10. „Eu este un altul…“
De cele mai multe ori Eminescu publica in „Convorbiri literare“ grupaje de poezii si acestea au unitatea lor formala si tematica, ceea ce duce la editarea impreuna, in ordinea in care se afla in revista.
G. Ibraileanu desfiinta chiar autonomia unui poem pentru a respecta aceasta situatie. Este vorba de poemul „Departe sunt de tine“, publicat in revista imediat dupa „Singuratate“, despartit de acesta doar prin trei stelute (fara titlu, deci; titlul actual reprezinta primele cuvinte din primul vers): in editia Ibraileanu exista poemul „Singuratate“ la care se adauga, dupa trei stelute, versurile poemului urmator, ca si când ar fi vorba de o singura piesa. Ca este o exagerare, o dovedeste si faptul ca nici un editor nu-l urmeaza. Ceea ce trebuie, insa, observat este ca aceste grupaje publicate in revista nu se regasesc, ca grupaje, decât in mica parte in editia princeps din 1883. Acest „diptic“, de pilda, se desface si „Singuratate“ deschide volumul iar „Departe sunt de tine“ devine poezia cu numarul 43, intre „S-a dus amorul“ si „Freamat de codru“.
Interesant mi se pare grupajul de patru poezii (numerotate cu cifre romane) din 1 septembrie 1876: „I. Melancolie“, „II. Craiasa din povesti“, „III. Lacul“, „IV. Dorinta“. Dl. prof. Adrian Voica (a carui carte, „Versificatie eminesciana“, 1997, sta de mult pe biroul meu printre asa-zisele instrumente de lucru) dedica acestui grupaj un capitol intitulat „Armonia – ca principiu existential si poetic“. Dânsul argumenteaza (completându-l pe Profesorul Gheorghe Bulgar care dedicase temei un capitol consistent) ca si din punct de vedere al versificatiei acest grupaj este unitar (rima priveste doar versurile rare, ritmurile sunt apropiate). S-ar putea aduce inca un argument, unul de grafie, in sustinerea acestei idei. In „Melancolie“ avem acel final ce aminteste de „moi est un autre“ al lui Rimbaud: „Si când gândesc la viata-mi, imi pare ca ea cura/ Incet repovestita de o straina gura/ Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost/ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/
De-mi tin la el urechea – Si râd de câte-ascult/ Ca de dureri straine… Parc’am murit de mult.“ Aceasta dedublare a eului liric este fascinanta de vreme ce partea ancorata in real mai poate inca sa dea seama de cea dizolvata in marele tot al universului. Cu riscul sa aducem in amintire locuri comune, citam din poemul imediat urmator, „Craiasa din povesti“. Aici fata priveste unda lacului, si o „farmeca“ aruncând in ea trandafiri in dorinta de a vedea chipul iubit. Finalul: „Ea se uita… Paru-i galban,/ Fata ei lucesc in luna,/ Iar in ochii ei albastri/ Toate basmele s’aduna.“ Cine-i vede, totusi, fata cu „ochii“, „parul“ de vreme ce ea sta aplecata deasupra apei? – Nimeni altcineva decât „chipul“ invocat, chiar prin ritualul descris: „Ca sa iasa chipu’n fata/ Trandafiri arunca tineri,/ Caci vrajiti sunt trandafirii/ De-un cuvânt al sfintei Vineri.“ Pastrând sugestia din „Melancolie“, celalalt eu care s-a dizolvat in univers se aduna din undele lacului si-si vede „craiasa din povesti“. Este ca intr-un scenariu cu mai multe episoade. Urmeaza chiar poezia „Lacul“. Anterior, ea il asteapta pe el si vrajea unda ca sa apara. Acum el o asteapta pe ea. Redau versurile cu grafia din revista: „Si eu trec de-alung de maluri/ Par’-c’ascult si par’-c’astept/ Ea din trestii sa resara/ Si sa-mi cada lin pe piept.“ Scris astfel, „parc’-c’ascult“, nu mai avem adverbul „parc’am“ din „Melancolie“, ci forma verbala „pare ca“. Acordul devine: „eu pare ca“, adica „pare ca eu“, persoana I este si persoana a III-a in acelasi timp: dedublarea din „Melancolie“ se pastreaza.
O mica observatie ce va deveni importanta: Adrian Voica are versul „Si eu trec de-a lung de maluri“, iar schema este vv-v-v-v (cu v notam silaba scurta, cu – pe cea lunga; importante sunt gruparile, sau „celulele ritmice“, cum le numeste autorul, pentru ca indica pauzele, deci radiografiaza cât se poate de exact „melodia“ discursului). Dânsul reia editiile actuale; Eminescu vrea „de-alung“, cu schema putin miscata, si cu alte pauze. Practic, acest „de-alung de maluri“ face miezul, nucleul poeziei. Nu este „de-a lungul malurilor“, nu este o trecere cu pasi, un fel de du-te vino. Retinem ca lacul este alungit si „tremura“, deci este o apa curgatoare; in nici un caz nu este rotund, de pilda, ca sa justifice expresia de limba „de-al lungul malurilor“ cu sensul inconjurarii apei: este o trecere, in fond. El, cel care asteapta perechea ca sa sara in luntre, pare mai mult un gând, un duh, partea de dincolo de sinele real, acel „altul“ din „Melancolie“. Poezia are puternice inflexiuni thanatice; Ea, personajul feminin, pare, aici, un inger psihopomp. In revista „Ea“ este subliniat (scris cu cursive): este personajul feminin generic la Eminescu.
Vom reveni asupra acestei sugestii. Cea de-a patra poezie din grupaj, „Dorinta“, este tocmai o chemare catre codru, unde perechea umana se armonizeaza in cosmos.
Nu e prea mult timp de zabava interpretativa. Problema este ca acest grupaj, atât de unitar in revista, in editia princeps se disipeaza, niciuna dintre cele patru poezii nu-si mai suporta vecinitatile initiale. La o privire mai atenta, vom observa ca avem de-a face cu patru teme majore – si fiecare dintre ele este inconjurata, in editia princeps, de variatiunile ei. Urmeaza sa ne explicam mai pe larg gândul in „Scenariul probabil al editiei princeps“, unde analizam semnificatia inlantuirii poeziilor in intregul volum.
Cum si de ce s-au disipat in editia princeps cele patru poeme care formeaza un grupaj foarte unitar, numerotate chiar de autor, publicate in acelasi numar din Convorbiri literare, 1 septembrie 1876:
„I. Melancolie“, „II. Craiasa din povesti“, „III. Lacul“ si „IV. Dorinta“? In editia princeps din 1883 ele au pozitiile: „6. Melancolie“, „12. Craiasa din povesti“, „22. Dorinta“, „28. Lacul“. Din capul locului observam ca intre primele doua si urmatoarele doua sunt exact sase pozitii; daca si intre a doua si a treia ar fi acelasi numar de poezii, lucrul ar deveni cu adevarat interesant. Intre „Craiasa din povesti“ si „Dorinta“, se afla, insa, 10 poezii..
Sa privim, totusi, in editie, poemele de dupa „Melancolie“. Ele sunt: „Rugaciunea unui dac“, „Pe aceeasi ulicioara“, „De câte ori iubito“, „O, ramâi“ si „Despartire“. Evident, asemenea experimente se fac cu cartea in mâna, adica citind. „Melancolie“ se incheie cu expresia pe care am comentat-o: „Parc’am murit de mult“, iar „Rugaciunea unui dac“ se deschide cu versul: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor“; am zice, o legatura formala (cu sens: moarte si ne-moarte sunt echivalate, sugestia din primul poem se dezvolta in urmatorul). Tristetea (melancholia), apoi, se regaseste si colo si colo. Tristetea domina si „Pe aceeasi ulicioara“, poemul urmator (iar legatura formala este si aici evidenta: „Nevrednicu-mi cadavru in ulita l’arunce“ in „Rugaciunea unui dac“ anticipeaza „ulicioara“), si „De câte ori iubito…“ si „O, ramâi“. Toate aceste cinci poeme, o pentada (noi folosim insistent terminologia d-lui Al. Surdu din „Pentamorfoza artei“), se subsumeaza tematic ideii din „Melancolie“. In cartea noastra: „Eminescu si editorii sai“, supunând unei analize mai largi continutul editiei princeps, descriam un scenariu probabil al ei, adica motivam de ce poemele sunt inlantuite asa si nu altfel in aceasta editie, de ce, cu alte cuvinte, grupajele omogene din revista sunt desfacute iar poeziile sunt grupate altfel. Astfel, primele cinci poezii din volum organizeaza o pentada, aceea a Singuratatii, fiind variatiuni pe tema poeziei care deschide cartea si are chiar titlul „Singuratate“. Este vorba de „Lasa-ti lumea ta uitata“, care este o singuratate in doi, de „Si daca“, singuratatea gândului, „Pajul Cupidon“, a zeului iubirii, „Ce te legeni“, a codrului. Urmeaza cele cinci „melancolii“ deja anuntate, iar apoi poezia „Despartire“ anunta cinci despartiri (cautari ale sinelui). In pentada aceasta a despartirilor, „Craiasa din povesti“ face o foarte potrivita pereche cu „Oda (in metrul antic)“: regasire de sine a Ei – urmata de regasirea de sine a Lui („pe mine/ Mie reda-ma!“).
Nu continuam (vezi urmarea acolo); oricine poate urmari structura editiei princeps, pentru ca aceasta carte, cea mai frumoasa din cultura româna, s-a retiparit de atât de multe ori incât nu cred sa lipseasca din casa vreunui iubitor al lui Eminescu. Am vrut sa aratam ca grupajul din 1 septembrie 1876 a fost unitar la locul lui, in revista, dar in volum isi gaseste alta unitate. Ne aflam, desigur, noi insine in impas: ce vom face cu grafia „par’-ca“ din „Lacul“, aceea care am stabilit ca prelungeste ideea din „Melancolie“, unde avem, insa, „par’ca“? Aceste diferente se regasesc doar in „Convorbiri literare“, nu si in editia princeps unde grafiile se uniformizeaza. Intrucât sustinem unitatea larga a volumului, noi vom pune fiecare poezia la locul ei din volum, adica la mare distanta una de alta, astfel ca nu mai devine semnificativa alaturarea a doua moduri de a scrie aceeasi expresie.
Nu ne ramâne decât sa speram ca nota de subsol va rezolva si acest inconvenient.
Ramânând, insa, la cartea d-lui Adrian Voica, de la care am plecat pe urmele acestui grupaj, nu putem scapa ocazia de a spune câteva lucruri despre ea. Este foarte fericita expresia „celula ritmica“ – iar munca autorului de a individualiza, pe firul fiecarui vers in parte, cuvintele mi se pare de-a dreptul novatoare: alte carti de metrica nu amanuntesc atât de mult versul, multumindu-se sa propuna scheme generale. Desigur, fiindca discuta editii actuale autorul nu stabileste pauzele in rostire dupa apostrofuri ori dupa felul cum a scris Eminescu (legat ori dezlegat) unele cuvinte. Am vazut, dinsul are versul „Si eu trec de-a lung de maluri“, sacadat, silabic; poetul are „de-alung“, implicând accent secundar (ce se reverbereaza si pe silaba anterioara, astfel ca avem: „Si eu treeeec“, cu sensul „trec si iar trec“, oarecum aspect imperfectiv sau sens frecventativ). Sunt destule astfel de situatii unde schemele ritmice nu coincid cu intentia dedusa din grafie. Nu vorbesc de accentele puse pe vocale de Eminescu insusi si eliminate din editii conform reformelor ortografice succesive, dar daca m-as referi la perfectele simple ale conjugarii I ar trebui sa schimb, dupa accentul dictat de apostrof de data aceasta, câteva zeci de scheme. Iata, de pilda, in „Luceafarul“: „Si pas cu pas pe urma ei/ Alunca’n odaie“: fiind apostroful strâns, aici este perfect simplu. Daca voia prezentul, Eminescu ar fi avut un apostrof larg: „alunca ‘n odaie“ (cu blanc). Sunt diferente, pentru ca prezentul, cum avem noi dupa editii, este un timp al descrierii, aluneca lumina, umbra, etc. – pe când perfectul simplu este real, obiectiv: acum, aici se petrece cazul – deci Hyperion este si sus, pe bolta, si aici, pe urmele fetei, deci se dedubleaza… Sunt, insa, covârsitoare cazurile din carte unde metricianul, neavând de-a face cu grafii speciale, reuseste sa ne surprinda prin acuratetea cu care se apropie de text. Dl. Adrian Voica stapâneste cu desavârsire, nativ, limba româna si are acele intuitii formidabile ce nu sunt ale omului de stiinta, ci tradeaza insusi poetul. Practic, imi inchipui ca dânsul nu tine cont in prea mare masura de scriere, ci recita textul eminescian, il repeta pâna când ii gaseste structura sonora potrivita. Mi se pare interesant: oralitatea salveaza poezia redându-i ceea ce scrierea ii stirbeste. Practic, asta dovedeste ca in stilul oral noi folosim cele doua (sau trei) forme de apostrof in mod natural. Când afirma ca respecta principiul fonetic, scrierea limbii ar trebui sa tina cont de aceste apostrofuri naturale care sunt fonetice, se aud adica. Marii specialisti in versificatie reusesc, iata, sa acceada la principii prin pâcla servitutilor de tot felul. Este un motiv pentru care voi avea un dialog lung cu aceasta carte – si cu cele de felul acesteia.
Inca un caz de virgula flagranta, si cu asta poate ma opresc (sau poate ma opreste cineva) din limbarita asta eristico-filologica. Nu cred ca exista vreun poem eminescian mai indepartat de intentia autorului decât poemul „Te duci“. Amintim ca el a fost publicat prima data in editia princeps din decembrie 1883; in ianuarie si februarie 1884 „Convorbiri literare“ publica ample grupaje din poeziile eminesciene inedite (cuprinse in editia abia scoasa de Titu Maiorescu), astfel ca „Te duci“ se afla si in revista, numarul din februarie. Aceste grupaje din revista nu se tiparesc, insa, dupa editie: textele sunt diferite, ceea ce denota ca au fost surse diferite. Nici cele 8 poezii publicate de „Familia“ in primavara si toamna lui 1883 nu seamana cu cele din editia princeps. Practic, trebuie sa ne imaginam ca Eminescu a facut trei liste cu poeziile sale inedite: una pentru Iosif Vulcan („Familia“), alta pentru „Convorbiri literare“ (sunt 22 de poezii), si a treia pentru editia princeps (cam tot atâtea). Aceste inedite ale sale au foarte multe variante manuscrise, dovada ca poetul le-a lucrat indelung (din septembrie 1881 el nu mai publica poezii; Titu Maiorescu ii propune sa-si faca un volum, in 1882, si el lucreaza intens la definitivarea acestuia – cum aflam din corespondenta cu Veronica Micle). De ce nu seamana poeziile din cele trei surse indicate mai sus? Putem presupune ca, in anumite cazuri, Titu Maiorescu a intervenit pe textul celor ce vor aparea in volumul pe care-l ingrijeste. In cazul poemului „Te duci“ interventia sa se refera mai ales la punctuatie. Ca in multe alte cazuri, punctuatia stabilita de Titu Maiorescu s-a pastrat la toti editorii de dupa el – si asa se face ca noi, astazi, avem acest poem in punctuatia interpretativa maioresciana. Discutam, aici, numai primele doua strofe. Poemul cunoscut este asa: „Te duci, si ani de suferinta/ N-or sa te vada ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.“
In „Convorbiri literare“ avem alt poem: lipseste virgula dupa „Te duci“, este punct dupa versul al doilea si lipseste, desigur, virgula dupa versul al treilea, rezultând acest enunt: „Inamorati de-a ta fiinta/ De cum zâmbesti, de cum te misti,/ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros.“ Diferentele sunt enorme. Cu virgula dupa vers, ca in editii, se repeta regimul versului: inamorati de-a ta fiinta, de cum zâmbesti, de cum te misti. Fara virgula, ca in „Convorbiri“ si in toate manuscrisele (mai putin 2279, 15, unde poate fi neatentie sau interventie ulterioara, a altcuiva adica) „de cum“ din versul 4 devine adverb de mod: „imediat ce“, „indata ce“. Pentru acest sens, vezi „S-a dus amorul“: „Sa mi se para cum ca cresti/ Decum resare luna“, „Convorbiri“; „Familia“: „ca tu cresti/ De cum“; Maiorescu: „cum-ca cresti/ De cum“. Conjunct, „Decum“ – numai in „Convorbiri“ – are sensul „pe masura ce, impreuna cu, precum“; disjunct = „imediat ce“. Sensul acesta temporal trimite la mitul lui Pigmalion (care si-a sculptat in marmura o femeie si s-a indragostit de ea, iar Venus a dat viata omeneasca statuii; tema des reluata de Eminescu, vezi intre altele „Dalila“. In manuscrise strofa este reluata astfel: „Nu e amorul lui Philémon/ Idil al linistii duios“, versuri refacute de mai multe ori: „O, nu idilul lui Philémon/ E ‘n ochii tai adânci si moi“ etc. – dar in textul definitiv ramâne doar „Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros“. Mitul lui Filemon si Baucis se regaseste in „Fata in gradina de aur“, finalul: „Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata“. (Moartea impreuna a indragostitilor este dovada suprema a iubirii impartasite). Pentru mitul lui Pigmalion, vezi „Dalia“: Orfeu/ Pigmalion pot invia piatra (statuia) – dar nu-i pot controla destinul; dau viata dar nu pot da soarta. Vezi „Criticilor mei“ si atâtea alte poeme pe aceasta tema. In „Te duci“, de cum prinde viata, Ea „se duce“, adica isi urmeaza propriul destin. Geniul in cea mai inalta calitate a sa, aceea de a aduce la viata piatra, forma –este totusi sub destin, sub soarta, adica n-o poate stapâni. Punctuatia a facut dintr-un mit – psihologie, ca si când ar fi intâmplari casnice descrise ca stari sufletesti.
Titu Maiorescu intervine si in alte locuri din poem, de data aceasta schimbând chiar cuvinte. El editeaza: „De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea pe veci“ – iar editiile pastreaza astfel, doar cu schimbarea expresiei: „de veci“ in loc de „pe veci“. „Convorbirile“ au, insa: „De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci“. Acest imperfect, „atârna“, arata exact predestinarea: din veci, de veacuri trebuia ca cineva (Pigmalion, Orfeu, Geniul) sa vada, odata si-odata, tremurul statuii, viata vie tâsnind de sub forma daltuita. El vede acest tremur – dar, de unde isi imagina ca va urma situatia din Filemon si Baucis, „idil al linistii duios“, constata ca imediat ce invie – piatra „se duce“, isi urmeaza destinul ei. Zbuciumul lui Pigmalion pâna a-si termina statuia, pe Galateea, se ilustreaza in acest poem. Maiorescu proiecteaza, insa, totul in viitor: atârna pe veci = te voi iubi vesnic, te voi urma, etc. Dintr-un poem mistic rezulta o poezie psihologica, un fel de romanta de divort. Se poate vorbi mult si cu sens despre laicizarea lui Eminescu prin punctuatie…
Aceste forme care au in vedere mitul – prefigurat, de altfel, in manuscris ca mit, ramas ca „poveste“ in textul definitiv – trebuie restituite poemului eminescian.
P. S.
Un argument in plus la „Clopotul apelor in «Calin»“, scapat din vedere pe moment. Pentru „de“ cu valoarea „incât“, precedat de virgula, avem exemplul din „Scrisoarea I“: „Unul cauta ‘n oglinda, de ‘si bucleaza al sau par“. Editiile refuza iarasi virgula, dând sensul „cauta de-si bucleaza“ – „cauta sa-si bucleze“, „incearca sa-si bucleze“ (la propriu: se uita in oglinda si-si face onduleuri), dar sensul in revista este clar: unul se uita in oglinda atât de insistent, se cauta atât de concentrat, incât i se face parul maciuca. Avem expresia de limba „a-si pune parul pe bigudiuri“, sau „pe moate“, cu sensul a gândi indelung lucruri ciudate. Este cazul personajului din „Scrisoarea I“, iar „de“ consecutiv trebuie restituit la Eminescu si inteles, nu netezit prin scoaterea virgulei.