Jack Kerouac, Pe drum, traducere de Cristina Felea, Iasi, Editura Polirom, 2012.
Pentru numerosi cititori (europeni si nu numai), mult discutata „Beat Generation“ care a marcat spatiul cultural al Statelor Unite ale Americii mai cu seama în deceniul al saselea al secolului trecut, a reprezentat cea mai stralucita manifestare literara a epocii postbelice. Denumirea, data miscarii pe jumatate în gluma, dar pe jumatate în serios, de catre Jack Kerouac si apropiatii sai era menita sa sugereze nu doar alienarea vadita – ce actiona „ca si cum ar fi lovit“ – evidenta la mai toate nivelurile unei societati marcate de conformism, ci si ritmul inconfundabil al muzicii de jazz, privita, pâna atunci, ca fiind oarecum stranie si marginala. În egala masura, însa, chiar termenul utilizat de promotorii acestei noi miscari literare, avea legatura cu ideea de „beatitudine“, un tip specific de beatitudine, de natura a sugera drumurile nesfârsite si neobosite ale pelerinului unei epoci în care dorinta de miscare simboliza mai cu seama nevoia de libertate, de depasire a oricaror conventii, fie ele de limbaj ori de comportament, plus impulsul irepresibil al unei reale descoperiri de sine. În acest fel au ales sa traiasca si sa scrie figurile reprezentative ale noii orientari: Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, William S. Burroughs si Jack Kerouac, al carui roman, „Pe drum“, demonstra, dupa cum însusi Ginsberg va spune, nu o data, cu admiratie, „dovada capacitatii de a impune o proza cu adevarat oceanica“.
Sensul cel mai evident al esteticii Generatiei Beat este, desigur, acela de a se opune si de a da o replica modelelor dominante ale vremii, constând în canonizarea universitara – mai ales prin eforturile Noii Critici – a operei lui T. S. Eliot sau Ezra Pound. Astfel ca „beatnicii“ vor face tot posibilul pentru a se afirma drept „proiectivi“ (dupa cum spun ei însisi) la nivelul esteticii, si doritori de a configura un nou tip de spatiu al receptarii operei literare, axat pe cititor, un cititor diferit si el, care trebuia mereu provocat sa raspunda, sa relationeze cu textul, iar nu sa astepte vreo „aprobare“ din partea autoritatilor critice consacrate. Fara îndoiala, atitudinile reprezentantilor de seama ai Generatiei Beat nu s-au marginit exclusiv la domeniul literaturii, câta vreme acestia încercau sa ajunga la comuniunea cu divinitatea prin intermediul experientelor vizionare si prin tentativa de a atinge mereu pragul mult clamatei beatitudini, iar nu prin frecventarea vreunei institutii religioase. Astfel ca respingerea vehementa a atitudinilor burgheze si conformiste ce dominau America acelor ani devine cu totul explicabila, tinerii beatnici dorind sa impuna publicului – nu doar celui cititor – o alta maniera de raportare la aspectele esentiale ale existentei, dragostea, educatia, sau chiar proprietatea. Desigur, însa ca, la o lectura atenta chiar si numai a programului lor eclectic si vehement, vom descoperi o filiatie literara si culturala cu radacini profunde tocmai în traditia americana. Astfel, interesul de natura transcendentala al lui Emerson pentru misticismul filosofic oriental, nesupunerea lui Thoreau în fata conventiilor epocii sale, precum si pragmatismul anarhic al acestuia în ceea ce priveste diverse aspecte sociale, dar, în egala masura, celebra dorinta a lui Whitman de a porni mereu la drum, cu convingerea ca orice contact cu pamântul si cu elementele naturii e menit sa aduca esentiala bucurie fiintei umane, toate acestea reprezinta, transformate pentru a corespunde imperativelor secolului XX, tocmai programul si convingerile întregii Generatii Beat. De aici nu mai era decât un pas pâna la propunerea descoperirii unor universuri compensatorii prin utilizarea marijuanei sau, alteori, prin încalcarea tuturor tabuurilor sexuale ori de limbaj sau comportament ale epocii – pas pe care acestia nu au ezitat sa-l faca.
Dincolo de toate aceste amanunte, faptul esential ramâne ca, pentru marele public, scriitorul reprezentativ prin excelenta pentru impetuoasa „Beat Generation“ ramâne Jack Kerouac, mai ales prin romanele „On the Road“ (1957) si „The Dharma Bums“ (1958), care au reusit sa surprinda cel mai bine nu doar atmosfera Americii acelor ani, ci si dorinta de eliberare de sub dominatia oricaror constrângeri, fie ele sociale, morale sau estetice. Fara îndoiala, în comparatie cu violentele miscari pentru drepturi civile – care au marcat aproximativ aceeasi perioada în SUA – actiunile beatnicilor par neînsemnate, însa trebuie sa recunoastem ca, în ceea ce priveste expresia clara a unei opozitii individuale fata de orice norma de comportament social, tinerii reprezentanti ai noii miscari literare au stiut, pe de o parte, cum sa-si asume o vasta si stralucita traditie, dar, pe de alta, sa se si desprinda de ea, raportându-se uneori la estetica unui Henry Miller, a carui opera, desi interzisa în Statele Unite pâna în 1961, era cunoscuta, prin intermediul editiilor în franceza, tuturor reprezentantilor de baza ai miscarii, fapt evident, nu o data, în paginile romanului lui Kerouac, „Pe drum“.
Ca punct de plecare – biografic, ca sa-i zicem asa – „Pe drum“ se axeaza pe o serie de calatorii facute de autor între 1948 si 1950, de-a lungul si de-a latul Americii. Dar, asa cum se va vedea si în carte, e vorba, mereu, nu atât de imaginea de azi a unei calatorii care implica, într-un mod mai mult sau mai putin evident, ideea de voiaj (cel mai adesea de placere), ci de veritabile experiente initiatice ce pun în prim plan mai cu seama semnificatia de cautare, caci, desi lucrul acesta pare greu de realizat sau de conceput în secolul vitezei, personajele lui Kerouac se afla, de la început si pâna la sfârsit, într-o veritabila „questa“, menita nu atât a le arata frumusetile pitoresti ale peisajelor Statelor Unite, ci de a le dezvalui calea spre sine. De aici si implicatiile titlului, ce accentueaza însasi ideea de deplasare, de calatorie „la drumul mare“, caci, de fiecare data, calatoriile personajelor se fac cu dificultate, uneori pe jos, alteori – de cele mai multe ori – cu masina (autostopul e cel mai frecvent!) ori cu autobuzul. Reperele esentiale sunt reprezentate de orasele New York (punctul de plecare), Denver si San Francisco, cu scurte treceri prin New Orleans ori San Joaquin Valley. Totul se petrece repede, caci autorul stie cum sa reveleze viteza drept mediul extatic prin excelenta, un mod de a concentra cât mai multe experiente spirituale si estetice, de preferinta în doar câteva zile. Esentiala pentru redactarea acestei carti a fost, se stie, influenta pe care a avut-o asupra lui Jack Kerouac Neal Cassady, un veritabil personaj de roman el însusi, si una dintre figurile sub semnul carora au evoluat si alti reprezentanti ai Generatiei Beat. Adesea, critici literari de cele mai diverse orientari au afirmat ca tocmai întâlnirea lui Kerouac cu Cassady, desprins, parca, din filmele western si având „capacitatea de a-l împiedica pe Jack sa se înece în propriul sau misticism literaturizat“, a fost catalizatorul care l-a determinat pe tânarul scriitor sa realizeze o replica de secol XX pentru celebrul roman al lui Mark Twain, „Huckleberry Finn“. Dar, pe masura ce protagonistii romanului, Sal Paradise si Dean Moriarty, strabat America de la Est la Vest, devine clar ca prezenta lui Cassady poate fi, citita, ca în filigran, în multe din paginile esentiale ale cartii, el devenind, practic, pentru Kerouac, nu doar noul Huck, ci, deopotriva, un veritabil – desi, desigur, în cheie Beat – Virgiliu combinat cu un nou Dr. Johnson. În felul acesta, „Pe drum“ devine, dupa cum s-a spus în repetate rânduri, marea Biblie a generatiei Beat si, cu siguranta, cartea – acel tip de carte – de care tinerii aveau cu adevarat nevoie la sfârsitul anilor ’50, în Statele Unite ale Americii si nu numai. Cu toate acestea, oricât de paradoxal ar putea sa para, multa vreme, numele lui Jack Kerouac a fost citat extrem de frecvent, fara ca opera sa sa fie cu adevarat cunoscuta (câta vreme a existat, mult timp, o arhiva nepublicata a scrierilor sale, în ciuda respectabilitatii academice – reflectate în conferinte si volume docte de studii critice care i-au fost dedicate în Statele Unite sau în Europa – la care scriitorul a ajuns o data cu trecerea anilor) – fireste, dincolo de câteva aspecte consacrate si, oarecum, exterioare. Nu întâmplator, întelegând de timpuriu acest lucru, William S. Burroughs a afirmat, cu ironie, ca, pentru America secolului XX, Kerouac ramâne cunoscut mai cu seama deoarece datorita (numelui) lui s-au vândut cu cel putin un milion de perechi de blugi în plus, iar asistenta prezenta la inaugurarea a numeroase baruri situate – mai mult sau mai putin – „pe drum“ a fost mult mai numeroasa…
Înca din primele pagini ale romanului devine clar ca Dean Moriarty este un personaj construit cu o pregnanta si o siguranta neasteptate, daca avem în vedre tipologia protagonistilor, dar care, pe de alta parte, demonstreaza o perfecta raportare la traditia literaturii picaresti (mai ales daca avem în vedere aluziile la copilaria si adolescenta lui Dean, precum si modul cum sunt descrise calatoriile sale), careia Jack Kerouac îi da, astfel, o noua interpretare si, deopotriva, stie cum sa-i demonstreze viabilitatea estetica în plin secol XX, pe continentul nord-american. Caci experientele celor doi prieteni nu se marginesc la aceea a calatoriei pur si simplu, deoarece, strabatând plini de entuziasm America, ei participa la nenumarate petreceri, la concerte de jazz, ca sa nu mai spunem nimic de permanenta dorinta a lui Moriarty de a se casatori, dar parca numai pentru a iesi dintr-un bucluc si a intra în altul. În fond, nu o data, cei doi par a nu se afla în cautarea unei veritabile stabilitati – în ciuda declaratiilor lor, ci a unei permanente stari de euforie. Iar alcoolul, fetele frumoase, muzica de jazz si masinile sunt (în aceasta ordine sau în alta, depinzând de… inspiratia momentului), elementele care pot da personajelor senzatia de împlinire, chiar daca doar temporara. Astfel, cei doi protagonisti ai lui Kerouac par ca seamana, pe alocuri, cu Sundance Kid si Butch Cassidy, cei atât de certati cu legea americana la finele secolului al XIX-lea, iar faptul ca în „Pe drum“ personajele nu se mai deplaseaza calare sau cu diligenta, ci cu masina, este doar un amanunt ce tine de mersul istoriei…
Mai ales în primii ani dupa aparitia acestei carti, unii critici au sustinut ca, desi extrem de bine scris, „Pe drum“ reprezinta un exemplu de utilizare – nu, însa, întotdeauna, în cel mai fericit mod – a tehnicii repetitiei, câta vreme mai toate lucrurile esentiale sunt expuse în prima parte a cartii, cea de-a doua devenind, din acest punct de vedere, oarecum obositoare în anumite secvente. Cu toate acestea, romanul lui Kerouac nu devine o simpla tema cu variatiuni, deoarece subiectul însusi implica ideea de initiere de-a lungul unei calatorii, plus sublinierea excelenta a incapacitatii nelinistitilor tineri peregrini de a gasi un cu adevarat loc potrivit pentru ei – sau în care ei sa simta ca se potrivesc pâna la capat – în contextul conformistei si anchilozatei societati americane a acelor ani. De aici si fascinanta realizare a cartii la nivel stilistic, autorul stiind cum sa îmbine fragmente de o simplitate extrema cu secvente ce descriu peisajul american sau experientele celor doi tineri uzând de o fastuozitate de-a dreptul baroca, ce se poate, însa, schimba, neasteptat si pe nesimtite, în limbaj colocvial. Kerouac devine, astfel, si din acest punct de vedere, un adevarat creator de literatura si, probabil, printre putinii scriitori americani ai secolului XX care au reusit sa impuna imagini arhetipale, comparabile cu cele prezente în proza unui Melville (nu întâmplator Dean Moriarty e un soi de nou capitan Ahab… la volan, însa!), iar Sal Pradise pare mereu mânat de dorinta whitmaniana de a ajunge pe un nou Tarâm al Fagaduintei. Caci, într-o epoca în care literatura americana tindea sa fie dominata de experimentele în cheie sociologica ale lui Norman Mailer, de exemplu, Kerouac manifesta mereu tendinta de a se raporta subtextual la proza anilor ’20 – ’30 ai secolului trecut, întreaga sa opera fiind expresia unei alte „generatii pierdute“, a unei altfel de Jazz Age, mai putin stralucitoare, e drept, dar care face fata cu brio comparatiei cu atmosfera din scrierile lui F. Scott Fitzgerald.