În Ioan Adam, istoric literar întotdeauna riguros documentat, critic si eseist cu o remarcabila imaginatie a ideilor, Duiliu Zamfirescu si-a gasit, nu ezit sa afirm, editorul, biograful, exegetul ideal, dar si un spirit afin privind fluenta, expresivitatea si eleganta stilului. Istoria literara sau, de pilda, cea a cuvintelor vechi, memorabile, pe care Ioan Adam le-a repovestit într-o carte încalzita de suflul epico-liric antonpannesc, dar si istoria mare, inclusiv cea politica (vezi „Panteon regasit. O galerie ilustrata a oamenilor politici români“, Editura Gramar, 2000) devin sub condeiul sau naratiuni pasionante. Putini dintre clasicii nostri au avut si au sansa de a se întâlni în posteritate cu cercetatori, critici si editori competenti, care, ca Ioan Adam, odata angajati într-un proiect cu adevarat important – cum e, de exemplu, o editie critica – sa-l duca pâna la capat. Printre ei se afla indubitabil Duiliu Zamfirescu. O dovedeste, o data în plus, recent aparutul volum la Editura Biblioteca Bucurestilor intitulat „În Basarabia“, editie îngrijita si prefatata de Ioan Adam, care semneaza si amplele comentarii si note explicative. Este vorba de articolele creatorului Comanestenilor despre Basarabia si Bucovina – „un mic tezaur pâna acum nestiut“. Aceasta extrem de pretioasa restituire ne este oferita în anul unei duble comemorari: doua secole de la anexarea Basarabiei de catre Rusia tarista si 90 de ani de la moartea scriitorului. În paranteza fie spus, prin acte de cultura de o asemenea valoare ar trebui sa fie marcate aniversarile, comemorarile si sa fie evocate evenimentele care nu o data ne-au însângerat istoria si ne-au crestat sufletul, iar nu prin operetistice „poduri de flori“, lamentari penibile si cedari vinovate.
Avem acum editate în integralitatea lor textele despre Basarabia si Bucovina ale scriitorului, politicianului si diplomatului Duiliu Zamfirescu, care pe 20 februarie 1918 pleca din Iasi, atunci capitala (provizorie) a României, la Chisinau, cu o misiune speciala. În relatarile ziarelor vremii, consultate de Ioan Adam, se vorbea chiar de functia de „guvernator“ al Basarabiei, ceea ce era cu totul exorbitant. De fapt, Alexandru Averescu, originar el însusi din Basarabia, în calitatea pe care o avea în acel moment de prim-ministru, îl trimitea pe prietenul sau ca reprezentant plenipotentiar pe lânga Consiliul Directorilor Generali din Republica Democratica Moldoveneasca, proclamata cu aproape trei luni în urma, la 2 decembrie 1917.
Scriitorul, experimentat diplomat, era – toate actiunile politicianului si în primul rând publicistica sa o atesta pe deplin – si un patriot ardent, însufletit de-a lungul întregii sale vieti de „Visul Daciei Traiane“, de ceea ce el numeste un „dor“ din care, de altfel, scrie Ioan Adam, „îsi facuse un ax existential“. Tulburatoare în acest sens este marturisirea lui Duiliu Zamfirescu din prefata la a cincea editie a romanului „Viata la tara“, text inclus de editor în volumul la care ma refer: „Cel ce scrie aceste rânduri este un om caruia Dumnezeu i-a dat dureri si bucurii personale ca la toti muritorii, dar care a avut marele noroc de a fi trait o viata întreaga hranind un dor, si de a se apropia de sfârsitul vietii cu dorul împlinit. Timp de 40 de ani am suspinat dupa Transilvania; timp de 15 ani am trait la Roma, adorând pe Traian; timp de doi ani am facut parte din Parlamentul României Mari, în care am lucrat alaturi de fratii nostri din Ardeal si Banat, din Bucovina, din Bsarabia, la consolidarea frumosului nostru stat «Dacia Traiana»“. Era decembrie 1921, cu sase luni înainte de moartea scriitorului (3 iunie 1922). Si, într-adevar, ne încredinteaza exegetul sau: „Un examen al operei care include nu doar scrierile de fictiune, ci si corespondenta, publicistica, demonstreaza ca autorul ei chiar traise patru decenii sub flamura acestui tel înalt“.
Ioan Adam evoca momentul încheierii misiunii lui Duiliu Zamfirescu în Basarabia, când acesta dezvaluia în „Îndreptarea“, oficiosul Ligii Poporului, formatiune printre ai carei fondatori se numara, continutul mandatului ce-l avusese ca reprezentant plenipotentiar: „Instructiile date mie de Generalul Averescu, când m-a trimis în Basarabia, erau clare si precise: autonomie, pe baza dezvoltarii simtului national; disparitia latifundiilor, prin împartirea lor la tarani pe baza despagubirilor în bani; libera dezvoltare a nationalitatilor si participarea lor la viata publica, în limitele notiunei de stat moldovenesc; orientare politica pur democratica“. Misiune dificila, comenteaza Ioan Adam, având în vedere conditiile istorice, economice, politice si, desigur, nu în ultimul rând, moral-psihologice, în care principiile „admirabile, democratice, juste în esenta lor ultima“ trebuiau aplicate: „Când am ajuns la Chisinau, prima mea grije a fost, fireste, sa fac cunostinta membrilor guvernului si sa ma prezint Presedintelui Sfatului Tarii. Am avut placerea sa gasesc numai oameni tineri, o societate binevoitoare, femei gentile si, ca peste tot, foarte pasionate. Lumea parea a trai într-un echilibru nestabil, alergând dupa locuinte, dupa restaurante, dupa zahar si dupa talpi de cizme, cu pofta salbatica de a se bucura de viata a oamenilor ce au scapat de moarte. Asa ceva trebuie sa se fi petrecut pe vremea Directoratului, în Franta, când lumea, iesita de sub Teroare, vrea cu orice pret «sa se amuzeze», desi guvernul era batut la frontiera si sfârsea printr-un faliment de stat“.
Ca si astazi, lucrurile stateau altfel la fata locului, cu totul altfel de cum erau ele vazute de la Bucuresti sau de la Iasi, Duiliu Zamfirescu gasind dincolo de Prut o lume traumatizata de o istorie ingrata, o lume a contrastelor, instabila, banuitoare, vulnerabila, expusa manipularilor, în fine, o lume periferica aflata, nu doar geografic, la marginea unui mare imperiu si, totodata, la marginea Europei.
Articolul cel mai întins, în fond o analiza pluriperspectivista, este cel din care tocmai am citat, al carui titlu – „În Basarabia“ – Ioan Adam l-a dat întregului volum. Cu intuitia romancierului privind observarea si patrunderea psihologiilor, cu experienta diplomatului, Duiliu Zamfirescu caracterizeaza clasa politica din Basarabia acelei epoci si pe liderii ei, schitând câteva portrete memorabile. Unele personaje portretizate de el aveau sa patrunda în Panteonul national. Ion Inculet i se înfatisa ca „un barbat echilibrat, cu marea facultate sufleteasca de a apropia pe oameni între dânsii, în loc de a-i învrajbi (…) D. Inculet mai are un mare merit: nu e însurat, într-o tara în care toata lumea se însoara cu o verva extraordinara si unde toate sotiile românilor sunt rusoaice sau ucrainiene – ceea ce dovedeste farmecul lor si fragilitatea noastra. Aceasta stare de burlacarie permanenta, mai cu seama în democratiile revolutionare, permite acel vivere parvo, care asigura biruinta asupra infamei burghezii care, la Chisinau mai mult ca oriunde, manânca foarte rar de post“. Iata-l si pe Pan Halippa „fiziceste, antiteza colegului sau: pe cât este d. Inculet de ras si de tuns, pe atâta este d. Halippa de pletos si de barbos; pe cât este cel dintâi de nalt si de blond, pe atâta este cel de-al doilea de putin si de brun. Sufleteste, însa, ei se aseamana prin aceleasi nobile aspiratiuni patriotice. D. Halippa si-a facut studiile tot pe la Dorpat (ca si Inculet – n.m., C.C.), dar si le-a completat la Universitatea noastra de la Iasi. D-sa vorbeste si scrie româneste ca noi. De aceea se si gaseste în fruntea gazetei celei mai populare din Basarabia, care, scrisa cu litere cirilice, patrunde peste tot si contribuie la desteptarea constiintei nationale. D. Halippa mai este si poet, atunci când gândurile, ostenite de proza gazetariei si de grijile Camerii, se îndreapta catre visuri… La domnia sa, probabil, se va gândi Academia Româna, în ziua în care va hotarî sa rezerve un loc Basarabiei“. (va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 388