Drama si comedie in egala masura, „Laptele deznadejdii“, marele câstigator de la Berlin 2009, alterneaza in permanenta doua planuri care se sprijina reciproc. Desi pare ca privim doua filme separate ale caror actiuni se intâmpla numai sa se desfasoare in acelasi spatiu (o suburbie a capitalei Lima), filonul de baza capata sens doar luat in considerare in relatie cu cel secundar.
Singura in ring, in garda
Protagonista traieste intr-un plan conditionat de trecut si interesat in exclusivitate de el. Fausta (Magaly Solier) trebuie sa-si ia toate masurile de precautie pentru ca cele ce i s-au intâmplat mamei sale sa nu i se intâmple si ei. Vrând-nevrând, invata sa isi normeze la rândul ei viata, in cele mai marunte aspecte ale sale, in functie de acele evenimente. In principiu, ele se pot repeta oricând – orice barbat, prin aceea ca poseda un sex, poate comite un viol si in consecinta reprezinta o amenintare.
In realitate, barbariile carora i-a cazut prada mama Faustei, alaturi de alte mii de femei, sunt conditionate istoric (de ascensiunea din anii ‘80 a marxismului in Peru), drept urmare irepetabile. Fausta nu are cum sa priceapa asta, asa ca se confrunta cu acest pericol inexistent cum stie ea mai bine. Modul in care percepe realitatea in care traieste si felul cum se raporteaza la ea nu sunt sanctionate de nimeni din doua motive.
In primul rând, stranietatea ei primeste o explicatie straina de orice logica, dar care explica satisfacator singularitatea femeii: Fausta ar fi altfel pentru ca mama ei i-a transmis prin lapte raul, un rau absolut si care se sustrage oricarei definitii, decreteaza unchiul sau. Cu aceasta sentinta cu totii sunt de acord, pentru ca nu pune in discutie status quo-ul micro-comunitatii.
In al doilea rând, la acea realitate doar ea se mai gândeste.
Memoria are picioare scurte
Planul secund ignora cu desavârsire acele evenimente care conditioneaza planul principal, sprijinindu-se pe un trecut mai greu de definit temporal. Acest trecut amorf de la care toate personajele, cu exceptia Faustei, se revendica, isi face simtita prezenta prin suspiciunea fata actul de reflectie critica si prin obiceiurile pe care mai toti se simt obligati sa le respecte. Aceste obiceiuri sunt caracterizate in primul rând de forma (sau exclusiv de ea) si abia apoi de fond (sau deloc).
In prima ipoteza, raul poate veni de oriunde, dar poate imbraca o singura haina. Singurul rau de care Fausta se fereste e violul. Pentru a se proteja de el, Fausta cânta.
In cea de-a doua, raul e indefinit. Pentru a atrage norocul, peruanii lui „Teta asustada“ respecta traditiile, adica traiesc, se casatoresc si isi ingroapa mortii dupa exemplul lor, nu altcumva. Trecutul Faustei inhiba actiunea, trecutul celorlalti o incurajeaza. Desi acest mediu in care eroina isi duce zilele este unul prin excelenta auster (sau poate tocmai din acest motiv), transcendenta se realizeaza in cele din urma, atunci când, precum un pamântean in fata unui extraterestru, Fausta cunoaste frumusetea, sublimata – a muzicii de pian (reinterpretarea culta a propriei sale inovatii) sau in stare pura (un peisaj maritim).
Cu exceptia acestor intâlniri fulgurante, protagonista se afla intr-o stare de tensiune perpetua a carei sursa nu poate fi inlaturata (faptele care o determina nu pot fi aneantizate, istoria e asa cum e si nu se poate rescrie, ci ea poate fi cel mult indulcita – prin intermediul cântecului), iar alienarea ei devine cu atât mai evidenta cu cât i se opune normalitatea celorlalti membri ai comunitatii. Timpul in care familia ei si cei care o inconjoara traiesc este prezentul. Semnificatiile acestuia nu sunt cautate, iar viitorul nu exista decât ca extensie inertiala a acestui prezent.
Hazul nebun al normalitatii
Aceasta drama pe care ea o traieste, pe care incet-incet si noi o intelegem, e uneori coplestitoare, poate de aceea Claudia Llosa ii contrapune umorul savuros al secventelor din care Fausta lipseste. Eroul acestor momente e unul colectiv – e insusi satul in care actiunea are loc. Satenii suburbiei sunt cu atât mai amuzanti cu cât se iau in serios. Desi cultural ii desparte o lume, par a veni direct din Finlanda lui Aki Kaurismaki. Seninatatea si aparenta lor fericire fac ca tristetea si disperarea Faustei sa para si mai imediate, iar talentul de ironista al lui Llosa sta in a face ca aceasta lume eminamente terna in care si unii, si ceilalti traiesc sa fie zugravita in cele mai frumoase culori cu putinta.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 274