Eugen Negrici, Simulacrele normalitatii, Pitesti, Editura Paralela 45, 2011, 200 p.
Volumul „Fost-a Eliade necredincios?“, publicat recent de Mircea Handoca, cuprinde si un capitol consacrat relatiilor lui Adrian Marino cu istoricul religiilor, pe care l-a vizitat prima data în 1975, la Paris, împreuna cu Vasile Nicolescu, înalt functionar în sistemul „culturii socialiste“, nu tocmai agreat în epoca. La scurt timp, Marino îi schita lui Eliade un portret în volumul „Caiete europene“, aparut în 1976: „Sfios, aproape timid, lipsit de orice morga… Îl simtim atasat culturii române, limbii române, în care, de altfel, gândeste si scrie. Se discuta deschis, sincer, în spirit constructiv. Este un adevarat savant român, modern, poliglot, cu deschidere spre universalitate. Hermeneutica simbolurilor pe care o practica da sugestii importante si hermeneuticii ideilor literare pe care încerc sa o pun la punct chiar acum la Paris si la Cluj. L-am mai revazut înca de doua ori, la fel de discret, de afabil, de profund, serviabil, spontan, candid si deloc exorbitant, deloc «genul genial», frenetic si cabotin, care m-a facut cândva sa sufar cumplit“.
Poate ca daca n-am avea destul de proaspete în minte memoriile de dincolo de mormânt ale lui Marino, am ezita poate în identificarea sursei cumplitei suferinte a lui Marino ori nu ne-ar interesa prea mult. Asa, nu ne este deloc greu si nici indiferent sa observam ca cel vizat este nimeni altul decât G. Calinescu. Mai edificator însa în privinta umorilor, e drept nu genialoide, daca nu cumva în privinta caracterului lui Marino, mi se pare faptul ca însusi cel portretizat atât de elogios în „Carnete“ (în paranteza fie spus, scriere pe alocuri, si anume prin partile esentiale, psihanalizabila, cum mi-am permis s-o calific chiar în interviul pe care i-l luam la aparitia ei) avea sa cunoasca serioase modificari de imagine în viziunea hermeneutului de la Cluj. Astfel, Mircea Eliade „nu avea nici o educatie si sensibilitate efectiv artistica. Pictura si muzica nu-i spuneau nimic“. Generatia al carei lider unanim recunoscut a fost? Ei bine, culmea pentru un detractor feroce al lui Calinescu, Marino împartaseste definitia de un laconism ghilotinant a acestuia: „Generatia bombastica si Mircea Eliade, critic“. A trecut o vreme si la sirul suferintelor lui Marino produse de Calinescu se adauga cele pricinuite de „deloc exorbitantul“ Mircea Eliade. În „Viata unui om singur“ un capitol se intituleaza „Marele esec:
G. Calinescu“. Dar, se pare, si Eliade a constituit în cele din urma pentru Marino tot un esec. Desi a scris o carte fundamentala despre opera acestuia, Adrian Marino pretinde ca îi erau total necunoscute articolele lui prolegionare! Asta, pâna la începutul anilor ’80, când „subprodusul“, cum îl califica el, Ioan Petru Culianu l-a rugat sa consulte colectia „Bunei Vestiri“ si sa-l informeze despre textele în cauza. Socul lecturii lor, dezamagirea traita l-au determinat sa regrete pâna si faptul ca a scris „Hermeneutica lui Mircea Eliade“! Mai ales ca, fatala coincidenta, chiar la data când lucrarea intra în atentia unei edituri pariziene, a avut un alt moment de iluminare; si-a dat seama ca marele carturar era „curtat, menajat, tolerat“ si folosit de autoritatile românesti ca agent de influenta privind acordarea Premiului Nobel pentru Pace lui Nicolae Ceausescu. Scop în care – ne informeaza dupa decenii Marino în „Viata unui om singur“ – fusese „expediat“ la Paris si Constantin Noica! Iata, deci, un Adrian Marino nu numai din cale afara de indignat de derapajele lui Eliade, pe care le-a aflat atât de târziu, încât a apucat sa… comita, vai, „Hermeneutica…“, ci si foarte bine informat, de vreme ce cunostea pâna si rolul ce i se rezervase profesorului român de la Chicago în jocul de sah propagandistic al regimului de la Bucuresti. Ca si în relatia cu Calinescu, si în cea cu savantul român din America, Marino se descopera a fi o victima inocenta, inclusiv faptul ca din cauza lui Eliade ar fi intrat în vizorul Securitatii…
Dar pâna la asemenea… iluminari, fusesera atâtea de admirat la cel care, am vazut, la data aparitiei „Caietelor europene“ constituia pentru Marino un exemplu catalizator, asa cum reiese cu claritate si din dedicatia pe care i-o adreseaza lui Eliade pe cartea amintita. Mircea Handoca înregistreaza, între altele, ca eseul despre Brâncusi si alte carti ale lui Eliade au fost recenzate, în zece reviste din tara, de un Marino extaziat, care a vazut în autorul lor un antemergator în efortul de „deprovincializare a spiritului criticii românesti“. La aparitia, în România, a volumului „Contributii biobibliografice“ al lui Mircea Handoca, Marino îi trimite lui Eliade o telegrama prin care îl „anunta euforic“. Unele caracterizari, scrie Handoca, „ar putea fi considerate piruete ce cocheteaza cu protocronismul“, si exemplifica citând: „Mircea Eliade poate fi considerat, fara îndoiala, chiar unul din contemporanii si chiar precursorii spiritelor celor mai avansate si militante în acest domeniu, Etiemble si René Wellek în literatura comparata, Kenneth Clark în critica plastica“. (Se pare ca la acea data, Marino nu-si daduse înca seama ca lui Eliade pictura nu-i spunea nimic…) Defectele omului si scriitorului i se dezvaluie tot mai mult lui Marino pe masura ce trece timpul. Unul dintre ele e ca „Mircea Eliade iubea succesul, publicitatea, notorietatea. Si nu numai din egotism si egoism superior, dar si ca metoda de promovare stiintifica si literara. De unde zeci de notatii pe tema ecourilor favorabile pe care le înregistreaza peste tot: premii, omagii academice, distinctii, recompense etc.“. În ce priveste atitudinea fata de România, ne spune Marino în memoriile publicate dupa cinci ani de la moarte, pe Eliade nu-l interesau decât succesul si publicitatea. El „declara fara nici o jena: «România nu ma intereseaza decât daca sunt publicat». Prima întrebare pe care mi-o punea era urmatoarea: «Cine a mai scris despre mine?». Devenise o adevarata fixatie. Putin îi pasa, în realitate, de soarta culturii noastre. Sau, în orice caz, o astfel de preocupare era cu totul secundara. Îmi venea sa-i spun: «Dar, domnule Eliade, problemele noastre reale, de esenta, sunt altele, sunt mai grave: teroarea totalitara, cenzura etc.». Pe el îl interesau doar afirmarea si publicitatea strict personala“. Mai grav însa, daca ar fi sa-i acordam credit lui Marino, e ca „Eliade era dispus sa mearga foarte departe cu «colaborarea» sa cu regimul comunist“. Fata de aceasta afirmatie, Mircea Handoca procedeaza corect reproducând dedicatia lui Marino pe chiar „Hermeneutica…“ oferita lui Dumitru Popescu, secretar cu probleme de propaganda al C.C. al P.C.R., omul care controla totul la acel moment în cultura, arta si publicistica româneasca. Era anul 1980: „Tovarasului Dumitru Popescu, cu multe multumiri si recunostinta pentru sprijinul decisiv acordat aparitiei acestei carti – o «premiera absoluta», cu rugamintea de a o apara în continuare de loviturile joase, murdare ale odiosului Vasile Nicolescu, satrapul presei literare românesti. Omagiul lui Adrian Marino“.
La urma urmei, nu trebuie sa-i facem o vina unui autor pentru ca i-a oferit unui lider al partidului o carte cu autograf si nici macar ca, la un moment dat, a facut o referire la Ceausescu. Conteaza continutul si tonul dedicatiei, mai ales când critici o personalitate ca Mircea Eliade pentru ca nu l-ar fi interesat problemele „de esenta“ ale României acelei vremi, reprosându-i de fapt în subtext ca nu ia pozitie fata de ce se întâmpla aici. Pe de alta parte, nu-mi este greu sa-mi imaginez aerul cel putin condescendent-ironic, daca nu dispretuitor, cu care Dumitru Popescu – altminteri inteligent, cultivat si bun cunoscator al psihologiei intelectualului si scriitorului român – a citit „subalterna“ dedicatie, ca sa folosesc si eu epitetul lui Andrei Plesu caracterizând misivele teoreticianului ideilor literare catre Constantin Noica. Apropo, filosoful de la Paltinis va fi si el persiflat, dupa ce Marino, cucerit de originalitatea operei sale hermeneutice, îi ridicase osanale.
În „Istoria critica a literaturii române“, Nicolae Manolescu observa cu acuitate: „Memoriile reprezinta cea din urma sansa a lui Eliade de a se împaca cu istoria (si literara)“. Sansa pe care – crede criticul – Eliade a ratat-o. Schimbând ceea ce e de schimbat, am putea spune ca si Adrian Marino, memorialistul din „Viata unui om singur“, a ratat sansa de a se împaca nu cu marea istorie, dar macar cu istoria literara. Cât si cum se va resimti în continuare posteritatea celor doi carturari ilustri de ceea ce-au ratat în ipostaza lor de memorialisti?! Raspunsul îl va da, ca de obicei, numai neiertatorul timp.