Teatrul scris, probabil forma de literatura cu cel mai intens caracter social – si cu cea mai mare orientare catre om –, este si cel mai putin lecturat gen. Caragiale ne-a sfatuit, totusi, sa nu confundam teatrul cu literatura. Desi la greci teatrul era entertainment-ul poporului, al saracului, el a devenit pâna în prezent o arta elitista pe alocuri. În acelasi timp, este facut mai mult pentru a fi savurat vizual, pentru a fi trait, iar sa-l citesti si sa îl întelegi necesita un efort de imaginatie prea greu pentru cei care nu sunt obisnuiti cu descifrarea simbolurilor sale.
La asta (si la multe altele) s-a gândit poate Ana-Maria Nistor – lector universitar doctor la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC „I.L. Caragiale“ – atunci când a gândit/scris cartea „Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt“ (Editura Orizonturi, 2012). Teatrul, mai ceva decât poezia, eseul sau romanul, are o responsabilitate directa în educarea publicului si în crearea unei constiinte colective. Dorind sa ajute la dezvoltarea acestui statut, Ana-Maria Nistor a scris o carte în care publicului larg îi sunt sumarizate o suta dintre cele mai frumoase si mai importante piese de teatru european. Autoarea clarifica din start faptul ca aceste texte au fost alese dupa criterii mai degraba subiective: „Nu am avut în vedere un singur criteriu de selectie, ci mai degraba o încrengatura care, sper, sa fi devenit o urzeala numai buna de asezat lectura pe ea. Nu am urmarit numai valoarea intrinseca, ci si aura operei, nu doar ce a reprezentat o piesa, ci si ecourile sale. Am încercat sa împac axiologia cu marketingul, lucru care mi se pare si mie o nebuneasca îndrazneala“ (pag. 12).
Cu toate acestea, tind sa cred ca selectia de fata este mai comprehensiva si poate cumva mai sincera decât alte manuale sau antologii, iar experienta în domeniu a autoarei nu poate decât sa recomande cartea si mai mult. Pentru cei care nu stiu – caci aceasta carte le este dedicata –, Ana-Maria Nistor este si scenarist, critic de teatru, si autoare a mai multor carti si articole de specialitate. Din „didascalia“ introductiva reies clar pasiunea autoarei pentru teatru, dragostea sa pentru tot ce e legat de el si puternica dorinta de a împartasi toate acestea. Asa cum citim acolo, „Cele mai frumoase 100…“ nu a fost scrisa pentru critici de teatru, regizori, actori, profesori sau alte tipuri de intelectual, ci pentru toata lumea si mai ales pentru omul de rând. Cartea nu urmareste un anumit fenomen, nu încearca sa aduca ceva nou si nu este specializata, iar singurul ei scop este acela de a-i introduce pe toti oamenii în lumea teatrului si de a-i familiariza cu unele dintre cele mai reprezentative opere din cuprinsul sau.
În opinia autoarei, „Fiecare generatie de spectatori duce cu sine imaginea personajului x sau y lipita de fruntea unor anume actori. Acum o suta de ani – unii, secolul viitor – altii, personajele – aceleasi. Textele ramân: hrana pentru scena, visare pentru sala. Dramaturgia, cred, e busola si termometru pentru publicuri din orice timp“ (pag. 11). Teatrul are într-adevar magia sa, dar, cu toate calitatile, este greu de accesat pentru multi. În învatamânt se pune prea putin accentul pe el, ramânând la latitudinea fiecaruia daca vrea sa afle mai multe sau nu. Cartea despre care vorbim aici ar putea foarte bine sa-si faca loc în programa scolara si chiar în cea universitara, ca manual introductiv sau material optional de studiu. Pentru cei care ar putea-o dojeni ca a omis cutare opera sau ca a introdus-o pe cealalta, Ana-Maria Nistor are câteva cuvinte: „Cine vrea sa ma acuze ori vine la scoala, ori se face autodidact. Aceasta carte nu e o istorie a dramaturgiei, chiar daca pare într-un fel; am scris-o cu gândul la câtiva copii dragi care sper ca se vor duce de la ea mai departe. Acolo s-ar putea sa descopere ca cel putin teatrul european se brodeaza pe câteva teme si mituri si croseteaza pe marginea unei urzeli de motive si subiecte“ (pag. 12).
Pentru ca selectia este mai liberala si facuta dupa criterii proprii autoarei, aceasta a ales sa aranjeze piesele în ordine cronologica. În acest fel, cititorul are dreptul la o perspectiva neîngradita, din care îsi poate trage propriile concluzii: „Uite de aceea am vrut o ordine cronologica, simpla si cinstita, pentru ca m-a interesat forfota operelor prin istorie, felul în care se asaza, magic si aparent fara legatura, una lânga alta“ (pag. 12). Dramaturgii români îsi au si ei locul în aceasta colectie si Ana-Maria Nistor i-a pus laolalta cu cei considerati geniali universal. Ea motiveaza aceasta alegere simplu, fara a lasa loc de îndoiala: „Autorii români, asa cum sunt ei dintr-o cultura minora, am preferat sa-i includ în cronologia fireasca a pieselor, pentru ca eu cred ca pâna nu ne vom valoriza noi însine, nu ne va astepta nimeni cu flori la aeroportul culturii europene. Nu e aroganta, e gest firesc atunci când cineva merita. Daca nu ma credeti, cititi comparativ textele“ (pp. 12-13).
Cu încrederea si convingerea date de experienta, autoarea face deci rezumatul atât unor piese cunoscute de toata lumea – desi nu neaparat citite –, cât si al pieselor mai putin cunoscute cititorilor neavizati. De la Grecia antica la Commedia dell’arte, de la britanici la spanioli, de la teatrul istoric la cel abstract, de la cel realist la cel psihologic, piesele se însira clar si deslusit sub ochii cititorului. Începând de la marile tragedii grecesti, autoarea explica miturile de la care acestea pornisera, dar si motivele si simbolurile care le fac unice si care totusi mai apoi se regasesc în întreaga literatura europeana. Fiecare piesa de teatru este prezentata simplu, limpede, iar conceptele care ar putea fi noi pentru unii sunt explicate cu rabdarea proprie unui profesor. Un exemplu este capitolul dedicat commediei dell’arte – care putea fi cu usurinta omisa pentru ca nu poate fi vorba de rezumatul unei piese anume –, ale carei radacini si fundamente sunt prezentate pe scurt. Iata ca desi este mai greu de gustat, cititorul are totusi ocazia sa afle despre aceasta parte mai obscura – dar importanta –, a teatrului, care are savoarea ei speciala.
Shakespeare e nelipsit, desigur – prezent aici cu cele mai multe piese –, dar si altii la fel de importanti ca el, precum Lope de Vega, Molière, Goethe, Byron, Ibsen, Wilde, Cehov, Gorki, Pirandello, Eugene O’Neill, Samuel Beckett, Dürrenmatt sau G.B. Shaw. În ceea ce-i priveste pe autorii români, printre ei se numara Caragiale, Alecsandri, Delavrancea, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu sau Marin Sorescu. Rezumatele sunt însotite si de fotografii revelatoare din spectacole renumite sau reprezentând motive si simboluri esentiale ale anumitor curente.
„Cele mai frumoase 100…“ este într-adevar o colectie pretioasa si este probabil unul dintre cele mai bune vehicule pentru arta din ultimii ani. Pe când unii si altii se bat cu pumnii în piept ca arta este a poporului pentru popor si ca ceva trebuie facut pentru a apropia cele doua entitati, Ana-Maria Nistor, de la tihna mesei sale de scris, chiar face ceva. Nu ca asta ar fi o misiune usoara, si nimeni nu trebuie acuzat, dar iata un exemplu de Yes We Can de care ne putem bucura cu totii si pe care trebuie sa îl încurajam.
„Pâna la urma, cartea mea se adreseaza publicului obisnuit care vrea sa afle ceva în plus si, cine stie?, poate viitorilor spectatori care, îndragostindu-se de o poveste sau alta, vor dori sa o vada pe viu.“ (p. 13) Asa îmi doresc si eu – si altii la fel, cu siguranta –, sa se întâmple si poate, încet-încet, vom reîntâlni o epoca de aur a literaturii si a culturii la noi în tara. O epoca în care „forma fara fond“ va fi doar o amintire indiferenta si în care valorile unei generatii vor depasi statutul de eu, mie, pentru mine. Si daca nici teatrul nu poate fi una dintre cele mai potrivite arme pentru a câstiga aceasta lupta muta, atunci care?
Brândusa Zaita Silvestru
la optzeci de aniBrândusa Zaita Silvestru, una dintre vedetele incontestabile ale Teatrului de Animatie ?andarica, a scris istorie in teatrul de papusi si marionete românesc, reprezentând pentru multe generatii de actori o culme a maiestriei, deseori fiind numita Magica papusareasa, Regina sau Printesa papusilor.
Nascuta pe 8 iulie, in urma cu optzeci de ani, „se joaca” cu papusile de la cincisprezece ani, fiind membra a trupei de la ?andarica din 1950 pâna in anul 1997. Brândusa Zaita Silvestru a absolvit in 1960 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, sectia Actorie. Pe lânga cei 47 de ani de teatru pe scena de la ?andarica, Brândusa Silvestru a devenit, dupa 1990, si unul dintre cei mai recunoscuti dascali din România, activând ca profesor la UNATC, catedra „Arta acorului mânuitor de papusi si marionete”. A descoperit si format talente, fiind extrem de inventiva si de o proverbiala rigoare profesionala . A dat nastere unor personaje memorabile, de la „Elefantelul curios” la „Cenusareasa”, de la „Puiul” la „Cotofana hoata”, de la „Sânziana” la una dintre „Nevestele lui Don Cristobal”. A realizat zeci de turnee in tara si strainatate, a participat la importante competitii interne si internationale, a luat premii, a primit distinctii, a facut numeroase emisiuni de televiziune, ramânând in constiinta multor generatii de copii. A jucat si in filme pentru copii, precum „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor”, „Cucoana Chirita” sau „Buna seara, Irina!”.
Posesoarea unei voci cristaline, dar si a unui zâmbet inconfundabil, plina de inventivitate si fantezie, Brândusa Zaita Silvestru este o mare Doamna a teatrului de animatie, caruia i s-a dedicat trup si suflet.