pe atacantul nostru.
Nu numai ca palmares rezultatul este bun. S-a vazut si ca linia de mijloc Torje-Florescu-Ropotan-Deac este mult mai aproape de valoarea internationala ceruta acum decât aceea cu Nicolita, Cocis, Radoi, Codrea sau Tanase. Si o ultima observatie, dupa mine decisiva: iarasi, în frunte cu Razvanel, ne-am entuziasmat prea mult dupa acest joc. Sa ne ferim de aceasta capcana fiindca, prea des, viata ne-a dovedit ca dupa astfel de momente traim si mai intens deceptia.