Note pe marginea lui „The Hurt Locker“
De regula, anotimpul lung al filmelor de razboi se instaleaza in vremurile de pace problematica si chiar daca nu sunt filme de propaganda, ele au tendinta sa legitimeze, sa comemoreze, sa mitologizeze. Prea putine sunt insa filme de reflectie, dramele de razboi fiind mai degraba produse populare de consum cultural. In copilarie eram avida dupa filmele de razboi, ma fascina amestecul de epic, lirism, succesiunea de initieri pe care credeam ca le provoaca razboiul; sfârsitul acestor pelicule era, pentru mine, asemeni unui pisc! Duceam, cu tata, micul meu razboi psihologic, ca sa il conving sa ma lase „sa stau in fata televizorului“ si dupa ora 21. El ar fi vrut ca sa fiu pregatita pentru culcare, ca orice alt copil normal, nu sa devorez filme! Nu a inteles si nu a comentat niciodata aceasta stranie pasiune pentru „Telecinemateca“ si mai ales pentru drama de razboi. In acel context, orice acces la vizionare era o victorie personala!
Ideologie si poezie
Evident, cele mai multe dintre pelicule, preferatele mele, erau filme rusesti sau filmele clasice americane despre razboiul din Pacific (1), dar si despre debarcarea in Normandia (2), multe despre exceptionalitatea comandourilor americane si despre prostia „fritilor“ (3). Insa cel mai puternic ma subjugasera filmele sovietice, care presupuneau un echilibru intre epic si liric, mai mult spatiu pentru reflectie, pentru forul interior, ceea ce poate sa para paradoxal (pâna la urma urmei, sunt creatiile unei societati cu finalitati egalitarist-colectiviste, nu?), despre suferinta individului profund lezat de razboi.
Vazusem „Sorok pervyy“ („Al 41-lea“), (4) un film antiidilic si orecum antieroic. Vazusem si „Leteat juravli“/ „Zboara cocorii“, 1957 (5), o drama clasica de razboi care contrapune razboiului culplul de indragostiti, o iubire distrusa de conflictul armat, o poveste universala si oarecum atemporala ? destinele individuale sunt devorate de istoria implacabila (6), mai ales când eroii sovaie si nu-si duc pâna la capat, in maniera absoluta, angajamentul afectiv. Tradarea omeneasca a iubitei, in „Zboara cocorii“, afecteaza destinul soldatului, il ucide, pentru ca a rupt conexiunea vitala, dar nevazuta dintre cei doi.
De marcat, insa, m-a marcat alt film, pe care astazi, nu-l mai vad cu aceiasi implicare afectiva, ci cu „ochiul rece al estetului“. Este vorba despre „Ivano destotvo“/ „Copilaria lui Ivan“, 1962 (7), amestec de imaginatie si realitate, de noroi si frumusete, de amintiri paradisiace si de urme ale realitatii infernale a razboiului. Vezi, in acest sens, constanta cu care pe tot parcursul peliculei se conserva frumusetea imperturbabila a lucrurilor care amintesc nostalgic si firesc de vremurile de pace (padurea de mesteceni, erotica inocenta a imbratisarii furate de un capitan infirmierei sfielnice, riluatistica executata in jurul gramofonului aflat in adapostul comandamentului, lumina palida si difuza din preajma paharului in care s-a varsat un deget de alcool tare). Pe lânga aceste lucruri oarecum artefactiale isi fac simtita prezenta marile mistere ale existentei, arhetipurile: fântâna in care se ascunde Steaua, tarmul, calul ca simbol psihopomp, apa purificatoare (de altfel, in filmele lui A. Tarkovski apa este o prezenta ubicuua, proteica si magica), tandretea blânda a mamei (8).
„Copilaria lui Ivan“ este un film de razboi atipic, situându-se in directia filmului sovietic de razboi care, din motive propagandistice, dar mai ales financiare, insista pe drama omului simplu, mai putin pe reproducerea unor batalii spectaculoase. Razboiul, daca imi este permisa formula, ofera doar butaforia, restul naratiunii expunând trairea care provoaca reflectia spectatorului.
Capodoperele genului
Apoi mi-au placut, si acum imi plac teribil, „Nimic nou pe frontul de vest“ (9) si mult, mult mai târziu „The Thin Red Line“/ „La hotarul dintre viata si moarte“ ,1999 (10), poate cel mai atipic film de razboi pe care il cunosc.
„Nimic nou pe forntul de vest“ (11), desi a devenit un film de cinemateca, este mereu surprinzator si modern prin discurs, precum si prin realismul (inclusiv tehnic) al scenelor de razboi (12). Naratiunea surprinde intrarea si moartea in apocalipsa „Marelui carnagiu“. O generatie este ravasita, desi fizic unii dintre tinerii soldati vor supravietui conflictului, ei nu vor iesi niciodata cu adevarat din logica razboiului, vor fi damnati. Tinerii care s-au inrolat voluntari, victime ale propagandei de razboi, vor constata ca nu stiu pentru ce lupta, nici pentru cine. In acest context, compus filmic cu virtuozitate (vezi plastica alb-negru, simbolul ferestrei ca limita dintre realitate si forul interior al personajelor, caracterul atroce al mortii colective, surprins in scenele de batalie care sunt de fapt imagini ale crimei fraticide), domina doua scene cu valoare morala.
Prima este cea care il devasteaza pe Paul (personajul principal), il lipseste de perspectiva, de rost, este initierea in moartea Celuilat, caci acela nu mai era o abstractie, ci un om in carne si oase… si astfel dispare diferenta construita prin propaganda si distanta fizica. Concret, in valmesul unui atac, soldatul german raneste grav, cu stângacie, un mai vârstnic soldat francez. Nu este in stare sa-l ucida, mai mult isi vegheaza victima, incearca sa o tina in viata, carând in pumni apa pentru barbatul care agonizeaza. In fine, francezul moare, cu acea seninatatea tipica si inexplicabila pentru cel care ramâne in viata. Dusmanul intepeneste cu un zâmbet final, aproape frumos, in timp ce Paul se caieste, strigându-si disperarea si nedumerirea infricosata sub un cer plumburiu, in absenta divinitatii.
A doua scena cu sens moral, de altfel si ultima a filmului, este una antologica: daca in peliculele pe care le-am pomenit anterior, „Copilaria lui Ivan“ si „Limita dintre viata si moarte“, poezia forului interior este o constanta care intrerupe, din când in când, infernul frontului, in „Nimic pe frontul de vest“ ea apare o singura data, inainte de moartea eroului, provocând-o chiar. Este vorba despre antologica si simbolica „scena a fluturelui“, realizata in 14 cadre. Daca in primele 12 cadre se aude o combinatie stranie si aparent linistitoare intre cântecul nostalgic al muzicutei (din nou aceasta nostalgie pe care o aflam in toate filmele remarcabile de gen!) si ecoul unui bombardament indepartat, in a 13-a secventa se aude suieratul scurt si aparent imprevizibil al unui glont, urmat de o liniste absoluta; cadrul pare ca incremeneste pe mâna tânarului care se intinsese peste pozitia protejata devenind astfel expus; se intinsese pentru a prinde sau doar pentru a atinge un fluture luxuriant care prin zborul sau l-a sedus si l-a facut sa ignore, pentru câteva secunde, lumea in care era prins. Cadrul se fixeaza pe mâna intinsa, care incet se relaxeaza, lasând viata sa se scurga… si surprinsi, presupunem ca eroul nostru a murit, ca s-a mântuit de spectrul razboiului care il bântuise pâna si in permisie. Acea tacere finala, absoluta, era o revolutie in filmul de tranzitie. Desi scena manifesta inca incredere in forta gestului, specifica filmului mut, ea este poate cea mai fericita iesire din problematica, impunând un final impresionant si convingator fara apel la retorica, fara melodrama.
Hotarul dintre viata si moarte
Poezia grava a reflectiilor despre Raul care se manifesta prin razboi domina insa, in opinia mea, in special proiectul filmului „The Thin Red Line“. Pe realizatorii peliculei nu-i intereseaza eroismul care are ca sursa patriotismul, ci dimpotriva, spaima de moarte, frica de Celalalt, de dusmanul care pare la fel de terorizat de frica, si, de ce nu, atât de uman in acel context.
Confruntarea cu riscul nu trezeste adrenalina, betia puterii. Vocea mereu schimbatoare a naratorului, caci el, naratorul cuprinde ca un fluviu gândurile combatantilor, o voce mereu egala si linistitoare, vorbeste despre absenta binelui, despre moartea visatorilor si a visului domestic. Inspirat de romanul cu acelasi nume al lui James Jones, „The Thin Red Line“ este povestea unui pluton de soldati dintr-o companie de infanterie a armatei americane, grup care lupta in batalia de la Guadalcanal (cel de-al Doilea Razboi Mondial). Desi spectaculoase, pe alocuri atroce, scenele de razboi nu retin atentia, caci filmul urmareste reflectia degajata de marea spaima, in fata haului declansat de razboi.
Unul dintre visatorii care moare, un fost dezertor ce se sacrifica pentru a-si salva camarazii, monologheaza in fata Nevazutului, fiind convins ca insusi Binele s-a contaminat: „…si tu esti intunecat?“, intreaba tânarul inspaimântat de atotputernicia Raului care pare ca nu vietuieste in oameni, ci se manifesta ca o entitate implacabila. Nici paradisul domestic de acasa nu mai exista, caci soldatul care se alimenta de la imaginea luminoasa a sotiei, expresie a loialitatii si stabilitatii, a ordinii, afla ca este abandonat de aceasta. Descopera ca frivolitatea a atins chiar si acest univers ce parea protejat si protector. Paradisul nu este in civilizatie, pare a fi raspunsul final al filmului. „The Thin Red Line“ debuteaza si se incheie cu imaginea somnolenta a lumii Oceaniei, cu panorama paradisului comunitatilor inocente ale bastinasilor din Oceania, cu ritmurile altui timp, mai incet, mai larg, ca un alt fluviu, ca o apa purificatoare.
Un Oscar nemeritat
Dupa ce am vazut astfel de filme, nu aveam cum sa fiu entuziasmata de „The Hurt Locker“ (2008) care prezinta povestea unei exceptii, aceea a soldatului dependent de razboi, precum veteranul si popularul agent 007 din filmele de actiune postbelice. Acesta este un film de actiune realizat in timp ce conflictul despre care se nareaza este in desfasurare. Astfel, riscul de a fi confiscat de mesajele identitariste si militariste este foarte mare.
De altfel, filmul impune mesaje cu caracter subliminal. Pentru sergentul James, soldatul dependent de risc, „acasa“ este un univers cenusiu, o alternativa plictistoare, care nu-l satisface. Nici drama de razboi, nici thriller (13), „The Hurt Locker“ e un film superficial, construit agresiv pe relevarea faptului brut/crud (vezi imaginea cu cadavrul adolescentului in maruntaiele caruia a fost depozitat exploziv). In rest sunt expuse rutina, camaraderia uneori grosolana si oarecum spartana, serile inecate in alcool, disperarile scurte.
Mai exista flash-uri de culoare: pisicul schiop, scene de viata cotidiana ascunsa, scene specifice lumii musulmane. Si astfel, filmul de razboi, dupa ce a uzat povestile despre puscasi marini si infanteristi, introduce in scena, neveridic, grupul genistilor (14). Aparenta de real se sprijina insa tocmai pe detaliu, pe scenografia urbei irakiene, inecata in ruine si saracie, pe scene naucitoare precum acea cu atentatorul sinucigas, irakianul transformat fara voie in bomba vie. Chiar si tehnica de filmare, incercarea de a imita documentarul, faptul brut, oboseste prin cadre close-up, prin filmarea cu camera „din mâna“. Tensiunea astfel construita este sufocanta, fara pauze, este un travaliu.
Lumea irakienilor pare, dupa cum este prezentata in film, o cultura obscura si tacuta, patimasa, ostila… si cam atât! Vizavi de cei care le-au prelungit apocalipsa si le-au adâncit-o nu poate sa existe decât un comportament stereotip, ura alba.
Deci, Oscarul a incununat un film mediocru, un film comun, un film care a inceput, de pe acum, sa fie uitat. Pentru mine „The Hurt Locker“ a fost, in acest eseu scurt si incomplet, doar un pretext pentru reflectie…caci, unde sunt filmele de alta data?
NOTE:
1. Vezi „Tora, Tora, Tora“ (1970), film care descrie contextul si episodul bombardarii bazei militare Pearl Harbour; regia: Richard Fleischer, Kinji Fukasaku; scenariul: Larry Forrester, Hideo Oguni; actori: Martin Balsam, E.G. Marshall, Sô Yamamura, Tatsuya Mihashi; un premiu Oscar pentru „efecte speciale“.
2. „The Longest Day“/“Ziua cea mai lunga“ (1962) , o superproductie istorica de razboi, o pelicula hollywoodiana de 178 de minute; regizori si producatori: Ken Annakin, Andrew Marton, Darryl F. Zanuck, Bernhard Wicki; scenaristi: Jack Seddon, David Pursall, James Jones; actori (selectiv): Richard Burton, Sean Connery, André Bourvil, Robert Mitchum, Henry Fonda.
3. Un clasic al genului a ramas „Where Eagles Dare“/ „Acolo unde se avânta vulturii“ (1968); regizor: Brian G. Hutton; actori: Richard Burton, Clint Eastwood, Mary Ure, Patrick Wymark.
4. Un grup de soldati bolsevici, in timpul Razboiului Civil, transporta un prizonier, un tânar ofiter alb, prin desertul Karakum. In preajma lacului Aral, o furtuna rareste grupul si arunca pe o insula doar un barbat si o femeie, o tânara revolutinara patimasa si robusta si pe ofiterul gardist, un tânar delicat si blazat. Cei doi supravietuitori vor parcurge complexitatea sentimentelor umane, vor trece prin câteva registre emotionale, de la ostilitate la iubirea romantica. Insa acest cuplu adamic care a trait cu iluzia extragerii din lume va deveni victima propriei proiectii. Istoria il ajunge din urma si ii zdrobeste (regizor: Grigorij Csuhraj; actori: Izolda Izvickaja, Oleg Sztrizsenov; scenarist: Borisz Lavrenyev; premiul special pentru regie la Cannes, 1957).
5. Regia: Mihail Kalatozov; actori: Tatiana Samoilova, Aleksei Batalov, Vasili Merkuriev, Aleksandr Shvorin, Svetlana Haritonova; ecranizarea piesei lui Viktor Rozov.
6. Aceeasi tema a destinului curmat, a potentialului uman distrus intâlnim si in „Ballada o soldate“/“Balada soldatului“(1959), drama de razboi, alb-negru; acelasi regizor, Grigorij Csuhraj; scenarist: Valentyin Jezsov, Grigorij Csuhraj; compozitor: Mihail Ziv; operator: Vladimir Nikolaiev, Era Szaveljeva; Premiul Special al Juriului la Cannes (1960).
7. Regizor: Andrei Tarkovski; scenariu: Mihail Papava si Vladimir Bogomolov, dupa teme din nuvela „Ivan“ a lui V. Bogomolov; Leul de aur de la Venetia, 1962. Povestea lui Ivan este foarte simpla, e povestea orfanilor de razboi care vor sa razbune moartea parintilor si a prietenilor (razboiul a costat, la nivel global, 70 de milioane de victime), este povestea copiilor care au propriul lor razboi. In filmul lui Tarkovski, Ivan, interpretat de Nikolai Burliaev (nu intâmplator acesta este numele preadolescentului, cel mai frecvent din onomastica rusa; de altfel, naratiunea este inspirata de soarta copiilor-cercetasi care au fost utilizati in timpul razboiului de catre sovietici), e un baiat de 12 ani care isi incheie copilaria dupa ce mama i-a fost ucisa de catre trupele de ocupatie. Dupa acest episod crucial, care pune capat brutal perioadei paradisiace din viata sa, Ivan devine o fiinta incrâncenata, un adult cu chip si cosmaruri de copil, un cercetas care spioneaza liniile inamicului si care moare, fiind executat de nazisti. Regizorul ne scuteste de o imagine violenta, aceea a mortii personajului principal. Prin sugestia imaginii si a fanteziei camaradului supravietuitor care gaseste dosarul lui Ivan in arhivele Berlinului devastat aflam, in maniera laconica, decenta si indirecta, despre finalul copilului deposedat de copilarie, de inocenta.
8. Vezi o analiza detaliata in Costin Nicolescu, „Viata si patimile lui Andrei Tarkovski“ in „Litere, Arte & Idei. Cotidianul“ (editia din 22 februarie 1993).
9. Filmul a fost inspirat din cartea cu acelasi titlu a scriitorului german Erich Maria Remarque. Opera prozatorului a fost arsa in public de nazisti in 1933, datorita caracterului ei pacifist si umanist. Pelicula a fost realizata in 1930 de regizorul Lewis Milestone; actori: Louis Wolheim, Lew Ayres, John Wray, Arnold Lucy, Ben Alexander. Realizarea cinematografica mentionata a provocat atitudini radicale atât la nivel oficial, cât si individual, fiind cenzurata in tarile cu regimuri totalitare (in Germania inca din primul an de difuzare a fost boicotata de nazisti care, evident, au interzis filmul dupa ce s-au instalat la putere; tot in Germania, filmul a rulat doar din 1956), dar si in tarile care dupa razboi nu s-au putut elibera de amintiri si frustrari. Astfel, francezii au cenzurat episodul amicitiei dintre frantuzoaice si soldatii germanii. Pentru unii dintre actori, filmul a devenit expresia unei axiologii pacifiste; astfel, actorul Lew Ayres, cel care a interpretat personajul principal, a refuzat, la un deceniu dupa realizarea filmului, sa se se inroleze in armata americana angajata in cel de-al Doilea Razboi Mondial, devenind un personaj nepopular in toata America! Pentru actor, experienta profesionala s-a confundat cu experienta atroce a soldatului pe care l-a interpretat.
10. Regie: Terrence Malick; actori: Sean Penn, George Clooney, Nick Nolte, Adrien Brody, James Caviezel, Ben Chaplin, John Cusack, Woody Harrelson, Elias Koteas, John C. Reilly, Arie Verveen, Dash Mihok, John Savage, Jared Leto, John Travolta. Filmul a primit, din pacate, doar câteva nominalizari la Oscar (muzica originala, sunet, scenariu adaptat, imagine, regizor, montaj) si a fost recompensat cu premii internationale (Ursul de Aur la Berlin, 1999).
11. Formula „Nimic nou pe frontul de Vest!“ provine dintr-un raport oficial care ignora pierderile enorme de pe front si este, de atunci, expresia pierderii insemnatatii vietii in fata aritmeticilor cinice ale masinii de razboi.
12. Pentru prima data in istoria dramelor de razboi, realizatorii acestei pelicule de exceptie au folosit consultanta de specialitate venita chiar din partea unor veterani de razboi germani ce devenisera intre timp cetateni americani. Consultanta istorico-militara devine rutina profesionala in cazul filmelor postbelice, impunând chiar schimbarea spectaculozitatii de inspiratie hollywoodiana atât de indepartata de veridicitatea mortii pe front. Din aceasta perspectiva, impresioneaza „Saving private Ryan“ (regizor Steven Spilberg) si „Band of Brothers“ /“Camarazi de razboi“ (regizori si producatori: Tom Hanks, Steven Spielberg, Ambrose Steven). Tot de la pelicula din 1930, dupa opinia mea, s-a pastrat obiceiul de a focaliza naratiunea filmica pe un grup: clasa de adolescenti care se inroleaza la indemnul profesorului nationalist in „Nimic nou pe frontul de vest“, cei 147 de membri ai trupelor paramilitare ale unitatii Easy Company din „Band of Brothers“ („Camarazi de razboi“), prinsi in epopeea debarcarii din Normandia.
13. Pentru cine doreste sa afle povestea din film, segentul James (personajul principal, interpretat de Jeremy Renner, eroul inrudit cu supraeroii comics-urilor) preia comanda unei unitati EOD (de dezamorsare de bombe) americane ce opereaza intr-un Irak radicalizat, ostil la modul absolut prin razboiul de gherila urbana. Americanii fac parte dintr-o unitate speciala si le-au mai ramas mai bine de 40 de zile pâna la rotatia din cadrul armatei si pâna la iesirea din zona de conflict. Alti eroi, in afara de sergentul James, sunt: afro-americanul Sanborn (Anthony Mackie), descins din generatiile tipologice animate de actori precum Sidney Poitier, Denzel Washington, Morgan Freeman, si vulnerabilul soldat Eldridge (Brian Geraghty), care, dupa ce impusca primul insurgent irakian, deci trece de initierea razboiului, devine mai sigur pe el. Kathryn Bigelow, regizoarea filmului, a intrat in istorie in calitate de prima femeie premiata la Oscar cu distinctia de „Cel mai bun regizor“. Imi pun o intrebare. Oare pentru a demonstra ca si o femeie-regizor poate sa faca un film dur, o asa-zisa drama de razboi, Kathryn Bigelow a abolit trairea dramatica, dialogul inteligent, tacerile sugestive si tensionate tocmai pentru ca sunt calme in aparenta si „prevestitoare de furtuna“ in fapt?
14. Acest aspect nu este sugerat de felul in care au fost construite scenele de conflict particular, caci ele au beneficiat de consultanta de profil; mai mult, producatorul Mark Boal a fost corespondent de razboi in Irak. Neverosimilul este dat de profilul eroului principal, ahtiat dupa proceduri de exceptie vizavi de ceea ce presupune dezamorsarea bombelor artizanale.