Traian T. Cosovei, Jurnalul morilor de vant, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 112 p.
Traian T. Cosovei s-a întors la marea poezie. Si e decis sa ramâna la ea. Cu „Jurnalul morilor de vânt“ si-a amintit nivelul de excelenta atins în „Ninsoarea electrica“, „1, 2, 3 sau…“, „Aer cu diamante“ si chiar în „Cruciada întrerupta“. Cartea îl readuce în coasta lui Mircea Cartarescu si a lui Alexandru Musina. Aproape întreg potentialul sau de inventivitate iese la iveala. Iar rezultatele sunt senzationale. Am întâlnit o opera, nu o scriere. Versurile îi apartin unui senior. Nu stiu de ce, aproape doua decenii, s-a îngrijit de o feuda plapânda. Si-a amintit ca, înainte de a fi copilul teribil al optzecismului, este baiatul cel rau al literaturii române. Desi accepta concurenta, rareori s-a sinchisit de competitori. Iesind din inertie, si-a dat ar(a)mele pe fata. Iscusinta lui a frânt din nou gâtul elocintei. Si marinimos cu vorbele, le-a îndreptat cu ajutorul unei gutiere. Si-a amintit de procedeele care sporesc expresivitatea. Despre frumos putem discuta la nesfârsit în „Jurnalul morilor de vânt“. Exista cel putin cincisprezece piese exceptionale: „Amprentele zilei de ieri“, „Tratat de fericire aproape perfecta“, „Poemul din pestera“, „Omul de tinichea“, „Întoarcerea în timp“, „Poem sub acoperire“, „Eu ma gândeam la altceva“, „Simplu poem de dragoste“, „Libertate la întâmplare“, „Calatoria de apoi“, „Autostopistul nelinistit“, „Cinemateca“, „Vis urât“, „Vis nedescris – manuscris“ si „O partida de poker“. Fac aceasta observatie într-un moment când volumele tepene de poezie se masoara în functie de versurile antologice. Vorbim la Traian T. Cosovei despre texte dichisite, tantose, sfidatoare, destrabalate, autosubversive, impecabile în retorica lor neserioasa, viguroase ca loviturile de pickhammer.
Arghezianismul catalic
Dar principala tehnica de seductie din „Jurnalul morilor de vânt“ priveste oferta intertextuala generoasa. Sigur, titlul trimite la zadarnicie. Dar si la Don Quijote, la himere. În plus, la instabilitate (amoroasa) si, implicit, la Don Juan. O atmosfera de sfârseala domina volumul, ca si cum padisahul, apropiindu-se de senectute, îsi vede viitorul în trecut. Singura avutie economisita este dexteritatea lingvistica. Lasata în seif atâta vreme, functioneaza cu dobânda. Dincolo de stratul de suprafata, lesne identificabil, sta programul unui scriitor pornit sa scoata lumea din tâtâni prin discurs, asa cum încerca într-una din primele capodopere: „Sunt si eu un june“ (din „Aer cu diamante“). Replica nascocita dupa 30 de ani – „Despartirea sinelui de sine“ (p. 107-108) – marcheaza deconectarea de la univers. Poezia compenseaza avortonii fatati de realitate. Ca si altadata, frumusetea ramâne în stare virtuala, o stare evazionista: „Revin obsesiv vechile meserii ale toamnei –/ cum ar fi tragerea pe roata ori desprinderea capului./ Era la mintea oricui ca trebuia ceva sa se întâmple,/ o nastere a unei noi orânduiri de cuvinte./ Nimeni nu mai astepta sa vina pe lume femeia/ pe care s-o cheme, pe numele mic, Dulcineea!“. Paradoxul inserat în citatul anterior arata faptul ca Traian T. Cosovei se înscrie în categoria inadaptatilor. De la începuturi, poezia lui s-a caracterizat prin ilustrarea esecului masculin. Numai ca azi, cuceritorul de femei, de tarâmuri, de estuare, de lozinci si de replici si-a gasit subalternii: „Lânga cei doi cavaleri ai tristelor figuri/ ma tineam în picioare/ Aveam idei iesite la drumul mare./ Iar drumul era lung: pâna la gara/ si mai departe, pâna la statia Departare“ (ibidem). Din cvinta precedenta nu ar trebui sa extragem nici redundantele, nici mesajul transcendent. Mai util ar fi sa coroboram metrica de influenta argheziana, mutatiile survenite la nivelul structurii idiomatice „tâlhar la drumul mare“ si sfera divina subînteleasa aici. Am detecta astfel o variatiune dintr-un „Psalm“ al autorului „Cuvintelor potrivite“ („Tâlhar de ceruri, îmi facui solia/ Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria“).
Arghezianismul este o constanta a contributorilor din „Aer cu diamante“, întrucât a convenit asocierii între oralitate si sinestezii. În „Jurnalul morilor de vânt“, preferinta pentru cel mai mare poet român (!) priveste forma: ritmul, rimele, incandescenta imaginilor, vocabularul rugos, aricios, scârbavnic si guzganic, constiinta damnarii, deprinderea cu gusturile întepatoare si cu arderea papilelor gustative. Fondul, desi acumuleaza si tematica mistica, si cea periferic-triviala, primeste perfuzii cu ironie. De pilda, puiul de înger smerit, cerut de mesterul de la Martisor, este înlocuit de intermediarii calendarului crestin, grandomani si de aceea necredibili: „M-am razgândit: nu mai merg la întâmplare./ Sunt mare, mama, sunt copil daruit la cararea batuta/ din care au baut si altii lapte de var si cucuta/ din copilaria mea muta si sluta./ Sunt doar o viata tacuta.// Pe la sfârsitul visului, mi s-a aratat în lumina unui felinar/ un fel de miner sau drumar/ din care curgeau toti sfintii de luare aminte:/ fiecare cu dumicatul sau de cuvinte/ poruncite de sus.// Fiecare se credea perdea de apa pe care calcase Iisus“ („Calatoria de apoi“, p. 37). Mitomania zugravitilor în biserici marturiseste tirania prefabricatelor. Traian T. Cosovei îngroasa blestematiile maestrului. Semnaleaza insubordonarea poeziei în fata limbajului oficial. De asemenea, arata cum terminologia pacaleste afectivitatea.
Când se îndreapta spre cele lumesti, preia antimodelul Tincai, pe care o updateaza la realitatile contemporane. Tipologia nu s-a perimat. S-au conservat si metodele de lucru. Nici accesoriile vestimentare nu s-au învechit. Farmecul poeziei provine din caricaturizarea figurii deja grotesti a precursoarei infame. Senzualitatea prostituatei o apropie mai degraba de Rada. Insinuarea orgiilor aminteste de rusinea trucata a Naratorului din „Craii de Curtea-Veche“. Asumarea pudibonderiei mareste curiozitatea. Aparenta uitare a femeii echivaleaza cu o preteritiune, ilustrând, înca o data, strategie recurenta din „Jurnalul morilor de vânt“ – deghizarea memoriei sub imaginatie. Istorisirile de amor sunt demne de rostire: „M-am trezit direct la tine în pat/ în marsupiul tau de încuviintari/ purtai bratari/ din argintul crud de amenintari,/ cutitul între dinti si steagul pirateresc drept esarfa./ Erai o stoarfa/ care punea apa în vin la ultima benzinarie. Traiai în chirie/ pe amintiri cu cei trei muschetari,/ din crize de personalitate – în mansarda ta în care, dupa ani,/ nu se mai întâmpla niciun fapt de retinut, de aducere aminte,/ nimic si nimica –/ te pieptanai cu foarfecele, tipai dupa prietena ta, frica./ Te înfasurai în prosoape de înduplecari dupa ziua de mâine./ Pâine muscata de toti, dumicat, aruncat la câini si la hoti// Acum vinzi bilete-n tramvai, curva dulce cu margaritar de mai -/ pentru ca în iunie… iulie o sa-ti vina verisoara gravida, cu coasa pe umar, din Paris ori Hawai“ („Vis urât“, p. 69-70). Ca pe Traian T. Cosovei îl preocupa latentele expresive, remarcam în distihul final, unde îngrosarea versului arghezian deriva din schimbarea accentului de pe un câmp semantic pe altul. Predecesorul se referea la floarea purtata în par de Rada. Dedat la sicane, urmasul a insistat asupra dificultatilor materiale iminente ale damei de companie. E nevoita sa-si ia si o slujba institutionalizata, dat fiind ca, în curând, va fi nevoita sa îngrijeasca înca doua suflete, iar ruda va fi scoasa câteva luni, pâna va naste, din calendarul „competitional“. Tot despre polisemie discutam si în cazul celui mai inconsistent pact în cuplu: „Ti-am spus vreodata te iubesc/ macar asa, în amintire?…/ Probabil mi-era dor de femeile din porturi -/ femei albe ca vopseaua proaspat data pe prora/ si uzate ca niste noduri marinaresti…/ Azi doar pescarusii si delfinii mai sunt fideli…“ („Amprenta zilei de ieri“, p. 8). Devotamentul mamiferelor acvatice nu tine de legamântul erotic. Strofa trebuie decodata ca marturie a încetarii calatoriilor în zonele maritime. Iubirea marinarilor se confunda cu navigarea.
Caragialianismul modelator
Tot de maiestria deprinsa de la fondatorul „Biletelor de papagal“ tin armoniile interne, simetriile tripartite între verbe si substantive, interogatiile nerezolvate, frustrarile, pofta de actiune urmata imediat de nehotarâre. Îl despart totusi poncifele (ca „onoare“, „moral“, „printipuri“) si antifrazele specifice lui I. L. Caragiale. Or, combinatia vitrioleaza: „Sa te iubesc? Sa te uit? Sa te omor?/ Stateam gânditor între cupe, garoafe, pahare:/ paream îndragostitul – razgânditul care îi cinstea pe comeseni/ cu puscociul calibru’ mare…// Era un han peste dealuri: câini batrâni, cale batuta,/ curve bete si apa statuta – cucuta/ care te saruta din departare…“ („Omul de tinichea“, p. 15).
Influenta celui mai mare prozator român asupra lui este binecunoscuta. Printre efectele ingenioase realizate de Traian T. Cosovei se numara incertitudinea între comic si liric. Scenele lacrimogene capata note bascalioase. Protagonistii sunt pretinsa virtuoasa si pacaliciul cu patalama. O pierdere atrage o compensatie. Despartirea de iubita prilejuieste promisiuni de marire. Esecul amoros desteapta arivismul. Reîntâlnirea descarca tensiunile acumulate si aduce si finalul relatiei blazate. Realitatea factologica a adolescentei contrasteaza cu manevrarea realitatii la maturitate, prin subterfugii si complicitati: „De pe peron ma priveai plictisita./ De la fereastra vagonului pareai neprihanita./ Iar eu jucam rolul domnului Goe:/ cu panglica la bereta, cu bilet clasa a doua ca o parere./ Copilul Goe spune: o sa ajung si eu, curând, la putere./ Eram deja dus la parada si prada/ de negustori grei si iuti de cuvinte…/ Tocmai pierdusem bereta cu biletul de luare aminte.// Peste ani, ne-am întâlnit pe un amator, incolor si umed cearceaf:/ de data asta pierdusem biletele de cinematograf“ („Vis nedescris – manuscris“, p. 72). Cred totusi ca, din ratiuni onomastice, rolul lui Goe mi s-ar fi potrivit mie. Dar acesta e un detaliu care nu priveste cartea, spre deosebire de amanuntul filologic ca versul „Mila de cine scapa!“ se repeta, din imprudenta auctoriala sau din neglijenta redactionala, în trei locuri: „Tratat de fericire aproape perfecta“ (p. 12), „Ultimul tangou la Manila“ (p. 35) si „Despartirea sinelui de sine“ (p. 107).
„Jurnalul morilor de vânt“ curata aerul poeziei lui Traian T. Cosovei. Iar stralucirea se apropie de cea a diamantului.