Îmi cade din întâmplare în mână un roman al lui Panait Istrati pe care nu-l citisem până acum. Personajul lui central, un oarecare Musa dintr-un târg moldovenesc, îşi ia la bătrâneţe lumea în cap în căutarea unei fete plecate în străinătate. Tatăl nu ştie exact cu ce se ocupă ea în străinătate, cum trăieşte prin ţările Orientului Mijlociu. Are acasă familie grea, încă vreo câteva fete mai mici, care nu se pot mărita, fiindcă reputaţia celei mari este incertă. Aşa că familia hotărăşte să-şi salveze bunul renume, aducând-o înapoi pe fugară.
Povestea se întâmplă prin anii ‘30. Nu se poate să nu te întrebi citind această poveste cum, când şi de ce s-a schimbat atât de desăvârşit imaginea despre emigraţie la un popor care până acum mai puţin de o sută de ani se raporta atât de diferit la plecarea odraslelor lui prin lume. Cred că nu este familie în care confruntarea cu emigraţia să nu fi fost, în urmă cu câteva zeci de ani, un adevărat cutremur. Când şi cum a ajuns acest element loc comun?
Mă gândesc că dacă ar fi să urmeze exemplul lui Musa, acum probabil că jumătate din taţii oraşelor noastre de provincie şi ai satelor noastre ar trebui să fie pe drumuri, în căutarea fetelor lor. Mă gândesc şi că dacă ar fi ca fetele mai mici, rămase acasă, să nu se poată mărita fiindca sora mai mare e prin străinătate, apoi lucrurile stau chiar pe dos. Am întâlnit cazuri, pe vremea când făceam pe traducătorul pentru emigranţi, cu vreo trei decenii în urmă, când acest argument, cu surorile mai mici, înduioşa autorităţile. Femeie sau bărbat, prinşi în flagrant delict, la furt prin magazine, la spargeri sau la prostituţie, spuneau că au surori mai mici acasã, în România, pe care vor, cu banii ciordiţi prin străinătate, „să le mărite bine“.
Mai ieri m-am întâlnit la Atena cu o profesoară, cu lacrimi în ochi, pe care o repudia familia din Maramureş. „Păi ce cauţi tu acolo?, o întrebau ai ei. Casă în comună nu ţi-ai făcut, în vacanţă vii cu Lilian Travel, nu cu o maşină cum vin ceilalţi, de sparg dinţii vecinilor, aici nu ai cununat, nu ai botezat, cum au făcut alţii, de au nu ştiu câţi fini, pe care i-au înzestrat şi-au făcut nişte petreceri cu câteva sute de invitaţi. Tu, ce faci tu în străinătate?“ Uite aşadar că nimeni în vremurile noastre nu se mai miră că pleci. Se miră că după câţiva ani de străinătate nu ţi-ai făcut în comună casă cu două caturi, că nu vii în vacanţă cu Porche şi nu dai petreceri cu sute de invitaţi. Când, cum şi de ce a devenit înţelegerea fenomenului emigraţiei identică, ei da, cu imaginile tip Hollywood care au bombardat şi au viciat lumea?
Cu durere realizez din când în când că în familia în care am crescut am fost primul emigrant. Bunicii şi părinţii erau din neam în neam oameni ai locului. Tata mai umbla din când în când cu treburi pe la Zalău, bunica fusese odată la mine, pe vremea când eram elevă, la Cluj. Românii din Sălaj aveau treburi de cum se lumina de ziuă până la culcare prin zona lor, unde şi de ce să umble prin lume? Cei care fuseseră mai departe erau cei târâţi de război. Întorşii erau ca muţi sau vorbeau scrâşnit. Cei care nu se mai întorseseră stăteau din stepele Rusiei până-n Tatra cu pământ în gură.
Tin minte că prima imagine despre un emigrant am avut-o privind o fotografie trimisă din New York. În zona noastră locuiau mulţi evrei, vecină cu noi era tanti Nuţi. O bătrână tare cumsecade, care ne aduna pe toţi copiii, ne aşeza în genunchi şi ne punea pe scăunele de bucătărie, pătrate, farfurii cu boabe de părumb fiert cu zahăr. Până în ziua de astăzi, cu oricâte delicatese m-am desfătat prin cofetăriile lumii, cred că un desert mai gustos nu există. Era bătrână tanti Nuţi, era săracă. Aşa că vestea că nu ştiu cine din familia ei a „cumpărat-o“ şi ea va pleca la New York a venit ca un trăznet. Oamenii au ajutat-o, i-au dus bocceaua la cursă, şi-au dat-o unul altuia „împrimire“ până la aeroportul din Otopeni. Mama, care de firea ei era mai spăimoasă, a plâns zile în şir, neputând să accepte o asemenea dramă.
Peste vreo câteva luni, Piţurcă-poştaşul s-a oprit la poarta noastră cu o scrisoare, timbrată şi paratimbrată. Era din New York. De la acel neam al lui tanti Nuţi. Ai mei au deschis plicul cu mâini tremurânde. Pe la porţi se adunaseră deja câţiva vecini. Din plic a alunecat o fotografie. Mare, colorată, lucioasă. În fotografie… un băboi cu părul frizat şi vopsit violet, cu un costum „roz-ţiclam“, cu vestă şi pantaloni, stând fără să clipească în faţa unui frigider cât peretele, cu uşa larg deschsă. Şi-n frigider, burduşite, pachete şi pacheţele, care de care mai colorate, care de care mai expuse vederii, unele peste altele, pe rafturi, brânzeturi şi cărnuri şi fructe şi dracu’ mai ştie ce. Am rămas năuciţi. Unde era tanti Nuţi? Prima care a recunoscut băboiul a fost mama. A scos un ţipăt. Şi-a dus mâna la gură. Şi ce-a fost ea în stare să spună? „Au omorât-o pe tanti Nuţi. Este ea în fotografie, dar nu este ea“.
Nu ştiu când şi cum s-a strecurat, s-a infiltrat, ne-a fost indusă această imagine Hollywood despre emigraţie. Eu m-am ciocnit de ea pentru prima dată la vederea acelei fotografii a lui tanti Nuţi. Şi mă întâlnesc cu ea de când românii s-au răspândit cât e globul de mare, aproape zilnic.
Dar… primesc mai zilele trecute o scrisoare din Istanbul. O fostă studentă româncă, rămasă în Istanbul, îmi scrie că îmi citeşte articolele din Cultura. Şi mă sfătuieşte să începem împreună o cercetare despre „emigraţia de succes“. Bună idee, îi mulţumesc. Şi mă angajez la colaborare. Da, există şi emigraţia de succes. Sunt pline universităţile lumii de noi, cei plecaţi nu pentru a ne cumpăra Porche, a ne ridica în sat casă cu două caturi şi a umple văile de fini, cu nunţi şi botezuri la care să dăm de mâncare, porceşte, la sute de persoane. Există printre noi mulţi rămaşi în institute de cercetări, mulţi artişti care uimesc lumea, mulţi muncitori de o corectitudine şi de un profesionalism desăvârşit. Ceea ce aş vrea eu s-o întreb pe Veronica, fosta studentă alături de care mă angajez să lucrez la o cercetare, este, însă, dacă această imagine a „românului de succes“ este un succes. Pentru cine, pentru România? Poate că da. La o cercetare nu porneşti niciodată de la concluzii. Ia să vedem!