Sari la conținut
Autor: Augustin Buzura
Apărut în nr. 474

Dosare care pot ucide

    Scriitorul Nicolae Breban nu a fost colaborator  al Securităţii

    Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut, la începutul lui aprilie 2011, Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban.
    Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată de CNSAS în martie 2011, iar dosarul în care Consiliul cerea constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal pe 4 aprilie 2011.
    Pe 2 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea CNSAS, constatând astfel calitatea de colaborator al Securităţii în privinţa lui Nicolae Breban.
    Hotărârea a fost atacată de Nicolae Breban la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Miercuri, 18 iunie, ICCJ a admis recursul şi a stabilit irevocabil că Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securităţii.
    „Sunt bucuros că după trei ani de zile a fost luată această decizie. Eu am rămas uimit acum trei ani de decizia CNSAS, pentru că eu n-am dat în viaţa mea Securităţii un rând, dimpotrivă, eram urmărit. Mă bucur că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie m-a reabilitat“, a declarat vineri, pentru MEDIAFAX, scriitorul Nicolae Breban.
    El a mai spus că profesia sa este una publică şi a avut de suferit din cauza deciziei CNSAS, precizând însă că nu a luat o decizie dacă va deschide un nou proces pentru a cere daune morale Consiliului.
    Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală „Ideea Europeană“.
    A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară.
    Breban a semnat scenariul filmului Răutăciosul adolescent, precum şi scenariul şi regia filmului Printre colinele verzi, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes.
    În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981-1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta – Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).
    Sursa: Mediafax

     

    În mai multe numere ale revistei noastre am publicat pe larg documentele proceselor provocate de  CNSAS, în care Mircea Iorgulescu şi Nicolae Breban erau îmvinuiţi că ar fi fost colaboratori ai Securităţii. Le-am fost recunoscător colegilor şi prietenilor mei atât de preţuiţi pentru că mi-au permis să le arăt cititorilor noştri dedesubturile unei  mizerii alcătuite de această instituţie care, printre altele, excelează în ponegrirea unor mari valori ale culturii noastre, în minimalizarea tuturor  celor care ar trebui să fie consideraţi modele de urmat pentru jalnica noastră clasă politică, în marea ei majoritate agresivă şi incultă, mult sub nivelul foştilor activişti comunişti de cartier. Nu s-a ţinut seamă de faptul că dosarele nu conţineau nici măcar o virgulă scrisă de mâna celor învinuiţi, iar textele incriminatoare, nici comuniste, nici anticomuniste, nu au fost decât nişte improvizaţii de prost-gust pentru consumul de senzaţional al unor coafeze sau portari de bloc. Nu de puţine ori, asemenea improvizaţii au fost lansate pe piaţă ca diversiuni, în momente în care atenţia opiniei publice trebuia deviată de la gafele anumitor politicieni, afacerişti etc. Sentinţele, chiar şi cele fireşti, ca în cazul de faţă, se dau cu mare întârziere, în vreme ce calomnia îşi urmează drumul, rămâne  şi uneori are consecinţe cumplite. Iată, de pildă, Mircea Iorgulescu nu a mai avut şansa să audă adevărul pronunţat şi confirmat de Înalta Curte. Un cancer pulmonar cu multiple metastaze, pe fondul unei mari tensiuni psihice lesne de înţeles, i-a grăbit sfârşitul. Pentru că nici măcar cumplitul diagnostic nu a temperat elanul acuzatorilor. Omenia şi credinţa trebuiau căutate în altă parte.
    M-au uimit, fireşte, reacţiile unor confraţi care s-au situat imediat pe poziţiile foştilor şi noilor securişti, cunoscuţi mai ales ca anticomunişti de conjunctură. Dacă breasla noastră şi-a pierdut prestigiul şi respectul este şi pentru că a acceptat cu uşurinţă să se coboare la nivelul politicii, să accepte criteriile acesteia în locul celor estetice. Un scriitor de  mărimea, importanţa şi curajul lui Nicolae Breban nu poate fi turnător şi nici judecat după priceperea unor vrăbiuţe literare. Sentinţa pomenită îi dă dreptate, dar asta, totuşi, nu mi se pare suficient. Oare nimeni nu trebuie să-şi dea demisia pentru asemenea greşeli… intenţionate? Oare mai are vreun rost o asemenea instituţie care nu lucrează întotdeauna, precum se vede, în slujba Adevărului?
    „Aşa-mi vine câteodată“ să pomenesc observaţia unui prieten: „Nici măcar turnători ca lumea n-am avut!“. Privind în urmă, aş putea să spun că avem valori, dar nu sunt luate în seamă. Pentru că avem şi activişti de cea mai proastă calitate care au reuşit să facă din ţară un rai al diletanţilor, al troglodiţilor şi suplinitorilor. Şi am avut torţionari care au adus inovaţii în istoria torturii. Dar despre asta am mai vorbit.
    Am scris acest text din nevoia de a-mi exprima recunoştinţa faţă de judecătorii care au dat cele două sentinţe şi, desigur, faţă de maestrul Sergiu Andon, apărătorul celor doi confraţi ai mei atât de preţuiţi.