Înselata, iubirea iese, totusi, triumfatoare
În „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“, faptul de viata este iubirea înselata. El nu conduce, însa, asa cum ar fi fost de asteptat, la moartea iubirii. Întregul poem este construit ca o pendulare, ce se regaseste în aproape fiecare strofa, începând chiar cu prima, între luciditatea cu care poetul percepe frivolitatea femeii iubite si propria-i neputinta de a înceta s-o iubeasca. Sunt cele doua sentimente care, îngemanate în ciuda opozitiei dintre ele, genereaza întreaga substanta lirica a poemului.
Prin zâmbet, ea îsi arata cruda nepasare la chinul lui, ascuns în spatele unei veselii mimate: „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci/ Si eu sa-mi stiu osânda… sa te iubesc în veci,/ În veci dup-a ta umbra eu bratele sa-ntind/ De-a genelor miscare nadejdea sa mi-o prind,/ Zâmbirea gurei crude sa-mi fie al meu crez –/ Purtând în suflet moarte, tu vesel sa ma crezi.“
Tratarea lirica – un adevarat suvoi în nestavilita revarsare – consta în punerea în balanta a motivelor care i-ar putea ucide poetului iubirea cu acelea care, dimpotriva, sunt de natura sa i-o justifice. Avem, pe de o parte, „capritul“ femeii, care i-a pustiit poetului anii, si pe de alta parte, aspectul de „copil cu par de aur“ – ceea ce sugereaza inocenta – în fata caruia poetul si-a pierdut mintea. Iar, pentru aceasta, el o binecuvânteaza si îi doreste sa fie fericita: „ Fii binecuvântata si fericita tu,/ Copil cu par de aur, ce mintea mi-o pierdu./ Veninu-amaraciunei si anii-mi pustiiti/ În cumpana usori-s pe lânga-al tau caprit“. Privirea cu care poetul „patrunde“ situatia îl face ca, apreciind obiectul pasiunii sale vazut ca „odor al lumii“, pe sine însusi sa se simta un „nimic“: „Si-n a mea socotinta ma simt atât de mic –/ Tu esti odorul lumii si eu ma simt nimic“.
Frumusetea fara seaman a femeii îl determina pe poet sa o creada imuna la atractiile joase ale lumii. Ar fi pentru el un motiv ca s-o înalte „în ceruri“ ca pe o stea, devenita, astfel, obiect al adoratiei lui: „Atâta de frumoasa… si tot numai femeie?/ Ah, am crezut o clipa ca esti poate o zeie,/ Ca marmura de rece ca treci pe lânga oameni,/ Din fiinte muritoare niciuneia nu-i sameni,/ S-atunci, ca în ceruri o steaua, sa te-ador –/ O, dulce chip de înger si totusi muritor!“
O privire mai patrunzatoare ar putea discerne în aceste versuri rolul de Luceafar-Hyperion, „avant la lettre“, pe care îl joaca poetul. „Prea-frumoasa Fata“ din „rude mari împaratesti“ este, ca si femeia de aici, natural inocenta: ochii ei se îndreapta spre Luceafar cu nevinovatie. Luceafarul îi propune s-o ridice la valoarea frumusetii ei: „O, vin’, în parul tau balai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a mele ceruri sa rasai/ Mai mândra decât ele“. Dar, „prea-frumoasa“, în inocenta ei, se crede mai aproape de pajul Catalin, decât de statutul de stea: „ – Înca de mic/ Te cunosteam pe tine,/ Si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine“. Luceafarul merge pâna la capat în credinta iubirii pe care i-o poarta Fetei, desi, în cele din urma, pus în fata alegerii ei, odata cu dezamagirea, îsi gaseste linistea. În schimb, poetul din „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“ crede ca are motive sa se îndoiasca de taria sentimentului sau. Spre deosebire de fatarnicii vicleni care o curteaza, el a pus totul – inima si mintea – în pasiunea dragostei, dar nepasarea femeii, usurinta cu care ea trateaza amaraciunea provocata de indiferenta ei îl fac sa se îndoiasca de ceea ce i-ar putea justifica iubirea: „Ca toti sa fiu? Ca dânsii sa fiu viclean fatarnic?/ Sa cumpar cu un zâmbet, un zâmbet iar zadarnic;/ Viata adoratei si gingasei copile/ Sa o patez cu umbra placerei unei zile/ Si sa iubesc ca dânsii… când partea cea mai buna/ Din inima-mi si minte i-a ei pe totdeauna?/ O, tu! Tu Dumnezeul si viata vietii mele,/ Priveste-amaraciunea-mi si spune, nu ti-i jele?/ Nici astazi al tau suflet de mine nu se-ndura? Viata-mi se nutreste de acea dulce gura,/ De-un zâmbet, de-o vorba ce mi-o arunci de mila –/ Sa te iubesc atâta nu e pacat copila?“ (1).
Accente de un acut dramatism îi smulge poetului amarnicul gând ca iubirea pentru femeia care îl chinuie cu frivolitatea ei este mai puternica chiar si decât iubirea de mama. Amintirea participarii la înmormântarea Ralucai Eminovici era înca vie, de unde dramatismul intens al imaginilor din poem în care este evocata aceasta împrejurare din viata poetului: „Pe maica-mea sarmana atâta n-am iubit-o,/ Si totusi când pe dânsa cu tarna-a coperit-o,/ Parea ca lumea-i neagra, ca inima îmi crapa/ Si as fi vrut cu dânsa ca sa ma puie-n groapa…/ Când clopotul sunat-au, plângea a lui arama/ Si ratacit la minte strigam: unde esti mama?// Priveam la fundul gropii si lacrimi curgeau râu/ Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;/ Nu stiam ce-i de mine si cum pot sa ramân/ În lume-atât de singur si atâta de strein,/ Si inima-mi se strânse si viata-mi sta în gât –/ Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.// O, demone, viata-mi si sufletu-mi de vrei,/ De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?/ De ce cu usurinta, atât, atât ma chinui?/ Ajunga-ti… ma omoara mai bine… si destul./ De vorbe si de zâmbet sa nu mai fiu satul?// A mamei amintire eu unu-n stare-am fost/ Sa ti-o sacrific tie si sunt atât de prost/ Încât tot numai tie viata-ti multamesc,/ În dar parca mi-ai da-o… si parca o primesc/ Ca orbul, ca un câne, caci vezi în stare sunt/ Pe praful urmei tale cu fruntea la pamânt“ (2).
Cu toate acestea, femeia, dominata de cochetarie si usuratate, îi zâmbeste celui care i-a sacrificat totul, inclusiv dragostea de mama, asa cum zâmbeste „altora“, incapabila sa înteleaga daruirea lui în iubire, ducându-l, cu nepasarea ei, în pragul pierzaniei: „Si tu? Îmi zâmbesti mie, cum altora zâmbesti,/ Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui ca ma iubesti –/ Si eu? Eu sunt ca altii? Si tu vezi si în mine/ Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne/ Ce-i dai si cu piciorul si dupa ce-l dezmierzi?/ O, râde-ma, o, casca în fata-mi… tu ma pierzi!“.
În ciuda, însa, a durerii provocate de frivolitatea femeii, în ciuda dispretului cu care ea îl priveste pe poet, în fine, în ciuda a tot ce s-ar putea spune despre ea – „ca-i hetera, un monstru, ca-i Satan“ – iubirea lui triumfa apoteotic, într-un amestec sui generis de suferinta si fericire: „Si totusi, totusi scumpo… de nu te-as fi vazut,/ Au asta bogatie de-amor as fi avut?/ Durerea-mi este draga, caci de la tine-mi vine/ Si îmi iubesc turbarea, caci te iubesc pe tine;/ Uraste-ma, priveste la mine cu dispret,/ Sa te iubesc prin astea tu mai mult ma înveti.// Spuneti-mi cum ca fata o masca e de ceara/ Si mai mult o sa creasca iubirea mea amara!/ Ca-n lupanar vazut-o-ati jucând, batând din palme,/ Si o sa-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!/ Spuneti de ea tot raul de vreti sa-nnebunesc:/ Ca-i hetera, un monstru, ca-i Satan – o iubesc!“
Final aproape identic cu acela din „Icoana si privaz“, poem care, ca si „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“, are ca initiator acelasi fapt biografic, dar în care sentimentele poetului, aceleasi, au cunoscut un proces de decantare mai îndelungat, ceea ce se traduce printr-o expresie poetica mai lucrata, mai putin abrupta, trecuta printr-un filtru generator mai selectiv: „Visând astfel ia sama cu mine sa petreci,/ Copil cu gura calda, cu picioruse reci./ Te-apropii, ma-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?/ O vorba-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…/ De-un ceas tu casti în fata-mi – acuma-nsa doresti,/ Drept pret, sa-ti spun amoru-mi în versuri frantuzesti/ Idee! Si de bratu-mi atârni dulcele-ti brat./ Întorc spre tine capul, privesc fara de sat,/ Cu gura de-al tau umar încet si trist soptesc:/ – Esti prea frumoasa, Doamna, si prea mult te iubesc!“
Este, aici, soapta adresata încet iubitei, fata cu strigatul – „O iubesc!“ – lansat în auzul tuturor pe care îl întâlnim în „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“.
Între domolirea primei reactii lirice si ridicarea de la particularul biografic la general
„Sublimarea contingentelor imediate“ asezata de Perpessicius ca mediator în ecuatia care pune în relatie poezia si biografia urmeaza doua cai în lirica eminesciana. Una este domolirea, temperarea primei reactii lirice – uneori, primara – care, în poeziile trimise de poet spre publicare, poate sa mearga pâna la expurgarea oricaror urme ale faptului de viata care a provocat-o. Cealalta este ridicarea de la particularul biografic la general, la o idee sau atitudine lirica cu valoare mai cuprinzatoare decât starea psihica de la un moment dat a poetului.
Ura si iubirea – odi et amo –, în balanta
Referitor la „Te duci…“ – poezie despre care Mite Kremnitz credea ca i-a fost dedicata ei, desi, prima varianta dateaza de la sfârsitul epocii iesene (1877), având, deci, alt referent, nu docta si stilata cumnata a lui Maiorescu – Perpessicius (Vezi volumul III, p.202 din editia critica de „Opere“) noteaza: „E deajuns de altminteri sa se citeasca, rând pe rând, versiunile de mai jos, de la invectivele întâilor forme pâna la epuratele forme din urma, ca sa se vada ca Te duci…este o poezie intim si intens biografica, saturata de toxinele marei lui pasiuni“.
Într-adevar, primele versiuni sunt construite pe ambivalenta unei stari psihice care penduleaza între regretul despartirii si amintirea durerilor provocate de oscilatiile iubitei în manifestarea dragostei: „Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vada ochii-mi tristi/ Înamorati de-a ta fiinta/ De cum zâmbesti, de cum te misti.// O, nu-i iubirea lui Philemon/ Idilul vecinic si duios,/ Zâmbiri de înger, ochi de demon/ Si chip de marmura duios.// S-acel amestec de blândete/ De lingusiri si viclenii/ Paloarea blândei, dulcei fete/ Si ochi ce scânteie de vii// (…) Te duci si rau n-o sa-mi mai para/ De-acum de ziua cea de ieri/ Ca nu am fost victima iara/ Neînduratelor dureri.“
În prima ei faza, reactia lirica aluneca – mai bine zis, coboara – pâna la exprimarea unei porniri razbunatoare si chiar a unui blestem: „Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/ Si te uram cu-nversunare/ Te blestemam caci te iubesc“. Un început de atenuare a violentei lirice cu care poetul raspundea, initial, la vicleniile iubitei apare chiar din cea de-a doua varianta a carei prima strofa se contamineaza de puritatea înaltarii iubitei pe un soclu pe care îl cunoastem din „Atât de frageda…“. Iubita îi apare si în „Te duci…“ ca o icoana a Sfintei Fecioare: „Pe fruntea ta purtai coroana/ Cu chipul palidei Marii/ O, tu, icoana,… O, icoana!/ Unde te-ai dus, când o sa vii?“ Dar, desi se mentine pornirea razbunatoare din prima varianta – „Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc“ – (Ea se va mentine, chiar în forma de la început, si în ultima versiune.), ceea ce domina în continuarea procesarii lirice a primei reactii – acum, domolite – sunt culorile îmbietoare ale primaverii cu care poetul asociaza chipul iubitei ramas în umbra trecutului: „Se scutur crengile afara/ Ce primavara le-nflori/ O, primavara, primavara/ Unde te-ai dus, când o sa vii?// (…) Din floarea teiului ce-o scutur/ Zbura un fluture în câmpii/ O, dulce flutur, dulce flutur/ Unde te-ai dus, când o sa vii?“
Varianta premergatoare variantei ultime pastreaza, cum am spus, pornirea numirilor defaimatoare, încheindu-se, totusi, cu amintirea delicatelor gesturi de iubire pe care poetul le retraieste cu acuitate. Ele sunt, însa, proiectate, în viitor ca un curios amestec de fericire si chin – amestec oximoronic pe care l-am întâlnit si în „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“: „Si la fosnirea lungii rochii/ Eu sa tresar uimit pe loc/ Sa ametesc privit de ochii/ Cei plini de lacrimi si de foc.// Când ma atingi sa ma cutremur/ De farmecul mânutei reci/ De-al genei stalet gingas tremur/ S-atârne viata mea de veci.// Un an întreg cu mii de chinuri/ Am plâns de-o clipa ce-mi zâmbi –/ O, an de chinuri, an de chinuri!/ Unde te-ai dus, când vei veni?“
Impactul primei reactii lirice, ale carei urme se lasa vazute pâna la sfârsit, este mult atenuat în versiunea publicata de Maiorescu în editia din 1883 a „Poesiilor“ lui Eminescu. Din razboirea, sesizata de Perpessicius, a celor doua principii – odi et amo, „urasc si iubesc“ din celebrul distih al lui Catul – , pare a învinge, în cele din urma, regretul pentru iubirea „pe veci“ pierduta, pe care nimic n-o mai poate readuce în viata poetului: „Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc,/ Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.// De-acum nici asta nu-mi ramâne/ Si n-o sa am ce blestema,/ Ca azi va fi ziua de mâne,/ Ca mâni toti anii s-or urma –// O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie –/ A mele visuri care mor.// Viata-mi pare-o nebunie/ Sfârsita far-a fi-nceput,/ În toata neagra vecinicie/ O clipa-n brate te-am tinut// De-atunci pornind a lui aripe/ S-a dus pe veci norocul meu –/ Reda-mi comoara unei clipe/ Cu ani de parere de rau!“
„Se pare – observa Alain Guillermou („Geneza interioara a poeziilor lui Eminescu“, traducere din franceza de Gheorghe Bulgar si Gabriel Pârvan, Iasi, Editura Junimea, 1977, p.524) – ca Eminescu a vrut sa pastreze, cel putin în versiunile poemelor destinate publicarii, urma vizibila a unei anumite statornicii a sentimentelor“.
Ceea ce implica, în mod necesar – adaugam noi – domolirea primei reactii lirice.
Autocenzura ca fapt de creatie
Ceea ce a fost sau numai a parut sa fie o tradare a iubirii din partea Veronicai Micle – sigur, o criza în relatia sentimentala dintre ea si Eminescu, ivita în 1881-1882 – sta la originea ciclului zis al despartirii în care se includ cele 7 poezii – „S-a dus amorul…“, „Când amintirile…“, „Adio“, „Ce e amorul?“, „Pe lânga plopii fara sot“, „Si daca…“, „Din noaptea“ – înmânate de poet în martie 1883 lui Iosif Vulcan pentru a fi publicate în „Familia“, revista în care, cu 17 ani mai înainte, (în februarie 1866), debutase cu poezia „De-as avea“ cel care, cu acea ocazie, din Eminovici avea sa devina, pentru eternitate, Eminescu. Semnificativa pentru autocenzura pe care si-a impus-o cu consecventa poetul în lirica destinata luminii tiparului în raport cu lirica intima, pentru uz propriu, aceea ramasa între manuscrise, este poezia „Când amintirile…“.
Poezia cuprindea, initial, doua parti, clar despartite una de alta, în transcrierea aflata între manuscrisele poetului, prin semnul grafic al celor trei stelute dispuse în linie. Prima parte este o rememorare, aproape sistematica, a iubirii, acum, stinse, cu trimiteri explicite la locuri, peisaje si momente cu adevarat traite, pe care, la ora amintirilor, poetul le retraieste cu aceeasi intensitate ca în trecut: „Când amintirele-n trecut/ Încearca sa ma cheme/ Pe drumul lung si cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme.// Deasupra casei tale ies/ Si azi aceleasi stele/ Ce-au luminat atât de des/ Înduiosarii mele.// Si peste arbori rasfirati/ Rasare blânda luna,/ Ce ne gasea îmbratisati/ Soptindu-ne-mpreuna.// A noastre inimi îsi jurau/ Credinta pe toti vecii/ Când pe carari se scuturau/ De floare liliecii“.
Explicabila, în acest context, uimirea nedisimulata a poetului ca „atâta dor“ a putut „în noapte sa se stânga“, în conditiile în care natura – izvoarele, luna – îsi urmeaza cursul, iar în ochii „tot înca mari“ ai iubitei se pastreaza ceva din dulceata si atractia iubirii de odinioara: „Putut-au oare-atâta dor/ În noapte sa se stânga/ Când valurile de izvor/ N-au încetat sa plânga,// Când luna trece prin stejari/ Urmând mereu în cale-si/ Când ochii tai, tot înca mari,/ Se uita dulci si galesi?“
Nimic nu anunta diatriba din partea a doua a poeziei, conceputa de Eminescu ca un diptic care pune fata-n fata doua atitudini lirice nu numai contrastante, ci chiar exclusive una în raport cu cealalta. Pe cât de lin, aproape duios ne apare în prima parte sentimentul unei iubiri înca vii, gata, parca, sa renasca, pe atât de violent este resentimentul cu care poetul o priveste pe aceea care i-a fost iubita. Tiparul sintactic din finalul primei parti – „Putut-au oare atâta dor s…t“ – este reluat, în oglinda, la începutul celei de a doua parti pentru a marca, cu puterea demultiplicata a punerii în paralel care are ca efect proiectia în infinit, abisul contrastului dintre cele doua atitudini lirice: „Putut-ai tu a-ti bate joc/ De ceasurile-acele?/ Si de mistuitorul foc/ Al patimilor mele,/ De-a tale dulci fagaduinti/ Abia-ngânate-n soapte/ De mii de lacrime fierbinti/ Varsate zi si noapte“.
Niciun prag nu ramâne netrecut în manifestarea resentimentului. Nici acela al blestemului care, atunci când apare în lirica eminesciana, îi vizeaza pe dusmanii neamului (vezi „Doina“), ocazional, pe oponentii politici (vezi „Scrisoarea III“), dar niciodata, la un asemenea nivel de înversunare, o fiinta alaturi de care poetul a cunoscut – totusi! – iubirea: „Viata mea si raiul meu/ Cum s-au ales deserte…/ Dar oare e vreun Dumnezeu/ În stare sa te ierte.// Si oare eu sa pot uita/ Atâta de o data?/ Sa nu blestem suflarea ta/ De-amor învapaiata.// Dar veacurile care vin/ Aflas-vort de la mine/ Si inima din al tau sân/ Si sufletul din tine.“
Poetul îsi exprima hotarârea de a dezvalui lumii tradarea traita într-o iubire atât de mare ca a lui si, în cele din urma, de a face sa se cunoasca si sa se recunoasca infamia femeii vinovate de tradare: „Va fi în mintea tuturor/ Trecând din gura-n gura/ C-ai rasplatit atât amor/ Cu-atât de crunta ura.// Pe scara negrei vecinicii/ Blestemele-mi s-or naste…/ Ce numai tu n-ai vrut sa stii/ O lume va cunoaste.// Si lumea mare-n calea ei/ Spre trecere de vreme/ Pe-orice infama-ntre femei/ Ca tine o s-o cheme“.
Este deci de mirare ca, în conditiile în care legatura lui cu Veronica Micle era de notoritate, poetul n-a încredintat tiparului decât prima parte a dipticului intitulat „Când amintirile…“? El n-a vrut, însa, nici sa renege partea, sa-i spunem, întunecata a poeziei. Dovada: ea este mentinuta ca un memento în caietul ultim în care, dupa cum arata Perpessicius (Volumul III, p.48, din editia critica de „Opere“), „prima parte e chiar textul definitiv“ din editia Maiorescu. Aceasta a doua parte va vedea lumina tiparului mult dupa moartea poetului, fiind publicata mai întâi în editia lui Nerva Hodos, apoi, în editia lui Ilarie Chendi, editii alcatuite dupa ce, în 1902, Maiorescu a donat Academiei Române lada cu manuscrise a poetului.
Si totusi…
În cea de-a doua versiune a partii a doua (Cf. Perpessicius, editia critica de „Opere“, Vol. III, p.53-54) nu poate trece neobservata surdina pusa de poet vehementei cu care îsi exprimase, initial, resentimentele. Urma de nesters a tradarii iubirii ramâne, dar imprecatia este contrabalansata de ideea mortii care sterge diferentele, stingând, laolalta cu vietile celor doi iubiti, „visul“ si „juramântul“ care i-au unit cândva. Iar despre toate va aduce o marturie perena „cântul“ poetului care, aici, seamana cu ceea ce Eminescu statua pentru vecie în „Mai am un singur dor“: „Când amândoi vom fi pamânt“ – citim în „Când amintirile…“- „Caci el pe toti ne-aduna/ S-o stinge vis si juramânt/ Cu vietile-mpreuna// (…) Pe lungul vremurilor vad/ Va rasari cuvântu-mi/ Ca frunza codrului de brad/ Ce va umbri mormântu-mi.// Si-n cântul meu ce va trai/ Sperjura ramâne-vei,/ Cum n-a mai fost, nici n-o mai fi/ O alta-n neamul Evei“.
Secretul nasterii imprecatiei careia îi da expresie partea a doua a poeziei „Când amintirile…“ pare a se afla în strofa: „Ci-n lungul negrei vecinicii/ Blestemu-mi se va naste/ Ce numai tu n-ai vrut sa stii/ O lume va cunoaste“. Aici ar putea fi vorba – dupa cum observa Alain Guillermou (loc. cit., p.406) – de suferinta poetului „ca trebuia sa dezvaluie lumii, în opera sa, visul pe care-l planuise si pe care lipsa de întelegere a femeii l-a facut imposibil de realizat“. Aceasta ar fi „neîntelegerea majora si esecul pe care Eminescu le deplânge în repetate rânduri“. Pasiunea si visul aprinse de femeia iubita se transforma, acum, în sarcasm si ura. Explicatia este plauzibila. Dar, nu numai putin adevarat este ca, trimitând-o pentru publicare fara partea a doua, prea subiectiva, poezia „Când amintirile…“ „arata puterea de a se domina pe care o dobândise Eminescu.“ (Alain Guillermou, loc. cit., p.402).
Lirismul de înalta valoare cere, asadar, sacrificii în planul reactiei lirice personale, sacrificii pe care Eminescu n-a ezitat sa le faca, mergând pâna la autocenzura.
Între resentimentul clamat si geamatul surd al inimii
Cu un asemenea sacrificiu avem a face si în cazul celor patru poezii care compun „constelatia Luceafarului“: „Daca iubesti fara sa speri, Si oare tot n-ati înteles…, Sa fie sara-n asfintit, Un farmec trist si nenteles“. Niciuna dintre ele n-a fost data, separat, la tipar. Poate pentru a lasa nestirbita unicitatea „Luceafarului“. Sau, poate, pentru ca în ele Eminescu îsi asuma, în nume propriu, toate vocile lirice (Vezi Nicolae Manolescu, „Vocile lirice ale Luceafarului“, în „Teme“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 1971, p.137-144). Acestea, în poemul dat publicitatii, alcatuiau o constructie vocal-simfonica cu duete-dialoguri si cu partituri solistice savant distribuite într-o alcatuire armonica unica. Sigur este, însa, faptul ca, asumându-si toate vocile, în cele patru postume se face mai marcat exprimata subiectivitatea poetului. Ea izbucneste nestapânita la finele variantei autonome la „Si oare tot n-ati înteles…“. Aici, ea apare, initial, atenuata în ceea ce am putea ad-hoc numi un paradoxal duet pe o singura voce: e, în esenta, vocea poetului care încorporeaza ca un ecou foarte îndepartat si vocea Fetei de împarat atrasa de „farmecul sfânt“ al Luceafarului: „Câte iubiri fara-nteles,/ Câte-ntelepte-asemeni,/ Câte cu moartea s-au ales/ A fi surori de gemeni.// Câte amoruri se jurau/ Sa tie pe toti vecii,/ Pe când de flori se scuturau/ Alaturi liliecii.// Si-au prefacut pe-acest pamânt/ A noastre vieti în stepe/ Si ne-am patruns de-un farmec sfânt/ Ce nu-l putem pricepe“. Brusc, fara nici un fel de tranzitie, subiectivitatea extrema se impune, cu forta, în ultimele versuri. Vocea poetului capata accente acut razbunatoare întocmai ca aceea care o coplesea pe femeia tradatoare de iubire din „Când amintirile…“ cu un blam proiectat în eternitate. Acolo auzeam: „Si lumea mare-n calea ei/ Spre trecere de vreme/ Pe-orice infama-ntre femei/ Ca tine o s-o cheme“. Aceeasi gura da glas în „Si oare tot n-ati înteles…“ aceluiasi resentiment violent fata de o femeie nenumita, dar a carei identitate nu putea sa reprezinte, pentru nimeni, un secret: „Dar cine e veti întreba,/ Nebuna si infama:/ Nici voi sa stiu cararea sa/ Si nici chiar cum o cheama.// Ea sufletul mi-au mistuit/ C-o stranie parere/ Din viata mea, necontenit/ Prilej pentru durere“ (3).
Sa cautam aiurea motivele pentru care versuri ca acestea nu puteau fi destinate publicarii? Poetul a trimis, în schimb, spre publicare poezia „Departe sunt de tine…“. Si aceasta, dupa cum noteaza Perpessicius (Editia critica de „Opere“, Volumul II, p.43), împregnata de „atmosfera veroniana“ prin detaliile biografice pe care le contine. Aici, însa, nu auzim altceva decât „durerosul geamat al inimei, peste care poetul a aplicat una dintre cele mai discrete surdine“: „Departe sunt de tine si singur lânga foc,/ Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc,/ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,/ Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit./ Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,/ Redesteptând în fata-mi trecutele nimicuri;/ Cu degetele-i vântul loveste în feresti,/ Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povesti,/ S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci,/ Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subtiri si reci;/ Cu bratele-amândoua de gâtul meu te-anini/ Si parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…/ Eu strâng la piept averea-mi de-amor si frumuseti,/ În sarutari unim noi sarmanele vieti…/ O! glasul amintirii ramâie pururi mut,/ Sa uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,/ Sa uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smult…/ Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!“
Denis de Rougemont, autor, între altele, a doua remarcabile culegeri de eseuri – „L’amour et l’Occident“ (1939) si „L’aventure occidentale de l’homme“ (1957) – sustine ca „iubirea fericita n-are istorie“. În „Departe sunt de tine…“, Eminescu face, cu detasare „istoria“ sentimentului. El sufera de luciditate si „geme“ liric atunci când pagina sa de „istorie“ s-a întors, ceea ce nu-l împiedica, însa, s-o retraiasca. Si nu numai aici, ci mai în toate poeziile de dragoste de dupa plecarea de la Iasi. Seninatatea – euforia, chiar – proprie ciclului veronian nu avea sa se mai regaseasca nicicând în lirica eminesciana: „istoria“ se pierde în durere si în însingurare.
Într-adevar, ceea ce în „Când amintirile…“ si în „Si oare tot n-ati înteles…“va fi o durere acut resentimentara, aici, cu doi-trei ani mai înainte era numai „un geamat al inimei“. Care dintre-aceste doua manifestari lirice îl exprima mai veridic pe Eminescu? Probabil, si una si cealalta. „Câta luciditate, atâta drama“. Adaptând adevarul la a carui întelegere ajunge unul dintre eroii, prinsi în „jocul ielelor“, din teatrul lui Camil Petrescu putem sustine unul dintre marile adevaruri ale poeziei: „câta suferinta/ durere, atâta lirism“. n
(va urma)
NOTE:
(1) Tema alegerii pe care femeia supusa înclinatiei spre cochetarie o are de facut apare în termeni – de data aceasta sarcastici – si în ampla postuma „Icoana si privaz“ apartinând aceluiasi an, 1876, ca „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“: „Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoada/ Ca în cadenta rara sa sune trist din coada/ Si-ntre-ofiterul tantos cu spada subsuoara/ Alegere nu este, alegerea-i usoara./ Pocnind în a lui haine, el place la neveste,/ Fecioara-nfiorata îsi zice: acesta este…/ Acesta, da … Simtire tu ai si este dreapta./ Nebuni suntem cu totii, natura-i înteleapta –/ Un corp frumos si neted te face sa iubesti,/ În bratul lui puternic tu simti ca-ntineresti,/ Doar nu esti tu nebuna/ S-alegi în locu-i, fata, pe un împusca-n luna,/ Pe-un om care sta noaptea s-a mintii adâncime/ În strofe o disface si o asaza-n rime…/ Soldatul spune glume usoare – tu petreci…/ Pe când poetul gingas, cu mersul la culbeci,/ E timid, abia, ochii la tine si-i ridica./ El vorbe cumpaneste, nu stie ce sa-ti zica,/ Privindu-te cu jale, ofteaza – un nauc…/ Si zile-ntregi stau astfel în jilt, s-apoi ma duc/ Si ani întregi putea-voi tot astfel ca sa sez/ Si-n inima copilei defel nu-naintez“. Unele surse biografice mentioneaza ca în acel an 1876 Veronica Micle, aflata la Piatra Neamt, era curtata de un tânar ofiter. Avem, oare, a face cu o simpla coincidenta?
(2) Patru ani mai târziu, în elegia „O, mama…“, datata 1880, dragostea de mama si dragostea pentru femeia iubita îi apar poetului ca aflându-se într-o armonie ce culmineaza cu dorinta ca, la moartea lui – dorita simultana cu aceea a iubitei – sa fie pusi, amândoi, „în încaperea aceluiasi sicriu“, într-un mormânt sapat „la margine de râu“: „Iar daca împreuna va fi ca sa murim,/ Sã nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,/ Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,/ Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi pe sânul meu…/ Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu“. Parca nu altceva întâlnim într-un frumos cântec lautaresc: „Sa dea bunul Dumnezeu/ Când mori tu sa mor si eu/ Sa ne puna-ntr-o ladita/ Gurita lânga gurita“.
Ideea perpetuarii iubirii dincolo de moarte l-a preocupat înca din tinerete pe Eminescu, în perioada versificarii basmului cules de Richard Kunisch. Finalul versificarii „Fata-n gradina de aur“ cuprinde urmatoarea urare-blestem a „Zmaului“ adresata Fetei de împarat si lui Florin, fugari îndragostiti, dupa ce Fata îi respinsese dragostea: „Fiti fericiti cu glasu-i stins a spus/ Atât de fericiti cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata.“ Ca poetul tinea la aceasta idee o dovedeste si faptul ca finalul „Luceafarului“, înainte de a fi acela din forma definitiva, publicata – „Ce-ti pasa tie, chip de lut (…)“ –, era, în variante, identic cu finalul din „Fata-n gradina de aur“: „Traind porumbei împerecheati/ O tinerete toata (sau: Viata voastra toata)/ Un singur bine sa n-aveti/ Sa nu muriti deodata“.
(3) Cât de departe suntem de ceea ce poetul îi scria nenumitei în contextul elaborarii „Luceafarului“: „(…) «Legenda» la care lucrez va fi gata si fiindca luceafarul rasare în aceasta legenda, tu nu vei fi geloasa de el, fetitul meu cel gingas si mititel, si nu te-i supara ca nu-ti scriu imediat, nici ca nu-ti scriu mult. Cred ca e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniste perfecta, Veronica, e senin ca amorul meu împacat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai daruit. Caci tu esti regina stelelor din cerul meu si regina gândurilor mele (…)“.Ce insondabil abis se casca între seninatatea din aceste rânduri de scrisoare si volbura înnegurarii din versurile citate!