M-au fascinat mereu acei mari specialişti ai câte unui domeniu intelectual cu deschidere şi către alte sfere ale creaţiei. Privirea competentă aruncată dincolo, văzul sensibil şi urechea ciulită, lectura asiduă şi sistematizarea informaţiei, găsirea unor modele şi paradigme repetabile, stabilirea unei ierarhii de valori, clădirea unei metode hermeneutice universale şi mai cu seamă vioiciunea curiozităţii cerebrale, iată coordonate ale acestui soi de enciclopedism sui generis. Este o pasiune nobilă, acel gen de predispoziţie culturală înţeleasă de către practician ca un fel de propedeutică la orice tip de cunoaştere în genere.
Ei bine, din punctul meu de vedere, distinsul muzicolog Despina Petecel Theodoru face parte cu vârf şi îndesat din subţirele trib al enciclopediştilor de azi. Inteligentă, citită, de un rafinament cultural rar, stăpânind cu autoritate domeniul său de excelenţă, vădind disponibilităţi reale pentru alte registre ale vieţii artistice, filosofice şi ştiinţifice, cu bun debit de idei şi rigoare maximă în formularea judecăţilor de gust, mânuind un stil şi o retorică de calitate, Despina Petecel Theodoru face slalom de performanţă între domenii culturale sofisticate. Recenta carte a domniei sale, apărută la Editura Muzicală din Bucureşti şi intitulată Muzica – sferă a interferenţelor, reprezintă un argument extrem de serios şi de convingător întru sprijinul alegaţiilor mele de mai înainte. Vreme de patru sute de pagini în format mare distinsa autoare dialoghează cu somităţi ale unor zone culturale de elită, de la noi şi de aiurea, pe teme intim înrudite, toată abordările stând, de fapt, sub semnul anticei concepţii conform căreia filosofia este suprema muzică. Idee orfică şi pitagorică, aceasta are corespondenţe în mai toate epocile, minţile şi sensibilităţile creatoare de calibru. Holismul unei asemenea viziuni, din unghiul căreia macro şi micro-cosmosul sunt una, întregul fiind reflectat în parte şi partea înnobilând profund întregul, parcurge istoria ideilor, cu bune debuşeuri în Evul Mediu, Renaştere şi Epoca Modernă, fără a uita de prelungirile savante în Postmodernism. De la Platon la gnostici, de la Aristotel la Toma, de la Descartes la Leibniz, de la Hegel la Nietzsche, de la Heidegger la Einstein şi de la Bohr la Hawking, coerenţa acestei paradigme este remarcabilă. Că filosofia este muzica sferelor, iar această muzicalitate are o esenţă matematică şi logică nu mai trebuie demonstrat. Însă discuţia, mlădiată stilistic şi conceptual, rămîne la fel de necesară, în trecut, ca şi astăzi.
Or, Despina Petecel Theodoru, în conversaţiile sale docte cu, spicuiesc la întâmplare din excepţionalul volum Muzica – sferă a interferenţelor, René Huyghe, Marin Gherasim, Alain Besançon, Horia-Roman Patapievici, Matei Vişniec, Henri Cartier-Bresson, Dan Grigorescu şi Andrei Dorobanţu, ilustrează omniprezenţa spiritului muzical, unul de o rigoare matematică, în arta plastică, în gândirea filosofică, religioasă şi fizicalistă, în arta fotografică, în literatură şi dramaturgie, în registrul istoriei şi criticii de artă. Nume mari, cu rezonanţă, răspund întrebărilor, frecvent incomode şi sfredelitoare teoretic, pe care Despina Petecel Theodoru le formulează cu distincţie ideatică şi un calibru intelectual impresionant. Ba, de multe ori, elaborările interogative sunt mai precise, mai încărcate de sens şi mai acute decât răspunsurile ca atare. Sofisticarea aparatului de note este o realitate culturală complexantă, senzaţia de cărturie grea, old school, fiind una neîndoielnică.
Una peste alta, a parcurge cartea Despinei Petecel Theodoru, Muzica – sferă a interferenţelor, reprezintă un act intelectual autentic, o aspră, dar edificatoare încercare a oricărui spirit iubitor de cultură înaltă.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 512