Debut promitator
Prima aparitie a baritonului Florin Estefan pe scena Operei Nationale Bucuresti a fost asteptata cu interes. Câstigase in primavara Premiul al II-lea la concursul „Maestrii Artei Lirice – Arta Florescu“ si, pe lânga cecul de 2000 de euro, i se oferise si interpretarea unui rol principal intr-un spectacol al primului teatru liric al tarii. A fost ales personajul titular din „Evgheni Oneghin“ de Ceaikovski, o optiune potrivita pentru glasul tânarului.
Florin Estefan este genul de artist serios care studiaza caracterologia eroilor si o filtreaza prin propria lui personalitate. Aici a avut de-a face cu un personaj structural complex, marcat de parcursul sinuos care ii va infrânge orgoliul, il va zdrobi psihic. In viziunea tânarului interpret, nereusita lui Oneghin a aparut previzibila. Duritatea de roca, rigiditatea, aroganta, dispretul pe care trebuia sa le afiseze de la prima intrare in scena au fost intrucâtva estompate. I-am reprosat atitudinea aproape bonoma. Mai târziu, observându-l, mi-am explicat insa ca totul venea dintr-o sensibilitate pe care eroul o ascundea intr-un ungher secret al sufletului. S-a indepartat astfel de interpretarile clasice, dar comportamentul sau poate fi descriptibil. Pe undeva, chiar rememorarile intâlnirilor vietii imaginate de regizorul Ion Caramitru in ultimul tablou ar justifica o asemenea abordare. Pe un puternic fond emotional, lovit si respins de toti si in primul rând de Tatiana, Florin… Oneghin clacheaza. Una peste alta, framântarile si explozia deznadajduita din final au fost cele mai bune momente actoricesti ale lui Estefan, convingatoare si chiar impresionante.
Debutul l-a marcat evident si, in primele acte, glasul a sunat oarecum retinut, fara sa elibereze acea generozitate si amploare de sunet care il defineste in conditiile unei bune omogenitati pe ambitusul vocii. A facut-o numai in actul al III-lea, in duetul cu Tatiana, in tirade, in special in cea care incheie opera. Florin Estefan a nuantat unde a trebuit si a dominat sala cu acutele finale.
Am dori sa-l mai auzim pe clujean in rolul ceaikovskian sau in altele. Este firesc ca un al doilea spectacol cu „Evgheni Oneghin“ sa i se ofere, conform uzantelor, pentru consolidarea debutului si cum numai la Bucuresti titlul se afla in repertoriu, asteptam.
Din punctul de vedere al sonoritatilor vocale, spectacolul a demarat cu greutate. Nu numai Estefan, dar si mezzosoprana Maria Jinga (Olga), tenorul Lucian Corchis (Lenski) si chiar soprana Iulia Isaev (Tatiana) au descatusat pe parcurs proiectia de sunet. Pâna la acele momente, imprastiate pe toata lungimea serii, remarcasem glasurile patrunzatoare ale sopranei Ana-Maria Comsa (Larina), mezzosopranei Ecaterina Tutu (Filipievna) si experimentatului tenor Florin Diaconescu (in rolul de compozitie al francezului Triquet). Veteranul Pompeiu Harasteanu a interpretat din nou rolul Printului Gremin si a infatisat o derulare sonora calda, intr-o lectura cvasi-intimista. As reveni la Lenski. Tânarul Lucian Corchis cânta cu ardoare si frazeaza inteligent. Propune un personaj bine gândit. O pozitionare a sunetelor inalte in asa fel incât sa evite culorile mate i-ar fi benefica.
Marea arie din primul act a fost talmacita cu finete de Iulia Isaev, soprana de speciala calitate timbrala, exprimata prin culoare pretioasa, placut rezonanta. Cu bogatia care sporeste in registrul acut, cu frazare frumoasa si pianissime de exceptie, celebra pagina a sunat precum confesiunea unei visari nocturne. Duetul final a pus in lumina, si el, rafinamentul artistei.
Din fosa, dirijorul Iurie Florea a demonstrat o data in plus intelegerea discursului ceaikovskian si a obtinut notabile rezultate in sensul expresivitatii partidei de coarde la finalul marii scene a Tatianei si la pagina introductiva a ariei lui Lenski.
Picior peste picior
pe tronul milenar
Din cauze obiective, nu vazusem inca „Turandot“, la revenirea dupa patruzeci de ani pe afisul Operei Nationale, titlu propus la sfârsitul stagiunii trecute. Se alesese – a câta oara in ultimii ani? – o versiune autoapreciata „concert-spectacol“. Am sperat totusi ca noul sezon va aduce o productie in toata puterea cuvântului. In van. Pur si simplu, nu s-a dorit ca eforturile in directia pregatirii muzicale sa fie completate cu altele, legate de regie, miscare, decoruri si costume. Argumentul general a fost lipsa fondurilor. Probabil ca motivatia este reala. Dar intrucât prezentarea de opere in concert, uneori chiar in formula amputata muzical (fara orchestra si cor, precum un ansamblu la cabina de repetitie), a devenit o obisnuinta pe malurile Dâmbovitei, ma intreb de ce nu se calmeaza fobia premierelor si cu banii economisiti sa se imagineze productii scenice complete. Chiar nu inteleg. Mi se pare elementar.
Nu vreau sa repet banalitatea ca opera este spectacol, dar ma gândesc in acelasi timp ca publicul poate fi derutat. In special cel foarte tânar. Apreciez ca Opera Nationala parcurge o perioada fasta din punct de vedere al afluentei de spectatori, media de vârsta a scazut puternic, ceea ce este minunat. La intrare se inghesuie elevi si studenti entuziasti, care gusta serile lirice, aplauda frenetic, ovationeaza. Atmosfera superba. O sansa grozava pentru teatrul de opera, pentru rolul sau formativ. Numai ca vazând un „spectacol“ in care corul sta imobilizat pe gradene, solistii – in frac sau rochii de seara – privesc in partituri si plimba pupitre, cei care pasesc pentru prima oara in sala se multumesc cu putin sau – fortez nota – chiar pot crede ca asa arata show-ul in viziune moderna. Au fost martori la fapte similare in teatrele de proza. Numai ca spectacolul de opera se inscrie in alte coordonate si dramaturgia muzicala trebuie sustinuta actoriceste, fapt care lipseste in „Turandot“ sau in alte propuneri similare.
In plus, se mai petrec si lucruri hilare sau deturnari de la profilul unor personaje. Prin faptul ca nu joaca, centenarul Imparat Altoum si Principele Calaf se simt indreptatiti sa stea… picior peste picior pe tron, respectiv pe un banal scaun. Se odihnesc. Mai inainte, batrânul Timur se aratase excesiv de teatral si expusese textul si muzica cu frenezie si gesturi agitate. Sunt convins ca un regizor i-ar fi daruit expresia si atitudinea adresarii domoale si neputincioase a senectutii. Mai sunt si alte, sa le numesc, neglijente. In timp ce râd sarcastic, cum cere trama spre finalul primului act, cei trei ministri, Ping, Pang si Pong, nu au altceva de facut decât sa-si mute pupitrele cu câtiva metri mai in spate. Am auzit chicoteli in sala, ceea ce inseamna ca spectatorii nu erau prinsi de ceea ce vedeau. Filmul se rupsese.
Iata ce aduc asemenea „productii“! Sustinatorii lor pot argumenta ca le practica si case mai mari. Da, dar nu abuziv. La Bucuresti se exagereaza.
Glas fastuos
Seara cu „Turandot“ a stat sub semnul interpretei rolului titular, Silvia Sorina Munteanu. Asa cum scriam mai demult referitor la prestatia artistei in marele rol verdian al Lady-ei Macbeth, afirm si acum ca soprana este competitiva si in intruparea personajului lui Puccini, oriunde in lume, Scala si Metropolitan incluse. Nu ma feresc de asemenea opinii, aparent radicale. Observ doar ca, in acest moment, in actuala forma, artista merita o larga afirmare mondiala. Totul este ca impresarii sa o promoveze corespunzator.
Se stie, rolul Principesei de Gheata este zdrobitor, de un dramatism extrem pe un ambitus larg de voce, cu sunete de Do acut stralucitoare si dominatoare, cu atitudine de maxima incisivitate care trebuie sa suporte atât presiunea tesaturii notelor insiruite in partitura, cât si cea a orchestrei si corului, cântând in „tutti“, fara menajamente. Silvia Sorina Munteanu raspunde cu brio la toate acestea, umple sala cu sunete grandioase, emise fara efort, cu nonsalanta. Faptul ca soprana nu solicita registrul grav cu sonoritati asa-zise „di petto“ este numai pentru protectia celui acut.
Ar fi eronat sa credem ca lectura Silviei Sorina Munteanu este liniara, uniforma. Oare ce se ascunde sub platosa impenetrabila a lui Turandot? Exista secvente in care un strop de caldura se intrezareste in impietrita-i inima. A rosti „Su, straniero! Ti sbianca la paura!“ din scena intrebarilor ca un „aparté“ incurajator catre Calaf adauga un plus de speranta in sufletul eroului. Dupa cum, foarte frumos a sunat in actul al III-lea adresarea catre sclava Liù „Chi pose tanta forza nel tuo cuore?“, rostita intr-un rarefiat pianissimo. Fara indoiala, Silvia Sorina Munteanu imbogateste sensurilor de expresie chiar si intr-un rol teribil precum Turandot.
Oaspeti
Si totusi, trebuie apreciat curajul managementului Operei, care a ales pentru afis titlul puccinian fara sa aiba „in casa“ un interpret pentru dificilul rol Calaf. La Cluj cânta MariusVlad Budoiu. La Bucuresti au fost invitati pâna acum Kiss B. Attila (Ungaria), Efe Kislali (Turcia), Daniel Magdal (Germania). Vor urma si altii, printre care il asteptam pe Budoiu.
Kiss B. Attila are un glas solid, potrivit cu vocalitatea lirico-spinto ceruta de rol. Tenorul este stapân suveran al Si bemol-urilor acute puternice si penetrante ce abunda in opera, in timp ce notele de Si (aria „Nessun dorma“ din ultimul act) si Do natural (unisonul „Gli enigmi sono tre“ cu Turandot in actul al II-lea) pot fi considerate ca limite, tinând cont ca vibratia sonora apare precara. Atacurile spinte sunt fulminante, dar se insinueaza pe alocuri o oarecare dezordine estetica, o oscilatie in stabilitatea sunetului si in omogenitatea de glas, in special pe zona centrala a registrului, cu reflexe chiar in intonatia corecta. Ma refer la momente din aria „Non piangere Liù“ (primul act), la replicile „Figlio del cielo, io voglio afrontar la prova!“ (actul al doilea) si chiar in pasaje din „Nessun dorma“ („… quando la luce splenderà“, „All’ alba vincerò!“). Totusi, in aceasta celebra pagina, au existat fraze cântate fara repros, „No, no, sulla tua bocca lo dirò…“ sau „Dilegua, o notte! Tramontate, stelle!“
De la Timisoara, pentru rolul Liù, a venit tânara Lacramioara Cristescu. Fara indoiala, la doi ani de la absolvirea facultatii, este inca neexperimentata in sublinierea asiguratoare a unor fraze esentiale din aria „Tu che di gel sei cinta“, care trebuie sa incoroneze profilul celui mai iubit personaj al operei. Notez aici „L’amerai anche tu!“ peste care soprana a trecut prea usor, ca si finalul „Per non vederlo più!“, nevalorizat expresiv. Lacramioara Cristescu, cu o timbralitate usor aspra, a condus insa frumos linia melodica a ariei „Signore, ascolta!“ din primul act.
Un oaspete venit din Germania, basul Marcel Rosca, asteptat cu amintirea spectacolelor trecute de la Bucuresti, si-a expus vocea cu invelis placut in rolul Timur.
Spre a intruchipa celelalte personaje, au fost distribuiti Florin Simionca (Ping), Liviu Indricau (Pang), Hector Lopez (Pong), Florin Diaconescu (Altoum) si Dan Indricau (Mandarinul).
Pentru orice tânar dirijor si nu numai, masivitatea aparatului orchestral-coral inseamna tentatia supradimensionarii. Asa s-a intâmplat si acum, energicul Tiberiu Soare plutind cu gestica-i larga si expansiva peste tot si toate, numai ca detaliile pucciniene de atmosfera i-au fost deseori straine. Dar poate ca nu forta este cea care i s-a putut reprosa intrutotul – desi chiar si tenorul Kiss B. Attila a fost câteodata „acoperit“, ci mai mult dozajul, echilibrarea intre orchestra si cor. Ce-i drept, in seara cu pricina, nici ansamblul coral nu a fost in vâna.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 301