Emil Hurezeanu, Lectia de anatomie, editia a II-a, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 76 p.
Editura Tracus Arte, tot mai harnica si mai inspirata în alegerea titlurilor, si-a inaugurat, la Bookfest 2013, colectia rezervata reeditarii cartilor de poezie. Nu i s-a dat înca o denumire oficiala. S-au vehiculat câteva totusi: „redebuturi“, „reloaded“ sau „re-“. Deocamdata, au acceptat invitatia Denisa Comanescu („Izgonirea din Paradis“) si Emil Hurezeanu („Lectia de anatomie“). Daca punem la socoteala si faptul ca, odata cu ei, Traian T. Cosovei a publicat „Ninsoarea electrica“ (1979), observam ca, în ciuda criteriile draconice aplicate asupra tinerilor (inclusiv impunerea concursurilor editoriale), cenzura comunista i-a triat atunci pe creatorii de vocatie.
Pentru reusita „Lectiei de anatomie“ a contat, cu siguranta, si sprijinul oferit de Stefan Aug. Doinas în prefata (neinclusa acum) si, poate, în negocierile cu editura. În acel context, interventia se justifica si administrativ, si estetic. Nu trebuie precizat ca Emil Hurezeanu nu este unicul poet care, dupa o placheta admirabila, a abandonat genul. Urmatoarea –„Ultimele, primele“ (1994) –cuprinde texte combativ-sarcastice, într-un moment când literatura noastra îsi prelungea tendintele pamfletare institutionalizat în anii ’80. Scriitorul nu s-a apropiat de vers din vocatie, ci dintr-o intentie demonstrativ-polemica, asemenea matematicianului Dan Barbilian. Profesiunea lui ramâne analiza politica. Fenomen accidental, „Lectia de anatomie“ se dovedeste un nod în poezia româna postbelica, neluat înca în serios. Responsabile pentru situatia creata sunt inconsecventa autorului si plecarea lui definitiva în strainatate în 1982. Ca atare, (auto)excluderea din piata literara a tarii de pâna la Revolutia din 1989 s-a prelungit si dupa aceea.
Noduri si semne
Caracterul exceptional despre care s-a vorbit în legatura cu începuturile lui Emil Hurezeanu se gaseste, înainte de orice, în atitudinea lui fata de tinerete. Spre deosebire de exuberanta lui Nichita Stanescu si a Anei Blandiana, generata, printre altele, de ridicarea sanctiunilor realismului socialist, sau de impetuozitatea lui Mircea Dinescu, întruchipata în profilul copilului teribil(ist), fostul echinoxist se distanteaza prin introducerea reflectiei pe marginea schimbarii vârstei, gest continuat de Marta Petreu în „Dimineata tinerelor doamne“. Maturizarea este un proces nelamurit, imposibil de cântarit. Perioada „Lectiei de anatomie“ apartine indefinitului. Ceva se petrece. Dar raportul între constiinta, sentimente si fiziologie nu se clarifica. Poezia da semne ca exprima deruta, incertitudinea si dificultatea asumarii gesturilor banale pentru noul statut uman: „Cum pe fata alba a barbatului/ A crescut ramul de sânge tânar/ Prin spuma sapunului de ras/ Strabatând ca un izvor mineral zapada.// În pomii proaspeti/ Primavara e viata si venin“ („Comuniune“).
Poetul nu se minuneaza. Nu se simte viril. Se straduieste sa-si dea seama de vitalismul care îl strabate. Taietura/ incizia/ crestatura, facuta din obligatii cutumiare si, deopotriva, din neatentia specifica lipsei de experienta, marcheaza pragul friabil între robustete si boala sugerata de cangrena. Astfel, se omogenizeaza secvente din Joyce, Blaga si Bacovia, într-o poezie succinta, de notatie, imagista, crispata si astenica. Structurile eliptice, în care „cum“ are adesea rol de conjunctie comparativa, se afla în deplina concordanta cu perspectiva asupra lumii: a surprinde cât mai multe detalii si subtilitati în formulari concise. Limbajul favorizeaza exprimarea lacunara si evaziva, ca în poeticile moderniste dure. De altminteri, Emil Hurezeanu insista asupra depasirii cumpenelor în mutenie. Religiozitatea alterneaza cu satanicul, ca extazul Margaretei din finalul partii întâi a lui „Faust“ de Goethe: „Tacerea ta ca un verset uitat/ În eclipsa tufelor de trandafiri salbatici./ O sublunara dorinta, totusi:/ Înaintea unui cor de copii/ Prin vitraliu, sa revie seara/ A doua zi/ Precum marturia nesigura a Magdalenei Bach/ Soarele stralucea glorios si netrebnic“ („Echinoctiu“). Poetul opereaza mereu cu subîntelesuri. Referintele livresti –în cazul precedent mistifictiunea „Scurta cronica a Annei Magdalena Bach“ de Esther Meynell – deconspira tehnica predilecta întrebuintata, si anume travestirea în personaje. Apropierea de Radu Stanca si de Stefan Aug. Doinas reiese imediat. Nicolae Manolescu („România literara“, nr. 4, 1980) a sesizat filiatia, bazându-si argumentatia pe dimensiunea „picturala“ a multor poeme. Lucrurile merg mai departe chiar. Adica, asemenea studentului Doinas, Emil Hurezeanu, sibian prin nastere, compune versuri ca reactie la tablourile expuse în Muzeul Brukenthal: „La seceris. Detaliu livresc“, „Urbis pictura“, „Stampa italiana veche“, „Interior cu dragoste“.
În cumpana
Simbolul dominant al cartii este balanta dereglata. Talgerele seamana cu un perpetuum mobile. Natura propriei personalitati se construieste dilematic, oscilând între prospetime si putreziciune, între elan si întelepciune. Erotismul estompat aminteste de Geo Bogza din etapa ulterioara „Poemului invectiva“: „La 23 de ani am buzele batute de sarut cum coji de mar./ Fierbinti si totusi umede ca tigarile/ Fumate pâna la capat./ Nu exista nicio legatura între/ Ochii mei tot mai mici în palme/ Oho, acolo, unde mai plutesc corabii/ Fara catarg la vârsta mea de-acum/ Între ochii mei, buzele mele/ Si o dorinta de liniste./ Între liniste si locuri de liniste“ („Orion“). Necesitatea obisnuirii cu haina primenita, însa neînchisa la toti nasturii, rezulta din analogia cu rotatia sezoanelor. Tot volumul cunoaste obsesia trecerii timpului propice, asociata cu descoperirea omenescului prin intermediul rodirii. În aceasta directie, sursa principala de inspiratie ar fi „Ecleziastul“.
Nasterea, pârguirea, coacerea si stoarcerea fructelor seamana cu riturile neofitilor. Aici se rupe Emil Hurezeanu de linia instaurata de Tudor Arghezi si continuata de Cezar Ivanescu (dialectica recolta manoasa-seceta): „Scrisori fara raspuns/ Si flori ofilite în butoniere/ O carte citita în generatia cutare/ O femeie iubita printre atâtea altele/ Noptile de vara cu iazuri calde/ Noptile de iarna cu portelanuri fierbinti/ Toamna cavoul vinului luminat de torte/ Cântul barbatilor puternici./ A câta oara aceasta sarbatoare în anotimpuri omenesti./ O, cât am urî fructul/ Daca putreziciunea celor dinainte/ S-ar simti în mustul fiecarui septembrie“ („Adolescenta“). Constatarile devin interogatii. Iar rostirea declanseaza miscarea centripeta. Emil Hurezeanu refuza evolutia delimitata de doua puncte fixe. Cauzele stau în plan secund. La suprafata ies efectele. Suprasolicitarea simturilor duce la delir. Imaginile se succed dupa tipicul suprarealist, scopul lor fiind ruperea logicii sintactice si semantice. Emil Hurezeanu intra în regimul specific proustian al sinesteziilor, al frustrarilor si al rememorarii, mai bine decât romancierii români interbelici (Blecher fiind unica exceptie notabila): „Blestemul copilului când îsi surprinde parintii facând dragoste/ Ma ametea soarta unui graunte de polen care nu fecundeaza./ Un rid prea timpuriu pe fruntea sa./ Viziunea taranului calugar apoi:/ Zapada acoperind plugul/ Când lumânarea topita-si dezvaluie lujerul frânt/ În noaptea de Florii lânga altarul din Arezzo./ Cum sa descriem aerul, tu fiindu-i în sine mireasma/ Iar eu umilul calator herborizând între cetati vrajmase?/ Lacrima si floarea praful îl fac mai pur alaturi de noi./ Cu mâna tremurânda pot înca asterne chenare negre/ În jurul unui peisaj“ („Stampa veche italiana“).
„Lectia de anatomie“ constituie si o sinteza a modernismului românesc. Asa se explica senzatia de prospetime a versurilor. Emil Hurezeanu îi strânge, în cercuri concentrice, pe poetii reprezentativi, modelându-i dupa chipul si asemanarea lui. De Arghezi se distanteaza, desi abordeaza aceeasi tematica principala. Blagianismul nu îl atrage, pastrându-l doar sub forma revelatiilor interzise. Umbra lui Bacovia se resimte în universul dezagregat si în starile angoasante. Chestiunea cea mai frapanta pentru un scriitor transilvanean vizeaza prelucrarea topicii si a senzualitatii barbiene: „Ti-e trupul chihlimbar cu viespi/ Când în amiaza îl desfaci/ Prelung, spalat de ploi, covor de maci/ De vâscuri umede licori sunt împrejur./ N-o sa-ti gasesti aicea asteptând/ Stupar al carui strasnic gând/ Ar fi sa te-nfasoare/ Cu grija în urcioare./ Din dragostea preaplina/ El mierea-ar împrastia-o./ Dar lasa-te privita./ Ochii sunt albine mai grijulii/ Cum ochii unui pictor în insule virgine“ („Pentru o roscovana cu pistrui“). De mentionat ca ritmul provine din doua poeme mistice –„Mod“ si „Lemn sfânt“.
Emil Hurezeanu nu a confirmat, ramânând o promisiunea foarte frumoasa. Totusi, „Lectia de anatomie“ este o certitudine, o carte excelenta.