Sari la conținut

Eminescu şi Mite Kremnitz în „Amintiri fugare…”

Autor: Constantin Coroiu
Apărut în nr. 501

Cărturarul bucovinean Traian Chelariu, modelul lui Marin Preda pentru personajul Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, nota în jurnalul său: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte“. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci. Veronica Micle – o femeiuşcă, Harieta, sora poetului, geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite, cea care a cochetat în mod distins, lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atenţia marelui poet. Se pare că doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârbă… Şi totuşi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual prin Eminescu, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-ar fi găsit şi în mocirlă. Referitor la Mite Kremnitz, Traian Chelariu va fi avut în vedere şi Amintirile fugare despre Mihai Eminescu ale ei? Oricum, Mite pare să iasă ceva mai bine din această rapidă trecere în revistă a femeilor din jurul poetului. Să fi fost ea cea care s-a ridicat în spiritual prin Eminescu sau să-l fi promovat sufleteşte?
Amintiri fugare despre Eminescu au apărut recent la Editura Muzeelor Literare din Iaşi, în traducerea lui Horst Fassel, reputat germanist, dar şi un competent românist, fost profesor la Universitatea „AL. I . Cuza“. Este vorba de o ediţie critică a unei scrieri memorialistice, apărută la noi abia în 1933, în revista „Convorbiri Literare“, tradusă de Paul Zarifopol care s-a folosit de textul original reprodus în vol. III de „Studii şi documente“ al lui
I. E. Torouţiu. Al. Tzigara-Samurcaş va transcrie şi el textul german însoţit de traducerea lui Zarifopol. Omisiunile şi carenţele privind translaţia au fost înlăturate acum într-o ediţie bilingvă întocmită după toate regulile filologice. Pe coperta întâi a elegantului volum, concepută de Valerian Doboş, sunt reproduse un manuscris eminescian cu semnătura poetului, ceasul şi inelul lui Eminescu, piese aflate în patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi, iar pe a patra o fotografie-portret a autoarei.
Fiică a unui celebru chirurg german, născută la 4 ianuarie 1852, Marie Charlotte von Bardeleben îşi face studiile la Berlin, unde urmează cursuri de canto, pictură, literatură şi filosofie. În 1879 se mărită cu Georg Kremnitz, fratele soţiei lui Titu Maiorescu, Clara Kremnitz. La invitaţia cumnatului său, tinerii căsătoriţi vizitează Iaşul. Doi ani mai târziu, se stabilesc la Bucureşti, aici locuind o vreme în casa Maiorescilor. Georg Kremnitz funcţionează ca medic primar la Spitalul Brâncovenesc, iar apoi, distingându-se în Războiul pentru Independenţă, devine medicul familiei regale. Mite este doamnă de onoare a prinţesei de Weid, sosită în România în 1869, prin căsătoria cu Carol I, ea fiind prima regină a României, începând din 1881, anul în care Mite Kremnitz împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva) public în limba germană, în tălmăcirea lor, un volum de Poezii româneşti, ce cuprindea şi o selecţie din lirica eminesciană. Prodigioasă autoare de romane şi nuvele mondene, Mite este şi o bună traducătoare, având ambiţia să promoveze literatura şi cultura română în spaţiul german. Traduce, între altele, o antologie de proză (Vlahuţă, Slavici, Negruzzi, Odobescu, Caragiale, Nicu Gane) şi piesa O scrisoare pierdută, ce apare la Berlin, în 1917, cu un an înainte de moartea sa. În 1910, publică eseul Un Lenau român, care avea să devină un supărător clişeu în multe dintre „contribuţiile“ eminescologice. Notabile, traducerile ei nu au avut un ecou deosebit în Germania. Să mai consemnăm că Mite Kremnitz este autoarea primelor biografii asupra lui Carol I şi asupra Reginei Elisabeta. Întâia sa nuvelă i-o dedică lui Eminescu, la lectura căreia, notează în Amintiri…, poetului i-ar fi dat lacrimile! Ca să împace pe toată lumea, lui Maiorescu îi consacră un roman. Va deveni ea însăşi, datorită Amintirilor, personaj literar în romanul Mite al lui Lovinescu, scriere modestă a marelui critic de la Sburătorul. Colaborează cu Eminescu la elaborarea unui Dicţionar etimologic român, proiect faţă de care Maiorescu se arătase sceptic, întrucât „această muncă de birou ar fi prea măruntă pentru mintea mea, iar Eminescu n-ar avea consecvenţa să ducă la capăt un astfel de plan“. Manuscrisul lucrării, atât cât a fost, a dispărut fără urmă. După ce poetul se mută de la Curierul de Iaşi la Timpul, în Bucureşti, Mite stabileşte cu Titu Maiorescu să ia lecţii de română cu Eminescu: „Orele puteau să fie astfel fixate în preajma cinei, pentru ca el să poată lua masa cu noi“. Pentru asta, „profesorul“ va fi plătit cu 100 de franci pe lună. De la un moment dat, Maiorescu nu mai vede cu ochi buni faptul că Eminescu îşi petrece mult timp la familia Kremnitz, unde ajunge să se simtă ca acasă. Să fie oare vorba de gelozie? Pe cine? Cunoştinţa cu poetul a fost pentru Mite mai întâi mijlocită: „Am auzit rostindu-se numele lui Eminescu de îndată ce am aflat ceva despre România. Cumnatul meu povestea ceva despre acest om original şi talentat, care uita mâncarea şi băutura de dragul cărţilor şi îşi vindea pardesiul în plină iarnă ca să-şi poată cumpăra un manuscris vechi“. Nu puţine observaţii trădează o psihologie tipic feminină: „Când am citit la începutul studiilor mele româneşti, Mortua est, am fost încredinţată că aceste rânduri ar divulga nenorocirea vieţii sale: el ar fi iubit cu patimă o femeie, iar moartea i-ar fi smuls-o“. Ia apoi cunoştinţă de poezia Melancolie, al cărei manuscris este adus de la Iaşi de Maiorescu. Criticul o citeşte entuziasmat, traducând pe loc, vers cu vers, în germană pentru a fi înţeleasă de cei ce ascultau: „Pe urmă ne-a povestit ce discuţii s-au iscat la Junimea după citirea acestei poezii“. În fine, are loc şi contactul direct cu autorul poeziilor la venirea lui Eminescu în Bucureşti. Tânărul „care aparţinea unei clase sociale neinteresante“ nu face o impresie prea bună: „Parcă îl văd cum a intrat în sufragerie- stingher şi neajutorat, deşi nu era jenat. Era butucănos în fiecare mişcare de-a lui, asemenea unui bărbat ce nu a cunoscut niciodată nici disciplina corporală, nici pe cea spirituală. Era mai degrabă lat decât zvelt, mai mult scund decât înalt, cu un cap prea mare în raport cu trupul. Pentru cei 26 de ani ai săi era prea masiv, cu o faţă prea cărnoasă. Prost bărbierit şi cu dinţii mari şi galbeni, era îmbrăcat neglijent şi nu prea curat… Numai când se adresa peste masă micii mele nepoate (Livia Maiorescu – n.m.), glasul său, care de altfel nu era prea cuceritor, devenea dulce, iar privirea lui visătoare căpăta o expresie plăcută. Folosea acel mata moldovenesc, blând, care dintotdeauna mi-a plăcut, mai mult decât dumneata. Seara a luat din nou masa cu noi, citind şi dintr-o creaţie a sa… Când s-a aplecat peste paginile acoperite cu scrisul lui fin şi frumos, a început să facă o impresie contradictorie. Bărbia sa foarte pronunţată şi gura destul de lată au dispărut întrucâtva, iar fruntea sub părul negru ca pana corbului ieşea în evidenţă şi strălucea, la fel frumoasele sale sprâncene şi nasul fin, având doar nările uşor triviale“.
Amintirile… sunt, cu termenul memorialistei, contradictorii şi perfect psihanalizabile. Ele atestă că între Mite şi Eminescu a existat, fără îndoială, o idilă sau, cu cuvintele lui Horst Fassel, o afecţiune reciprocă. O idilă ce s-a situat practic la nivelul unei prietenii, deşi în unele momente pare să o fi depăşit. Horst Fassel apreciază că Mite nu l-a înţeles cu adevărat pe Eminescu din cauza diferenţei de rang social, dar, scrie el, nu i-a înţeles în totalitate nici pe Carol I şi nici pe Maiorescu. Totuşi, persoana „omului cel mai inocent pe care ţi l-ai fi imaginat vreodată“, cu „lecturi extraordinare“, cu „o memorie colosală“, ca să nu mai vorbim de talent, acest „român pătimaş“ care nu dădea doi bani pe clasele sus-puse, a preocupat-o pe Mite până la limita obsesiei. Văzând-o întâia oară într-o toaletă elegantă, când soţii Kremnitz erau pe picior de plecare la un dineu, poetul, o priveşte „cu ochi aprinşi“, rostind încet „Cât de minunat de frumoasă sunteţi!“. Mite este profund tulburată: „Am receptat privirea lui cu o durere cumplită. Ceea ce dorisem se împlinise: fericirea sa depindea de mine. Dar acum începeam să mă tem. N-a fost aceasta nefericire pentru el? M-am întors şi am coborât treptele, plecând cu inima grea la dineu. Nimic nu-mi mai făcea plăcere dacă el nu era de faţă, nu participa. Asta am simţit-o pentru prima dată! Când am fost din nou acasă în camera mea modestă, pe care o împărţeam cu copilul meu, m-a apucat o spaimă puternică. Oare nu eram pe punctul să mă îndrăgostesc de omul pentru care am simţit până acum doar milă?“. A doua zi, Eminescu vine şi îi dăruieşte poezia Atât de fragedă, fără să mai rămână nici la lecţie, nici la masă: „Tot aţi vrut o poezie de la mine. Iat-o, dar n-are nici valoare!“. Citind-o, Mite a plâns şi s-a simţit „mândră şi fericită“. De ziua naşterii, îi dăruieşte Cu mâne zilele-ţi adaogi care însă nu e inspirată de aniversarea respectivă. Altă dată, o îmbrăţişează sau îi sărută braţul gol în prezenţa soţului. Frapează în memoriile acestei „femei mondene“, cum o considera poetul, accentul pus pe atitudinea ei protectoare şi, mai mult, de milă pentru Eminescu. Frapează apoi afirmaţii de genul: „Eu am fost în stare să însemn ceva pentru el, el pentru mine nu!“. Să fie aici un reproş sau o simplă constatare? Înclin să cred că mai degrabă Eminescu a însemnat ceva pentru ea. Fie şi numai că i-a rămas numele legat de cel al genialului poet. Că l-ar fi promovat sufleteşte, după expresia lui Traian Chelariu, e discutabil, dar că Eminescu a promovat-o în posteritate, asta e sigur. Totuşi, poate că Mite, cu vorbele aceluiaşi gânditor bucovinean, s-a ridicat puţin în spiritual prin Eminescu. Ceea ce ar înnobila-o cu adevărat!