Alaturi de studiul – cum ar fi spus prim-redactorul ziarului „Timpul“, M. Eminescu – „În Basarabia“, în cinci parti, si de Prefata la editia a cincea a „Vietii la tara“, la care m-am referit în comentariul de saptamâna trecuta, Ioan Adam publica alte cinci texte ale lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia si Bucovina. Unul dintre ele, ceva mai tehnicist, caci priveste situatia financiara din Basarabia momentului, este „Scrisoare deschisa catre d. Ministru de Finante M. Saulescu“. A aparut în „Îndreptarea“ din 14 iulie 1918. În treacat, as întreba fara sa astept un raspuns: mai stie cineva, în afara câtorva istorici, de un fost ministru Saulescu?! Numai pana unui scriitor, în cazul de fata Duiliu Zamfirescu, îi mai poate scoate, eventual, fie si pentru o clipa, pe un ministru sau, de pilda, pe un „sef de stat“ dâmbovitean autoproclamat – ba ajuns chiar în aceasta pozitie printr-un sinistru accident, cel mai sinistru, al istoriei noastre – din neantul uitarii. Dar asta doar daca are noroc… Acel ministru Saulescu, altfel demnitar onorabil, si în plus junimist, iata, a avut. Dar oare, m-as îndoi morometian, chiar a avut?! Sa citim începutul epistolei cu pricina, ca sa ne dam seama mai bine: „Nu stiu daca permiteti, Domnule Ministru, unui poet, sa se ocupe de Finante. Diletantismul universal al tarii noastre ar îngadui poate aceasta incursiune, daca ea nu ar fi facuta cu pasiune «con fuoco»./ Nu as vrea sa va atrag pe terenul acesta primejdios. Pasiuni la vârsta noastra! …Cu toate astea – nu stiu de ce – cred ca nu împartasiti parerea vulgului, ca pasiunile sunt numai ale tineretii. Scoala buna de la care ati iesit, si la care am fost crescut si eu – Junimismul – admitea pasiunile la toate vârstele, iar neuitatul Pogor aplica amorului una din legile lui Newton: toate corpurile… ceresti atrag în raport direct cu masa si în raport invers cu patratul distantei. Nu stiu daca prindeti pudicitatea acestei expresii de mecanica cereasca: toate corpurile atrag în raport direct cu masa./ Dar, daca vremea v-a schimbat atât de mult, încât nu mai întelegeti pasiunile vinovate, – linistiti-va. Nu e vorba de lucruri urâte, ci de un lucru foarte frumos: dragostea de tara. E vorba despre Basarabia“. Urmeaza o magistrala demonstratie care pleaca de la o trista constatare a unei atitudini ce i-a caracterizat, din pacate, pe mai toti politicienii si administratorii de la Bucuresti din toate epocile, indiferent de regimul politic, deci inclusiv pe cei postdecembristi fata de Basarabia si de realitatile de acolo. „Domnia Voastra“ – îi reproseaza Duiliu Zamfirescu lui Saulescu – „împreuna cu ceilalti colegi din minister, ati facut pe amantii pasionati în primele zile ale logodnei, iar, dupa casatorie (Unirea – nota mea, C.C.), ati parasit-o“.
Polemist de mare forta, Duiliu Zamfirescu ofera un adevarat model de stil în materie în acelasi oficios al Ligii Poporului „Îndreptarea“, cu articolul intitulat „Calomnii“, în care scriitorul, supranumit de contemporani Duila, da replica celor de la ziarul liberal „Viitorul“. Acestia îl acuzau pe Alexandru Averescu, cunoscut ca germanofil, ca ar fi voit sa faca pace separata cu Germania si sa cedeze Basarabia. Or, Duiliu Zamfirescu, care – cum am vazut – fusese trimis „cu o misiune confidentiala“ de catre eroul de la Marasti-Oituz, generalul Averescu, la Chisinau, se considera moralmente, pe drept cuvânt, si cel mai în masura sa-i ia apararea acestuia si sa demonteze cu fapte si marturii irefutabile calomniile proferate de adversarii politici. Dincolo de acestea, e de retinut, acum, când totul a devenit demult istorie, când totul este, asa-zicând, clasat, aceasta observatie privind o practica politica eterna: „În politica, calomnia este o arma de tinichea, care se îndoieste în mâna celui ce o poseda, si mai este o ticalosie, fiindca, în general, cel ce calomniaza se ascunde. Când Figaro calomniaza, stiind ca spune minciuni, el exploateaza o nota infama a naturei noastre omenesti, care e gata sa primeasca vorba rea, si s-o repete si altora“.
Doua texte din volumul „În Basarabia“, editat de Ioan Adam, sunt despre Bucovina. Unul, sub forma unui poem în stil baladesc, a fost publicat de Duiliu Zamfirescu în placheta „Poezii noua“, aparuta în 1899. Se intituleaza „Bucovina“ si este, cum bine o defineste criticul editor, „un fel de «Doina» eminesciana, mai pripita totusi“. Dintr-o scrisoare adresata lui Titu Maiorescu, la 13/25 noiembrie 1899, reprodusa de Ioan Adam, reiese ca autorul era foarte satisfacut de aceasta poema pentru ca, preciza si totodata se confesa el: „raspunde unei stari sufletesti a tuturor românilor. La mine cel putin a iesit dintr-o adânca indignare si face parte din visul vietii mele mature, din aprinderea închipuirei barbatului întreg, care nu vede un alt ideal în viitor decât al unirei“. Apropo de întreg, poema, o invocatie la Stefan cel Mare, nu a putut fi redata în întregime de un alt editor al operei lui Duiliu Zamfirescu, care a fost Mihai Gafita, acesta amputând-o prin scoaterea a doua strofe, ce nu puteau trece de cenzura de dinainte de decembrie ’89. Într-un mod nefericit, el a încercat sa si argumenteze, denuntându-le – cele doua strofe – ca fiind „exclusiviste“ si patimas polemice, fara valoare literara. Sigur, poezia în chestie nu e o capodopera, fie ea si mica, asa cum însasi „Doina“lui Eminescu nu este, dar ea avea o alta menire ce tine mai mult de psihologie decât de estetica, exprimând, cu vorbele lui Petru Cretia, o durere de neam. Mihai Gafita facea, fara sa stie, aidoma personajului binecunoscut, figura de promotor al „corectitudinii politice“, în poema lui Duiliu Zamfirescu fiind vorba si de strainii care nu întotdeauna s-au comportat si se comporta omeneste pe aici, pe la noi, cu precadere în Basarabia si Bucovina. În fond, de ce a fost prohibita „Doina“, iar unii, între care si un istoric de o ridicola bonomie, cer si astazi ca ea sa fie trecuta sub obroc? Ne raspunde un mare eminescolog, Petru Cretia: „Pentru bunul motiv ca multa vreme aici au fost stapâni oameni straini de tara pe care tot ce este acolo (în «Doina» lui Eminescu – nota mea, C.C.) la adresa strainilor îi ofensa îngrozitor. Dar cei ce au pus-o sub obroc au gresit, caci aceasta poezie a trait latent în sufletul national, iar prohibitorii, în loc sa atenueze o obsesie, au întretinut-o“.
Al doilea text are titlul „Bucovina“ si a fost publicat pe prima pagina a gazetei cu acelasi nume – „Bucovina“ – numarul din 8 iunie 1919. Necunoscut pâna în prezent, textul este „un adevarat poem în proza“, celebrând împlinirea celui mai scump ideal national: reîntregirea: „În mijlocul unei gradini, pe coasta unui deal, Suceava priveste cum vine trenul din Moldova, cu cladariele de soldati atârnate de acoperisuri. Totul râde astazi în aceasta tara dezolata, care a trecut, rând pe rând, din mâna rusilor în mâna germanilor si din mâna germanilor în mâna rusilor, si care, de la Thugut si Maria Tereza, nu mai este în mâna românilor./ Suceava priveste cum vine trenul din Moldova, cu soldatii pe acoperisuri. Ea îi recunoaste. A cunoscut pe mosii si stramosii lor, pe arcasii si sulitasii lui Stefan, iar astazi, în pace augusta a vaii sale surâde… Pamântul s-a întors catre stapânii sai de totdeauna, drept-coborâtorii din legionari, sub obladuirea carora pot trai toate neamurile… Noi, calcând din nou pamântul Bucovinei, ne descoperim cu evlavie înaintea zidurilor Sucevei si multumim Proniei ceresti ca ne-a dat zile sa vedem leaganul lui Stefan cel Mare reintrat în granitele patriei. Aci vor veni poetii si eroii, sa învete a cânta si a muri; aci vor veni logodnicii si miresele cu ochii rourati, sa îngenuncheze la altarul de la care geniul României iradiaza credinta, marinimie, speranta“.
Desi despre istorie s-a spus ca este magistra vitae, ea niciodata n-a reusit sa ne învete ceea ce trebuie sa învatam. De aceea, poate, se repeta. Cele mai „fierbinti“ si mai de stringenta actualitate cuvinte din textul poematic de acum aproape un secol al lui Duiliu Zamfirescu sunt cele ce ne reamintesc ca Bucovina „a trecut, rând pe rând, din mâna rusilor în mâna germanilor si din mâna germanilor în mâna rusilor…“ „Atentie la muscali!“ – l-am auzit spunând odata pe Petre Tutea. Dar, parca, mai ales astazi, numai la ei?!
Închei prin a remarca în mod deosebit calitatea amplelor note si comentarii, dar si sectiunea cartii rezervata ilustratiilor, cu portrete ale scriitorului la diferite vârste, pâna la ultima, din 1921, inedita, pastrata în arhiva familiei Adam, în care Duiliu Zamfirescu, aflat la Cotesti, la mosia Marcelei Saulescu, îndoliat dupa fiul sau, Lascar, ucis în duel, apare împreuna cu trei copilasi, nepotii sai: Ileana, Alexandru si Sanda.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 389