În vara anului 1977 am trăit o mare dezamăgire: aflasem de greva minerilor din Valea Jiului abia după ce aceasta se încheiase (mai corect spus, fusese, deja, reprimată). M-am simţit înşelat şi frustrat: istoria trecuse pe lângă mine, fără ca eu să îmi fi dat seama. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu „participant“ la evenimentele semnificative. Am avut parte de acestea de abia din 1989 încoace. Încă dinainte de 21 decembrie mi-am dat seama că un defect major al tuturor dictaturilor este tocmai starea de eternă „linişte“ pe care vor să o instaleze. Mă simţeam asemenea lui Winston Smith (urma să aud de celebrul personaj al lui Orwell abia în vremea studenţiei) – obligat să fiu veşnic fericit şi mulţumit, fără ca acea fericire să fie exact cea pe care mi-o doream. Atunci am ajuns la concluzia că în Rai trebuie să fie o mare plictiseală. Mă rog, nu eram original. După cum spunea Vargas Llosa, cred, peştele nu se simte, neapărat bine în apă, dar este singurul mediu în care poate trăi… Dumnezeu, însă, mi-a ascultat ruga şi, slavă Lui, din ’89 încoace am avut parte de tot felul de evenimente şi, cel puţin, am putut să îmi aleg singur fericirea, după cum m-a tăiat capul. Descoperisem roata: aflasem că omul trebuie să fie lăsat să aleagă singur pentru a fi fericit; sau, cel puţin, trebuie să aibă iluzia că poate să aleagă. Este o fericire pe care dictatorii o păstrează, cu gelozie, doar pentru ei. Ceauşescu, de pildă, cerea în ultimii săi ani să vadă decoraţiunile de la Casa Poporului, aflată pe atunci în construcţie. Curând, arhitecţii şi-au dat seama că ori de câte ori lui i se oferea spre aprobare un singur tip de ornament, dictatorul refuza nemulţumit munca proiectanţilor (care de altfel trebuia executată în ghips la scara 1:1, pentru că geniul Carpaţilor nu înţelegea planşele). Atunci, după multe încercări eşuate, arhitecţii au început să îi prezinte spre aprobare câte trei variante de ornamente, din care întotdeauna Ceauşescu reuşea să aleagă una. Primea, aşadar, măcar iluzia unei reale alegeri… Cam asta primim şi noi, acum, în democraţie: alegem un candidat din 14 sau din doi, alegem un partid din 20, fără să ştim mare lucru despre ei sau despre ele. Avem, vag, cunoştinţe despre o ideologie sau alta, ori despre biografia candidaţilor şi, odată ales preferatul nostru, devenim susţinători fervenţi ai lui, după modelul suporterilor echipelor de fotbal. După alegeri, ocupantul funcţiei de autoritate ajunge să se laude cu voturile noastre, pe care susţine că le are „în spate“ (aţi auzit, probabil, expresia „am 70.000 de voturi în spatele meu“), alesul văzându-se un fel de antemergător al întregii societăţi, nu se ştie în ce direcţie anume. Cu alte cuvinte, după alegeri devenim ostaticii propriei noastre opţiuni, de care devenim, mai devreme sau mai târziu, nemulţumiţi, şi abia aşteptăm următoarea rundă electorală ca să îi dăm jos, cu sete (n-am înţeles niciodată de ce doar setea este menţionată ca izvor al voinţei oarbe, în vreme ce foamea, nu), de pe soclurile pe care tot noi i-am cocoţat. Alte alegeri, alte iluzii, alte dezamăgiri…
În cultură e mai simplu, într-un fel, deşi este mult mai greu să alegi. Oferta culturală actuală este imensă. Cel puţin în Bucureşti şi în celelalte mari oraşe ale ţării adeseori există mai multe posibilităţi de alegere a unui program cultural pentru fiecare tip de eveniment în parte. Desigur, bucureştenii sunt avantajaţi. Un iubitor de teatru, de exemplu, are de ales între cel puţin 10 spectacole în fiecare seară, ca să nu mai vorbim de faptul că, atunci când există câte un festival, alegerea este şi mai dificilă, datorită evenimentelor paralele care sunt programate în cadrul aceluiaşi festival. Ceva similar se întâmplă în cazul muzeelor. Fiecare săptămână aduce, în Bucureşti doar, cel puţin cinci, şase vernisaje; nu de puţine ori, persoanele avizate sunt obligate să aleagă între a merge la un muzeu sau altul, ori la vreo galerie de artă, vernisajele, finisajele, conferinţele, prelegerile, spectacolele din muzee având loc simultan. Pentru un vizitator obişnuit al muzeelor, care nu primeşte invitaţii la vernisaje sau nu poate să ajungă la muzee în cursul săptămânii, vizita de la sfârşitul săptămânii, în timpul alocat pentru muzee, este la fel de solicitantă. Un bucureştean, cel puţin, nu are cum să se plictisească, având o ofertă suficient de bogată la dispoziţie. Desigur, în primele celelalte cinci, şase oraşe ale ţării (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Constanţa, Craiova, Galaţi, uneori chiar şi în Braşov sau Ploieşti) numărul evenimentelor muzeale este mai mic, dar în continuare este mult mai mare comparativ cu cel înregistrat în urmă cu 15 ani, de exemplu. Acesta este un adevăr de netăgăduit: viaţa culturală a României este cu mult mai bogată astăzi, decât a fost oricând în trecutul ţării.
Cu puţină vreme în urmă, cu ocazia primei conferinţe a managerilor culturali din România, Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală a făcut publice informaţiile esenţiale ale noului barometru de consum cultural pentru România. Cercetarea arată, totuşi, date nu prea încurajatoare. Cu alte cuvinte, la această mare ofertă culturală despre care am vorbit, cererea este mică; cel puţin în cazul muzeelor. Astfel, 56% din populaţia României nu vizitează muzee şi expoziţii, iar din restul de 44% aproape jumătate (24% faţă de totalul populaţiei) intră într-un muzeu doar o dată pe an sau chiar şi mai rar! Nimeni din ţara noastră (adică, în orice caz, sub 0,1%) nu percepe profesia de muzeograf drept o meserie creativă, iar activitatea muzeală nu este percepută drept una creativă. Nu trebuie să ne mirăm că nici controlorii de la Curtea de Conturi şi nici procurorii, de pe unde or mai fi ei, nu percep munca din muzee drept una de creaţie! Ar trebui să îi facem să înţeleagă acest lucru, după ce în primul rând întreaga breaslă va conştientiza că a realiza o expoziţie este o muncă de creaţie… Altfel, întrebaţi fiind dacă sunt interesaţi de cultură în general, 43% din cetăţenii ţării răspund afirmativ – numai că şi urmărirea unei telenovele este percepută tot drept un act cultural. Să recunoaştem, nu stăm prea bine! Parcă şi aud sirenele autoflagelării naţionale vorbind despre incultura crasă a românilor, despre troglodiţii care ne populează satele şi care ne trag naţia înapoi, despre cum România este sortită să rămână o ţară cu profil medieval, într-o lume supercivilizată. Şi mă grăbesc să spun că lucrurile nu pot fi văzute atât de simplist.
Există, fără îndoială, o mulţime de oameni care au absolvit opt clase şi care nu ştiu mai nimic despre cultura naţională – oameni care nu citesc decât tabloide şi nu se uită decât la emisiuni stupide de divertisment sau la seriale imbecilizante importate te miri de pe unde. Credeţi însă că este doar vina acestor oameni? Este doar vina lor că nu au un parte de o proiecţie cinematografică săptămânală, măcar, la căminul cultural (asta, în cazul în care au un cămin cultural funcţional în sat), de un spectacol de teatru cel puţin o dată pe trimestru şi de un chioşc cu ziare? Este doar vina lor că nu au cum să se deplaseze la cel mai apropiat oraş pentru a vizita un muzeu? Sunt doar ei de vină că oferta culturală bogată despre care am vorbit nu vine şi spre ei, rămânând doar la dispoziţia unor orăşeni privilegiaţi? Pe vremea împuşcatului eram muzeograf şi mă vedeam obligat să realizez expoziţii cu fotografii despre „iepoca“ de aur în şcolile judeţului. Acum, 30 de ani mai târziu, ideea de a merge într-un sat pentru a organiza o expoziţie la şcoala de acolo pare desprinsă dintr-un film SF; nu există bani, nu există interes, nu există oameni pentru a face aşa ceva. Ştiu: se vor găsi o mulţime de miniştri şi inspectori şcolari care vă vor spune că, acum, în schimb, copiii de la sate au posibilitatea să viziteze muzeele lumii online, pe tableta pe care au primit-o de la şcoală. Serios? Le spune cineva, măcar, că există tururi virtuale pentru câteva dintre muzeele României? Nu prea cred. Imaginea cu odraslele din mediul rural care află secretele lumii navigând pe tableta primită cadou de la şcoală îmi aduce aminte de ziarele care făceau propagandă carlistă, în care apăreau fotografii cu mândri ţărani, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, învăţând să joace şah la căminul cultural din sat. Se pare că ne furăm, în continuare, singuri căciula, şi 80 de ani mai târziu. Dacă locuitorii Capitalei au de ales între patru vernisaje într-o zi, locuitorii unui sat din Câmpia Bărăganului pot să vadă, eventual, o expoziţie o dată pe an, dacă au un primar harnic şi care vrea să mai şi câştige voturi, organizând o sărbătoare a comunei, cu sprijinul muzeului judeţean. Cam atât. Vi se pare onest? Mie, nu.
Poate, pe viitor, când alegem pe cine să ne conducă, vom avea grijă să le spunem candidaţilor că n-ar fi rău să încerce să şteargă graniţa culturală dintre sat şi oraş. Nu vor reuşi, oricum, dar măcar să încerce!
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 493