CANNES 2012
Afisele festivalului au o istorie speciala. Ceva din spectacolul lor mediatic, ca si din suita personalitatilor ce le-au inspirat ori, nu mai putin, a autorilor lor, pictori si graficieni celebri, am încercat sa evoc în „Cannes-ul românilor“. Am facut-o, fatalmente, tangential, date fiind prioritatile unei monografii consacrate unei atât de complexe arhitecturi cinematografice, având de raspuns mai întâi cerintelor derivate din chiar titlul lucrarii. Prioritatile abordarii erau altele, asa ca am rezervat doar o mica parte problemelor legate de ceea ce reprezinta afisul unei editii.
Din când în când, o personalitate puternica vine sa se instaleze în prim-plan, asa încât din orice parte ai privi poti vedea – pe ziduri, pe esplanade, pe frontispiciul palatului, pe panourile publicitare miscatoare –, chipul marilor dive de ieri sau de azi. Au fost, între atâtea alte nume, Giulieta Massina sau, mai ieri, Faye Dunaway, care mai apoi au participat la o întâlnire cu ziaristii. De asta data, în 2012, admiram chipul perfectei încarnari a „glamour“-ului cinematografic. Cu „simplitate si eleganta“, este personificat „un souffle en forme de baiser“, cum citim într-un paragraf de însotire a afisului destinat sa celebreze, pe de o parte, cei 65 de ani ai Cannes-ului, mai precis de editii, iar pe de alta, sa valorifice prilejul de a ne reaminti ca a trecut jumatate de secol de la moartea celei care a fost si a ramas enigmatica Marilyn. Ce vedem acum? O frumoasa cu parul blond în bucle, în fata unui tort cu o singura, simbolica, lumânare. Hainele negre pun în relief fata, gâtul si decolteul vedetei, precum si rotunjimea aureolata a tortului. În mijlocul chenarului si în încadratura literelor ce compun numele festivalului, ca un puzzle în cautarea armoniei, oficiaza Marilyn. O simplitate într-adevar clasica. Provocatoare, desi nu detectam nici o urma de senzualitate ori, cu atât mai putin, de infatuare. Ceremonialul are farmec, discretie, gust elevat. Primeaza sentimentul modestiei, desi noi stim câta vanitate cuprinde uneori o asemenea rezervare. Subliminal, Marilyn stie sa ramâna ea însasi. Totul este o încântare. Ca si „efigia“ de acum, tânara cu buzele rotunjite pentru un sarut. O enigma, a carei cheie se afla, pesemne, la fiecare privitor, totul depinzând doar de sertarul unde dorim sa patrundem.
Despre aceasta încifrare-descifrare a misterului feminin s-a vorbit în fel si chip, niciodata însa fara a trece cu vederea fascinatia generata de viata personala, de capriciile de la turnaj, de jocul iubirii la interferenta cu jocurile politicii. Ar fi putut împlini 86 de ani, daca nu ar fi disparut la doar 36.
Prin ce ne seduce ea astazi, la jumatate de secol de când nu mai e printre oameni? Ce spune ea celor de ieri, dar mai ales tinerilor? Au aparut o sumedenie de carti, recent s-au scos la iveala seturi de fotografii, unele necunoscute, altele tinute în albume particulare.
Avem, astfel, un manual, un fel de Bildungsroman, despre trecerea de la Norma Jeane Baker la Marilyn Monroe, când, la 20 de ani, a început sa fie celebra sub acest nou nume. Mama ei a lucrat în cinematografie ca editor de imagine. Tatal se pare ca a fost agent de vânzari pentru studiourile americane, dar au aparut si contestatarii acestei paternitati. Cert este ca de pe la sapte ani a fost încredintata unor parinti adoptivi, mama sa, Gladys, purtând ereditatea cumplita a familiei ei. Atinsi de boli psihice, bunicii dinspre mama îsi traisera ultimele zile într-un ospiciu. Unii biografi au apasat cam mult pe aceasta pedala, spre a impune imaginea unui copil încarcat de tristete, trecând prin mai multe etape ale orfelinatului. Pentru a nu se mai întoarce acolo, s-a gasit solutia unui mariaj, la doar 16 ani. Primul ei sot lucra în Marina Comerciala. Al doilea, Joe Di Maggio, era un sportiv celebru, iar al treilea un foarte cunoscut dramaturg, Arthur Miller.
Marilyn a parcurs o adolescenta agitata si deloc confortabila. A lucrat într-o fabrica de vopsele pentru piesele de avioane, apoi la o agentie de modeling, iar de prin 1946 încep descoperirile si redescoperirile acesteia de catre cautatorii de talente. Apar si primele contracte. A început cu 75 de dolari pe saptamâna, apoi câstigurile au urcat vertiginos. A trecut prin întreg calvarul presupus de transformarea unei copile modeste într-o diva planetara, dar nu i-au lipsit nici privilegiile: de la pozele nud la conditia de amanta a primului om al planetei, presedintele Kennedy, care îi va supravietui doar câteva luni.
A ramas în memoria umanitatii acel emotionant „Happy Birthday, Mr. President“, la aniversarea acestuia, în 1962. Sora lui Arhur Miller, prezenta la ceremonie, îsi aminteste cum, întârziind si negasind usa catre salonul unde era organizata petrecerea, a aparut nelinistita, emotionata, ceea ce, însa, i-a sporit si mai mult farmecul atât de special. Încântat, presedintele avea sa declare imediat, sub forma unui discret omagiu, ca, dupa un asemenea moment, ar cam trebui sa se lase de politica.
Glamour-ul era la ea ca o haina invizibila, dar miraculoasa. A inventat si a dus la perfectiune senzualitatea nudului feminin. De aici si seria de butade care mai de care mai suculenta. Întrebata ce îmbraca, raspundea: „Radio“-ul. Ce poarta în pat? „Chanel Nr. 5“. Chestionata daca nu se jeneaza sa pozeze goala, raspundea de asemenea cu o întrebare: „Nu. De ce?“. Cu un aer de totala nevinovatie, avea însa grija sa adauge: „Studioul este foarte bine încalzit“. Si mai era si altceva. De ce sa urmeze cursurile lui Lee Strasberg, care oricum „deformase“ talentul atâtor actori, pe când, iata, avea posibilitatea sa joace alaturi de un Laurence Olivier, caruia i-a fost partenera în „Printul si dansatoarea“ (1957).
Si-a vrajit spectatorii de la primele aparitii, poate si atunci când nu facea decât roluri de umplutura, aparitii sporadice ce lasau, însa, o dâra luminoasa, de neuitat. A venit personajul din „Jungla de asfalt“ (1950, regia John Huston), unde coregrafia languroasa îi accentua senzualitatea. Fusese mica fiica a Evei în filmul cu acelasi titlu semnat de Mankiewicz. A fost chemata la cadru de mari regizori, care i-au iertat capriciile si mai ales întârzierile la filmare, tot mai dese si mai greu de suportat. Pentru „Barbatii prefera blondele“ (1953), Howks îi ofera rolul Lorelei Lee, figura de showgirl ce te poate duce la moarte. În „Cum sa te mariti cu un milionar“ (1954) joaca sub bagheta lui Jean Negulesco. La „Râul fara întoarcere“ (1954), regizor este Preminger. A colaborat în doua rânduri cu Wilder si Cukor, iar Huston o va rechema si el catre sfârsitul carierei. Nu mai transcriu întregul sir al marilor vedete feminine sau masculine ce i-au dat replica. Cu totii sunt glorii ce aveau sa înfrunte timpul, de la Bette Devis si Lauren Bacall, la celebrisimul Laurence Olivier. Îl voi mentiona în treacat pe legendarul si la fel de mofturosul Clark Gable, partenerul din „Inadaptatii“ (1961); doua din cele mai spectaculoase „sex-simboluri“ din istoria cinematografului.
Aducerea ei pe afisul festivalului echivaleaza cu o întâlnire istorica între doua mituri, unul biografic, celalalt institutional. Pentru o aniversare ca aceasta, a celor 65 de editii, nu se putea gasi o conjunctie mai inspirata, între imaginea unei dive fara de egal si o manifestare cinematografica ocupând primul loc în top.
Poate parea bizar sa trec acum la prezentarea unui alt afis al anului 2012. Desigur, orice alaturare de Marilyn Monroe îsi va gasi cu dificultate motivatiile. Si totusi nu cred ca este întâmplator faptul ca în vreme ce pe esplanada Cannes-ului ne priveste încântatoarea Marilyn, din loc în loc sa întâlnim un alt chip, din seria actritelor copil, harazite sa devina, încet-încet, imagini ale feminitatii.
Alegând sa celebreze, în 2011, cei 50 de ani, Saptamâna criticii a proiectat la gala „My Little Princess“ de Eva Ionesco, având-o în unul din rolurile principale feminine, pe Aanamaria Vartolomei, ambele, regizoarea si actrita, cu origini românesti. Mai mult, pentru a sublinia ca nimic nu a fost întâmplator, în 2012, Anamaria Vartolomei îsi prezinta chipul enigmatic pe afisul sectiunii consacrate debutantilor. Întâmplatoare sau nu, o asemenea asociere onoreaza. Nu ne mai ramâne decât sa speram ca foarte curând Anamaria a noastra va face sa se vorbeasca despre ea ca despre o diva, una din seria de exceptie, al carei cap de afis este sortit sa poarte, pentru multa vreme si pentru multa lume, un nume mitizat – Marilyn.