Sari la conținut
Autor: Horia Pătraşcu
Apărut în nr. 496

Dumnezeu să ne ierte

    Formula „Dumnezeu să-l ierte / să o ierte!“ se referă la o greşeală fundamentală a celui decedat, o greşeală pe care noi nu i-o putem trece cu vederea, de care numai Atotţiitorul îl poate absolvi. Este însuşi păcatul morţii, moarte care ne-a făcut să ne simţim mici, neputincioşi, aruncaţi la milioane de ani lumină depărtare faţă de cel pe care-l vedem cum, impasibil la toate eforturile, zbaterile şi lacrimile noastre, continuă să se stingă, lângă noi, vecin şi străin, închis într-o alteritate absolută pe care toate mângâierile şi sărutările noastre nu reuşesc să o facă decât şi mai dureroasă. Ca o icoană nefăcătoare de minuni, indiferentă la rugile noastre, bolnavul nostru drag pare că nu mai vrea să se facă bine, pare că nu vrea să ne mai asculte şi să ne împlinească dorinţa de a trăi alături de noi, pare hotărât să moară – omorând în noi cel mai mare elan altruist, umano-divin: acela de a da viaţă, de a ţine în viaţă, de a sufla suflare de viaţă peste trupul şi chipul ce ameninţă să redevină „ţărână din pământ“. Moartea celui iubit ne discreditează iubirea, o dovedeşte fără putere, slabă, aproape falsă, ne-o batjocoreşte, ne-o ridiculizează. Pentru toate acestea, noi nu-l putem ierta pe cel care a murit împotriva iubirii noastre, în ciuda iubirii noastre şi îi încredinţăm iertarea sa lui Dumnezeu, cel a cărui putere îi este egală cu iubirea, a cărui iubire este atât de puternică şi a cărui putere este atât de iubitoare, încât poate cu moarte călca moartea.
    Dar mai este o moarte pe care n-o putem ierta şi pe care nu ne-o putem ierta: este moartea celui care, lângă noi fiind, nu a primit nici un semn al dragostei noastre, de care nu ne-am îngrijit în nici un fel, care a trăit şi a murit singur şi părăsit de toţi. Strigăt în carne şi oase rămas neauzit până ce tăcerea mormântului s-a aşternut deasupră-i, moartea lui ne face să ne simţim reduşi la absurdul micimii şi nimicniciei noastre, ne face să ne simţim inima înfăşurată în osânza nesimţirii şi să ne vedem aşa cum suntem: încapsulaţi într-un egoism terifiant, surd la suferinţe mute, impermeabil la lacrimi ce nu curg. La ce bun toate cărţile citite, la ce bun toate scrierile noastre, la ce bun toate subtilităţile noastre intelectuale când nu suntem în stare să ne ridicăm ochii şi să ne plecăm urechea asupra durerii – fie ea şi nemărturisită – semenului nostru? Simţul moral înseamnă, în primul rând şi în mod definitoriu, capacitatea de a simţi suferinţa celuilalt, adică de a o trăi în interiorul nostru, ca pe o suferinţă proprie, ca pe o problemă personală. Iar noi, altfel atât de rafinaţi, doctori în sublime inutilităţi, nu suntem în stare să o vedem, să luăm act de ea: suntem atinşi de o cecitate morală, sufletul nostru este orb. În domeniul moral chiar şi animalele sunt mai îndrituite să ne dea lecţii de solidaritate.
    Ne putem apăra spunând că nu ştiam nimic – cât de greu o ducea cel de lângă noi, cât de bine ascundea acest lucru, cât de discret sau demn era. Dar de ce nu ştiam nimic? De ce nu ne-a spus nimic? Există o paradigmă a societăţii actuale în care verbul a cere este compromis, fapt pentru care nici noi nu vrem să ştim, nici persoana în nevoie nu vrea ca noi să ştim. Nu cumva a da devine imposibil din cauza imposibilităţii lui a cere?
    O asemenea moarte nu o putem ierta pentru că ne face să nu ne putem ierta. Nu ne putem ierta pentru că nu am văzut, pentru că nu am ştiut; ne pune în discuţie umanitatea în sensul ei cel mai elementar, ne face să ne simţim meschini, indiferenţi, ipocriţi, într-un cuvânt: sub-oameni. Iar atunci simţim nevoia să adăugăm, puţin mai în şoaptă: „Dumnezeu să ne ierte!“