Sari la conținut

Dincoace de „prealabilul“ blagian al cunoaşterii

Andrei Marga

Cum se ştie, tânărul Hegel a legat filosofia de libertatea gândirii, în virtutea căreia gândirea este liberă şi trece continuu dincolo de „limitările“ pe care le întâlneşte. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu poate fi un sfârşit al filosofării. Mai este însă loc pentru iniţiative noi în filosofie?

În perioada postbelică, la această întrebare s-a dat un răspuns plin de urmări: există o concepţie filosofică cuprinzătoare în care sunt conţinute adevărurile generale de care este nevoie şi care lasă în urmă concepţii rivale ca simple „momente“. Optica aceasta, datorată, până la urmă, tot lui Hegel, a fost îmbrăţişată ca adevăr ce nu ar mai avea nevoie de discuţie. Rezultatul general a fost concentrarea reflecţiei filosofice asupra „valorificării moştenirii culturale“ în optica unei filosofii oficializate. Acest rost atribuit filosofării avea să fie întărit, odată cu cotitura din 1971 a regimului politic, spre un fel de naţionalism, care a stimulat etalarea tradiţiei filosofice naţionale. „Valorificarea moştenirii culturale“ a trecut astfel încă o dată înaintea „elaborării filosofice proprii“.
Este interesant faptul că „valorificarea“ a rămas înaintea „elaborării“ mult dincoace de 1989, până astăzi. În regimul anterior, cu excepţia câtorva personalităţi care şi-au dus mai departe unele gânduri din perioada interbelică, precum Constantin Noica, mulţi au continuat valorificarea moştenirii sau măcar raportarea la filosofarea din jur. Elaborare filosofică proprie a fost prea puţină. Istoria filosofiei, inclusiv a celei contemporane, a rămas mereu mai puternică decât filosofia sistematică. Situaţia a rămas şi pare să înainteze nederanjată de întrebări. Dacă privim programele sesiunilor ştiinţifice ale instituţiilor reprezentative sau revistele de specialitate, avem confirmarea indiscutabilă că se face exegeză, dar se asumă prea puţin înnoirea discursului filosofic.
Sunt de părere că cel puţin două considerente ar trebui să ducă la ieşirea din situaţia în care exegeza este aproape exclusivă şi la recunoaşterea priorităţii elaborării filosofice.
Primul considerent este nevoia de a concepe din nou întregul vieţii umane, istoriei şi lumii după descoperirea unor „continente“ – precum cel al comunicării – şi după confirmarea dependenţei de „sens“ a „adevărului“ şi a „conştiinţei“ de „conştiinţa de sine“. Cel puţin sub aceste două aspecte, filosofarea nu mai poate rămâne la ceea ce au elaborat vechile generaţii. Este nevoie de filosofare acum, fie şi numai pentru a putea complementa aşa-numita „societate a cunoaşterii“ cu „societatea înţelepciunii“ – o nevoie ce nu se satisface doar prin exegeză filosofică.
Al doilea considerent este acela că unii dintre filosofii trecutului nu pot fi preluaţi cu totul de exegeză din motivul simplu că ei spun ceva şi pentru posteritatea lor. Aceştia nu se lasă încă epuizaţi în rafturile istoriei filosofiei, căci temele pe care le-au pus în joc continuă să fie deschise.
Lucian Blaga este indiscutabil unul dintre aceşti filosofi. Tema ce îl aduce mereu printre noi pe autorul Trilogiei culturii (1940) şi al Experimentului şi spiritului matematic (1969) este, cu siguranţă, cea a condiţionării cunoaşterii, chiar în forma ei cea mai evaluată şi mai sigură a ştiinţelor experimentale, de un „prealabil“ ce se lasă identificat şi descris în termenii cunoaşterii raţionale. În opinia mea, „prealabilul“ este tema cea mai capabilă să întreţină interesul pentru filosofia lui Lucian Blaga astăzi.
Nu reiau aici ceea ce am spus anterior în marginea filosofiei lui Lucian Blaga (Andrei Marga, Filosofia ştiinţei la Lucian Blaga, în Contemporanul, nr. 50/1985, studiu reluat sub titlul Lucian Blaga’s Philosophy of Science, în Transylvanian Review, Volume V, Nr.1, 1996, pp. 52-62; Andrei Marga, coord., Cunoaştere şi acţiune. Profiluri de gânditori români, Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 35-60;
Lucian Blaga, D.D. Roşca. 110 ani de la naştere, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, pp. 9-18). Reiau însă conceptul blagian al „prealabilului“ şi caut să-l aduc dincoace de opera filosofului clujean.
Lucian Blaga a aplicat „optica stilistică“ ce i-a particularizat filosofia chiar „ştiinţei moderne“ – prin care a avut în vedere fizica galileo-newtoniană, mecanica cuantică şi teoria restrânsă a relativităţii. El a susţinut că orice cunoaştere, inclusiv cea ştiinţifică modernă, include în mod inevitabil un „prealabil“, care o face să nu fie niciodată simplă „oglindire“. Această idee a înregistrat formulări tot mai puţin poetice şi mai precise pe măsura înaintării operei blagiene. Lucian Blaga afirma devreme că „metodele sau modifică calitativ realitatea, sau o reduc numai la o porţiune a ei sau – ceea ce cred că se întâmplă în cele mai multe cazuri – şi modifică şi reduc realitatea în acelaşi timp“ (Lucian Blaga, Încercări filosofice, Facla, Timişoara, 1977, p. 61). În Filosofia stilului (1924) el vorbea de un „nisus formativus“ – un fel de tendinţă a spiritului de a imprima forme materialului cunoaşterii, ce se lasă captate ca „valori“ (Ibidem, p.111). În Ştiinţă şi creaţie (1940), Lucian Blaga identifica „referinţe intenţionale“ ce ajung să structureze cunoaşterea începând cu „observaţia“ şi să creeze posibilitatea derivării logice şi a argumentării (Lucian Blaga, Ştiinţă şi creaţie, Dacia Traiană, Sibiu, 1940, p. 9). În Experimentul şi spiritul matematic, recurgând explicit la analiza istorică a ştiinţei, Lucian Blaga a argumentat că ştiinţa modernă îşi datorează apariţia nu atât vreunei iniţiative în domeniul „metodelor“ de cercetare, cum susţin adepţii pozitivismului, ci intervenţiei unei „suprametode“, care ar fi nota distinctivă cea mai proprie acestui tip de ştiinţă. „Suprametoda“ este ceva de natura unui postulat ce conduce selecţia metodelor şi constă în imperativul „îmbinării“ cu abordarea matematică. „Punctul de plecare al diverselor demersuri ale ştiinţei de tip galileo-newtonian nu este, ca la Aristotel, simpla observaţie empirică, ci experimentul în cuplu metodologic cu matematica, iar tendinţa acestei ştiinţe se îndreaptă hotărât spre formularea de «legi» de expresie matematică. Ceea ce se caută în primul rând este o relaţie constantă între anumite variabile ale naturii“ (Lucian Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 88).
Desigur că ne putem gândi imediat – având în vedere expansiunea criticii pozitivismului prin dezvăluirea de presupoziţii tacite ale ştiinţei, operată de la Peirce (cu descoperirea comunităţii fiinţelor raţionale), Husserl (cu tematizarea sensului imanent sistemelor conceptuale), Wittgenstein (cu sesizarea condiţionării linguale a cunoşterii) şi Heidegger (cu identificarea existenţialităţii vieţii umane ca şi condiţie a cunoaşterii) încoace – la filosofii care puteau să-l încurajeze pe Lucian Blaga să-şi elaboreze ideea iniţială a ştiinţei ca strategie de cercetare, al cărei produs rămâne diferit de realitatea însăşi. Aici, Franz Brentano mi se pare cel mai apropiat, iar invocarea „referinţelor intenţionale“ sugerează această ascendenţă vieneză a filosofiei cunoaşterii a lui Lucian Blaga. Ne putem gândi apoi la evoluţia a înseşi ideii „prealabilului“ cunoaşterii până la nivelul anilor şaizeci, cu deosebire la Austin (cu teoria actelor de limbaj) şi, după încetarea filosofării lui Lucian Blaga, mai ales la Thomas S. Kuhn (cu circumscrierea „comunităţii ştiinţifice“ drept condiţie a ştiinţei), Karl Otto Apel (cu teza „apriori-ului comunicării“), Hans Blumenberg (cu identificarea metaforei drept condiţie a cunoaşterii), Richard Rorty (cu „oglinda“ ca metaforă conducătoare a cunoaşterii moderne) şi Jürgen Habermas (cu vasta sa teorie a „intereselor conducătoare de cunoaştere“ şi „pragmatica universală“). În intervenţia de faţă, plec însă de la „prealabilul“ cunoaşterii gândit de Lucian Blaga pentru a-l gândi din nou în condiţiile de astăzi.
Atunci când este vorba de prealabilul cunoaşterii, Lucian Blaga foloseşte termeni diferiţi: „referinţe intenţionale“, „nisus formativus“ şi „suprametoda“. Fireşte că a avut loc o evoluţie a concepţiei filosofului, dinspre tinereţe spre maturitate, care explică recursul la cei trei termeni. Ceea ce mi se pare însă mai important este faptul că Lucian Blaga şi-a dat seama de natura complicată a „prealabilului“, încât abia la urmă s-a decis între trei alternative pe care le avea în vedere: să identifice în conceptualizări componenta intenţională şi să înainteze spre a găsi condiţionarea cunoaşterii în intenţionalitatea imanentă; să dea credit curentului ce opera cu ideea că raţiunea imprimă forme cunoaşterii, după ce prin forme se înţelegeau, de fapt, forme ale intuiţiei empirice; să prindă în termeni spaţiul cultural în care se stabilizează tradiţiile ştiinţifice şi orientarea ştiinţifică dominantă. În cele din urmă, aşa cum ne putem da seama citind Experimentul şi spiritul matematic, Lucian Blaga a îmbrăţişat a treia alternativă. Eu cred că şi prima putea fi fecundă, dar Lucian Blaga s-a limitat la enunţarea ei. A doua, într-adevăr, nu ducea destul de departe şi are şi astăzi prea puţini adepţi.
Dacă este vorba să ne situăm, în raport cu filosofia blagiană a ştiinţei, în optici actuale, atunci aş preciza că pentru cei care veneam la filosofie la Cluj-Napoca, în jurul anilor şaptezeci, Lucian Blaga era prezent în atmosferă. Vederile lui nu erau, însă, acomodabile cu teoria cunoaşterii ca „reflectare“, ce fusese oarecum canonizată, încât peste Experimentul şi spiritul matematic era mai curând tăcere, în catedre şi printre studenţi. Tăcerea nu venea, însă, printre studenţii acelor ani din vreo constrângere dogmatică – căci generaţia căreia îi aparţin nu a mai cunoscut decât din cărţi şi prin ultimii purtători de cuvânt „materialismul dialectic şi istoric“ (deviza obsesivă era de fapt „gândire creativă“, nu supunere la vreo dogmă!). Iar, în ceea ce mă priveşte, tânărul Lukacs, Gramsci, Adorno şi Marcuse au mediat întâlnirea cu moştenirea filosofică. Printre studenţi, această atitudine venea din aceea că studiile de istorie a sociologiei duceau prin Ion Aluaş sau Nicolae Kallos, la teoria modernizării, cele de istoria filosofiei, prin D.D. Roşca şi Dumitru Ghişe, spre raţionalismul modern, cele de psihologie, prin Nicolae Mărgineanu şi Benjamin Zörgö, spre acţionalism. Marxismul însuşi – personal îi frecventam pe neohegelieni (Marck, Kroner, Löwith) ce imprimau interpretărilor un accent mai existenţial – era privit ca teorie a înstrăinării, nu ca filosofie codificată. Îndreptarea spre Lucian Blaga a survenit din nou, dincoace de elevii săi din perioada de la Sibiu, odată cu urcarea pe scenă a criticii pozitivismului, după ce s-a observat că nu la scientiştii secolului al XIX-lea, ci la Peirce, Husserl şi Wittgenstein se află începuturile înţelegerii neprescurtate a ştiinţei. Concepţia lui Lucian Blaga se dovedea actuală în contextul criticii mentalităţii pozitiviste, ce a urcat de la Comte şi Engels la Schlick şi Neurath, prin interogarea premiselor nearticulate ale experimentelor şi întregii cunoaşteri ştiinţifice.
Reluînd însă discuţia asupra prealabilului blagian al ştiinţei, este limpede că, în prima sa soluţie – „prealabilul“ constă în „referinţele intenţionale“ ale conştiinţei – Lucian Blaga era preocupat, cu imensul său talent, să găsească loc poeziei şi filosofiei şi, până la urmă, să lămurească aşezarea culturii române în geografia spiritului. De aceea, atunci când discută ştiinţa, el are în vedere tipul dominant – ceea ce numim astăzi „ştiinţele analitico-experimentale“. Lucian Blaga cunoştea cercetările dătătoare de direcţie ale lui Droyssen şi Dilthey, care, se ştie, au modificat harta ştiinţelor, adăugând „ştiinţele istorico-hermeneutice“ de astăzi. Pe el l-a interesat, însă, nu atât fecunda discuţie asupra tipurilor de ştiinţă, care nu părea să-i promită mult, ci specificul ştiinţei în raport cu marile forme ale spiritului.
De prin anii optzeci, chestiunea tipurilor de ştiinţă trebuia luată în serios, chiar dacă apărători străluciţi ai unui monism epistemologic nu au lipsit între timp de pe scenă – mă gândesc la Popper sau Hempel. Cei care am intrat atunci pe acest curs al reflecţiei filosofice trebuia să admitem că sunt multiple tipuri de ştiinţă – „analitico-experimentale“, „strategic-analitice“,„istorico-hermeneutice“, „dramaturgice“, ale „reflecţiei critice“ – fără să ne putem permite să ne oprim aici. Exterior, organizarea studiilor universitare nu s-a mai oprit la „umanioarele“ şi „ştiinţele exacte“ clasice, ci a încorporat managementul, marketingul, econometria şi sociometria, ştiinţele administrative şi politice şi altele, şi continuă să încorporeze alte ştiinţe.
Iar odată cu luarea în considerare a unui spectru mai larg de tipuri de ştiinţă, nu era altă soluţie filosofică decât să le interogăm „referinţele intenţionale“ (căci, în definitiv, avem, de pildă, în sociologie, istorie, economie, psihologie nu numai capitole „experimental-analitice“, ci şi capitole „strategic-analitice“ sau „istorico-hermeneutice“ despre acelaşi obiect!). Lucian Blaga a avut dreptate să ia în seamă „referinţele intenţionale“ drept „prealabil“ al ştiinţei. Iniţiativa sa a fost una dintre cele care îl plasează deasupra celor mai mulţi din timpul său şi de mai târziu. Împrejurarea că el s-a oprit la tipul dominant de ştiinţă a avut, desigur, consecinţe teoretice. „Referinţele intenţionale“ au fost lăsate în seama gândirii însăşi, fără ca explorarea lor să meargă mai departe. Căci această idee putea rămâne în stare mai curând postulativă, cât timp se opera cu un tip de ştiinţă, dar nu ar mai fi fost acceptabilă dacă se luau în seamă diversele tipuri de ştiinţă.
De aceea, atunci când, în anii optzeci (în articolul Filosofia ştiinţei la Lucian Blaga, din Contemporanul, nr. 50/1985) am adus în discuţie originalitatea inspiratoare a filosofiei ştiinţei a lui Lucian Blaga, mi-am asumat punerea în legătură a „prealabilului“ cu perspective apte de formulare conceptuală ce conduc cunoaşterea şi cu „acţiunile“ implicate în „reproducerea culturală a vieţii“. Totul, sub cupola observaţiei lui Fichte – raţiunea este şansa noastră, dar „raţiunea implică voinţa de raţiune“.
Din punctul de vedere filosofic pe care am căutat să îl articulez pe direcţia surprinderii „prealabilului“ cunoaşterii, putem astăzi face un pas înainte – spre captarea „sensului“ şi obţinerea, în acest fel, a unei teorii unificatoare a marilor câmpuri ale „sensului“: semnificaţia propoziţiilor, sensul sistemelor conceptuale, sensul vieţii umane, sensul istoriei şi sensul lumii, care dă răspuns şi la întrebarea privind „prealabilul“ cunoaşterii. Căci, înainte de a fi al lumii, al istoriei, sensul este chiar în intervenţiile noastre ca fiinţe în lume.
În Experimentul şi spiritul matematic, din motive ce se pot discuta, Lucian Blaga scoate „prealabilul“ oarecum în afara gândirii, în care îl localizase anterior. El pleacă de la observaţia că „ştiinţa modernă“ a presupus, înainte de toate, o nouă „organizare a metodelor“, ce nu poate fi înţeleasă până la capăt decât ca produs al oamenilor care „observă“ şi „lucrează“. „Metodele utilizate în ştiinţa greacă rapsodic şi în devălmăşie întâmplătoare apar în cadrul ştiinţei de tip galileo-newtonian regrupate potrivit unei suprametode cu totul absentă din gândirea antică“ (p. 74). Lucian Blaga echivalează „suprametoda“ cu „postulatul îmbinării cu matematica“, ce precede evident cercetarea experimentală, în care pozitivismul a tins să vadă întreaga cunoaştere. El a sesizat că în însăşi cunoaşterea experimentală este prezentă o componentă reflexivă susceptibilă de analiză distinctă: cercetarea caută „legi de expresie matematică“ (p. 88). Lucian Blaga nu a mai interogat procesul constituirii „suprametodei“ – probabil din acelaşi motiv, al concentrării sale asupra unui singur tip de ştiinţă, cea analitico-experimentală. Dacă ar fi făcut pasul, ar fi intrat pe terenul istoriei ştiinţelor şi al generalizărilor ce au fost formulate pe baza unor asemenea cercetări. Astăzi suntem, oricum, după ce târziul Wittgenstein a dat teoria „jocurilor de limbaj“, Thomas S. Kuhn a dat ipoteza „paradigmelor“ adoptate de „comunităţile ştiinţifice“, Karl Otto Apel a profilat „etica argumentativă“ a comunităţilor de cercetători, John Rawls a pus în discuţie tema „echilibrului reflectiv“, iar Jürgen Habermas a adus reflecţia pe terenul relaţiei dintre ştiinţe şi „lumea trăită a vieţii (Lebenswelt)“ – acel ansamblu al realităţilor de neevitat ale vieţii.
O idee precum cea a „suprametodei“ se lasă valorificată, dar şi adusă la zi în măsura în care vom reuşi să punem în legătură metodologia cercetării din diferitele tipuri de ştiinţă cu acţiunile ce asigură reproducerea vieţii pe o treaptă culturală evaluată. Atunci, însăşi ideea raţiunii va putea fi mai bine lămurită, iar tipurile de raţionalitate vor deveni transparente. Avem aici un câmp de cercetare deschis pentru iniţiative îndrăzneţe. Cu certitudine că în momentul unei asemenea reuşite, Lucian Blaga va fi invocat ca referinţă.