Tema Forumului Asociatiei Internationale de Sociologie ce va avea loc la Buenos Aires, între 1 si 4 august, este „dreptatea sociala si democratizarea“ – tema cum nu se poate mai nimerita tinand cont de anvergura mondiala pe care au capatat-o protestele sociale pe parcursul anului trecut. Acestea au pus în mod stringent problema relatiei dintre dreptatea sociala si democratizare. Pe de-o parte, în regimurile dictatoriale, pot cererile privitoare la dreptatea sociala – mai multa egalitate economica si asistenta sociala – duce la rasturnarea acestora si instalarea democratiei? Pe de alta, acolo unde exista o democratie formala, pot aceste revendicari sa fie urmarite pe canalele deja existente? Ce raspunsuri pot da recentele proteste din lumea araba, sudul Europei, America Latina, Asia si America de Nord la aceste întrebari? Dar cele împotriva energiei nucleare din Japonia?
Autoimolarea lui Mohammed Bouazizi – un sarman vanzator stradal, care nu era în stare sa plateasca spagile necesare pentru a-si pastra afacerea, fiind mereu hartuit de politie – a fost cea care a aprins scanteia unei revolutii psihice, daca nu uneia sociale, ce s-a întins de la un capat la celalalt al lumii arabe. Cutitul ajunsese deja la os – opresiunea politica si marginalizarea economica facusera viata de nesuportat, asa ca razvratirea ramasese singura cale de-a merge înainte. Dupa Tunisia, Egiptul si Libia au cazut una dupa alta. Regimurile dictatoriale nu mai erau invincibile. În Siria, opozitia fata de dictatura lui Assad refuza sa se predea în ciuda unor masacre sangeroase. Cand revendicarile de justitie sociala ce-au inspirat initial miscarile de strada arabe au fost ignorate, ele au lasat locul unor cereri mai restranse, privitoare la disolutia imediata a dictaturilor politice. Daca nu punem la socoteala istoricele alegeri parlamentare, din perspectiva noastra de astazi, revolutia egipteana de pe 25 ianuarie 2011 aduce mai degraba cu un puci ce a reusit sa însele vigilenta protestatarilor.
În India si China, alt gen de proteste au atras atentia publicului, cele suscitate de confiscarile de terenuri. Într-unul dintre cele mai faimoase astfel de proteste, locuitorii comunei Wukan, din sudul Chinei, au înconjurat plini de curaj sediul local al partidului comunist, asediindu-l în speranta de a-si lua înapoi pamanturile confiscate ilegal pentru proiecte imobiliare. Situatie ce seamana izbitor cu luptele locale din India împotriva exproprierilor pentru crearea Zonelor Economice Speciale, cum a fost celebrul caz din Nandigram, un oras din Bengalul de Vest, în care 14 oameni au fost ucisi. Aceasta interventie brutala si neinspirata a fost unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a pierdut puterea în Bengalul de Vest pentru prima data dupa 34 de ani. Atat în China, cat si în India, revendicarile referitoare la dreptatea sociala sunt îndreptate mai curand împotriva puterilor locale, decat a regimului politic central.
Lupte similare împotriva exproprierilor de pamanturi în favoarea intereselor miniere sau împotriva distrugerii unor comunitati întregi pentru constructia de baraje suscita proteste nu doar în Asia, ci pe tot cuprinsul Americii Latine. Manifestatiile împotriva uriasului baraj Belo Monte, ce urma sa fie construit în zona amazoniana a Braziliei, au dus initial la un verdict judecatoresc nefavorabil companiei interesate, pentru ca, ulterior, acesta sa fie anulat. Chiar si acolo unde curtile de justitie decid împotriva companiilor constructoare, cum s-a întamplat în Columbia, guvernele nu par sa le acorde prea multa atentie. Democratia parlamentara dovedeste înca o data limitele în tinerea sub control a intereselor Marelui Capital.
Daca trecem din Asia si America Latina spre sudul Europei – în Spania, Portugalia si Grecia – vedem ca regimul de austeritate impus de niste state falite a dat nastere unor proteste violente în spatiul public. Pe masura ce salariile scad, iar somajul creste, ies la lumina si masinatiunile capitalului international. Inspirata, pe de-o parte, de piata Tahrir, iar pe de alta, de „indignatii“ spanioli, miscarea Occupy Wall Street si-a creat o noua retorica, îndreptata împotriva celor 1% ce si-au obtinut castigurile ilicit, pe seama celorlalti 99%. Administratia Obama a preluat stafeta de la administratia lui Bush, continuand sa salveze aceleasi banci ale caror manipulari adusesera sistemul financiar în criza. Era vorba de un socialism rezervat bancherilor, de deposedarea celor 99% de ceilalti 1%, prin înglodarea lor în datorii. Democratia parlamentara si-a dovedit incapacitatea de a urmari orice soi de program axat pe justitia sociala. Nici nu-i de mirare ca strigatul de lupta al miscarii Occupy este Democratie Directa prin intermediul unei Adunari Generale si a unor politici orizontale. Încrederea în capacitatea democratiei parlamentare de a pune stavila valului de spolieri capitaliste n-a fost niciodata mai scazuta.
Cum capitalismul a transformat deja munca, pamantul si banii într-o marfa, singura reduta care i-a mai ramas de cucerit este cea a cunoasterii. Cu unele exceptii, precum China, Taiwanul, Brazilia si unele parti ale Europei, statul si-a retras sprijinul financiar pentru învatamantul superior, creand o legislatie care sa încurajeze privatizarea productiei de cunoastere si, în general, cerandu-le universitatilor sa se autofinanteze. Asa ca universitatile se adreseaza direct capitalului, care le face pe plac, înfiintandu-si propriile universitati, sponsorizand cercetarea si, în genere, investind în productia de cunoastere. Dar cei nevoiti sa suporte covarsitoarele costuri ale acestei reorientari sunt studentii, care trebuie sa-si amaneteze viitorul, luand împrumuturi cu dobanzi grele pentru a plati niste taxe scolare supradimensionate. Pe masura ce învatamantul universitar devine din ce în ce mai scump, gasirea unei slujbe pe o piata a muncii extrem de competitiva devine imperativa. De-aici si nasterea unui precariat indignat, a carui furie nu va scadea în timp, si care nu se va lasa prins în mrejele democratiei liberale. În spatele democratiei sta politia, iar în spatele acesteia, armata, care nu se fereste sa faca demonstratii de forta bruta, adeseori, într-un total dispret fata de lege. Violenta alimenteaza protestele, radicalizand însasi semnificatia democratiei.
Daca sociologia vrea sa tina pasul cu istoria, ar face bine sa extinda studiul stratificarii sociale la modul în care cei bogati si foarte bogati îsi fac banii, sa largeasca teoria conventionala a miscarilor sociale pentru a include contextul structural al protestelor, sa amplifice studiul violentei simbolice pentru a cuprinde si relatia acesteia cu violenta statala si sa recunoasca atat limitele cat si meritele democratiei parlamentare. Sociologia trebuie sa ia în considerare ipoteza potrivit careia democratia formala ar putea fi necesara, dar nu va fi în niciun caz suficienta progresului catre dreptatea sociala.
Traducere de Alexandru Macovei
Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro