Rasfoindu-l pe Marx
Ati incercat sa cautati de curând vreun volum de Marx sau Engels la biblioteca? De fapt, nu e intotdeauna usor de gasit. Bineinteles, vorbesc de traducerile românesti aparute inainte de 1989. Majoritatea, pare-se, au fost date la topit, iar cele câteva exemplare pastrate se gasesc, nu de putine ori, intr-un fond special, abandonat prin beciuri, la care se ajunge cu destula bataie de cap.
E judecata istoriei, veti spune. Si nu pot sa nu va dau dreptate. In 1989 s-a strigat „Jos comunismul!“, iar Revolutia Româna pare sa fi golit de orice sens ideile marxiste, ca si posibilitatea unei alternative sau succesiuni socialiste la capitalism.
Cu toate acestea, s-ar putea ca istoria sa fie nedreapta in judecatile sale. Sau, cel putin, augurii ei, care incearca sa-i capteze semnele si sa le descifreze. Caci, daca analiza marxista a societatii moderne – bazata pe descoperirea mecanismelor sale contradictorii – si, mai ales, anticiparea unei revolutii nascute din asemenea contradictii au fost cât de cât confirmate vreodata, asta s-a intâmplat, dupa parerea mea, chiar in 1989. E de mirare doar cum comunistii insisi nu si-au dat seama din vreme de lucrul acesta, pentru a preveni catastrofa.
E drept, previziunile lui Marx aveau in vedere asa-zisa lume burgheza. O lume care trebuia sa se naruie de la sine, din moment ce ordinea politico-economica instituita in ea urma sa fie contestata si, pâna la urma, inlaturata de o forta creata, ba chiar incurajata sa creasca prin insasi ordinea respectiva: proletariatul – adica subiectul revolutionar – fiind, in fond, opera burgheziei. Sau, mai precis, a capitalului acestei burghezii, a carui reproducere si amplificare neputându-se face fara punerea la lucru a fortei de munca proletare. Asa incât, desi deposedat de o parte a muncii sale – celebra plus valoare ce ajuta la sporirea capitalului –, acest proletariat sa fie sustinut in acelasi timp – iar asta tot pentru marirea aceluiasi capital – sa se inmulteasca si sa-si dezvolte puterea productiva. Iar de aici, tot ceea ce mai tine de ea: de la instructie, la organizare, ori constiinta de sine. Astfel ar fi devenit posibila o rasturnare politica mai putin obisnuita, daca nu chiar singulara in istorie. Care nu trebuia sa se faca, cum se intâmpla de obicei, sub asaltul unei contra-puteri constituite oarecum autonom, la marginea sau chiar in afara regimului dominant: muncitorimea nefiind un trib de nomazi razboinici ce invadeaza o civilizatie agricola, sau niste camatari rapace ce incaseaza dobânzi ruinatoare pentru patrimoniile feudale, ci sarpele hranit chiar de parintii ei conducatori.
De unde, in paranteza fie spus, si acea siguranta, poate prea metafizica, daca nu a lui Marx, atunci macar a unora dintre discipolii sai. Pentru care, burghezia urma sa faca toata treaba, adica sa-si sape singura groapa, oferindu-i proletariatului nu doar motivele pentru a face o revolutie, dar si conditiile obiective de reusita. Era binecunoscuta credinta ca uzinele sunt locul – aproape alchimic, daca ne gândim, sa zicem, la otelarii – unde are loc transmutarea muncii in vigoare politica si stiinta administrativa. O convingere, in realitate, paralizanta când vine vorba de actiune. Au dovedit-o anemia si conformismul social-democratiei germane de dinaintea Primului Razboi Mondial. Si asta chiar daca alternativa la spiritul pedant si contemplativ al nemtilor a fost, pe de alta parte, activismul lui Lenin, cu rezultatele binecunoscute.
Ironia istoriei: prabusirea
socialismului real s-a facut
dupa o schema marxista
Sa ne intoarcem insa la Revolutia Româna. Fiindca, uitându-ne cu atentie la cele intâmplate in ultimii ani ai socialismului românesc si, mai ales, in decembrie 1989, asemanarea cu modelul marx de revolutie schitat mai sus e izbitoare. Ceea ce este, in treacat fie spus, mai mult decât nostim. Intr-adevar, ce gluma mai buna decât sa vezi ca inlaturarea unui regim detestat, a carui legitimitate se voia confirmata stiintific, prin tezele filosofului Marx, urmeaza o regie marxista? Iar cum evenimentele – cel putin in cazul revoltei populare, conspiratiile neinteresându-ne aici – sunt bine cunoscute, voi trece de-a dreptul la explicarea acestei situatii.
Si as incepe cu revolutionarii. Cei care, dupa cum se stie, au fost in mare de doua categorii: tineri – in special studenti, chiar daca nu numai – si muncitori. Primii au fost cei mai usor de mobilizat, sau cel putin de stârnit. Ceilalti au fost insa elementul hotarâtor, desi cel mai neasteptat. Oricum, fara ei, eliberarea (infaptuita deja in 20 decembrie) a Timisoarei ar fi fost de neimaginat, ca si asaltul din 22 de la Bucuresti. Caci muncitorii au fost cei care, ocupând fabricile, declansând greva generala si iesind, in cele din urma, in strada, au demoralizat regimul, au temperat armata si i-au convins pe apropiatii lui Nicolae Ceausescu sa tradeze. Iar asta chiar daca la noi tradarea a fost intotdeauna un sport national.
Or, mai mult decât alte grupuri sociale, acestea doua erau poate cele mai indatorate socialismului românesc. Ele reprezentau, in fond, acea populatie urbana masiva, cu totul noua in istoria României, pe care abia ultimii douazeci de ani ai regimului comunist o facusera cu putinta. Ba chiar o comandasera, printr-o politica de imigratie sau de natalitate atât de mult criticata de vocile disidente. Voci atente, am spune astazi, la „design“, care priveau stupefiate la hidoasele cartiere de blocuri si la invazia noilor veniti stricând echilibrul mic burghez al oraselor de altadata. Fara sa prevada insa si potentialul revolutionar al acestor multimi.
E drept, România mai cunoscuse revolte populare. Numai ca, atunci când au avut o oarecare greutate, ele au fost in primul rând rascoale taranesti si nicidecum revolutii. Pentru revolutie, era nevoie de oras si de nemultumire urbana. Adica tocmai ceea ce lipsise pâna atunci (inclusiv – sa mai spunem si asta – in 1945, când instalarea comunistilor insisi la putere a fost – probabil si din acest motiv – un simulacru de miscare populara).
In 1989 insa situatia era cu totul alta. Exista o masa critica indeajuns de mare, chiar daca revolutionarii nu erau un grup omogen, iar muncitorii si tinerii ramâneau, in realitate, doua specii deosebite – cum o va arata si despartirea lor politica din anii ’90. De fapt, primii abia ajunsesera la oras datorita socialismului, pe când ceilalti erau deja cu totul oraseni multumita aceluiasi socialism. Cei dintâi fusesera chemati sa se lanseze spre un bine viitor, pe când ultimii sa ia startul de la unul prezent. Unii fusesera invitati sa construiasca socialismul, altii sa se bucure de el. Si, cu cât timpul trecea si socialismul intârzia sa se intrupeze, primii simteau ca au lucrat in zadar, iar ceilalti ca s-au pregatit inutil. Astfel, punga plina de munca nerasplatita a unora era egalata numai de sacul de asteptari tot mai idealizate al celorlalti: in plus, cu atât mai idealizate cu cât se realizau mai putin.
Iar daca la muncitori voi reveni mai jos, despre tineri as vrea sa mai spun acum câteva cuvinte. Caci nu s-a repetat poate indeajuns ca puseul lor de „idealism“ din 1989 a fost el insusi un produs al socialismului real. S-a tot vorbit despre blugii de contrabanda, despre muzica rock piratata, despre fotografiile pornografice care circulau pe sub mâna ca despre tot atâtia microbi veniti din Apus, care au maturat pâna la urma comunismul mai bine decât ar fi putut-o face orice alta forma de persuasiune capitalista. Dupa cum s-a vorbit si despre fata intunecata a nepotrivirii dintre propaganda si realitatea comunista, cu toata minciuna, ipocrizia si disimularea rezultate de aici. Ceea ce este, fara indoiala, adevarat. S-a discutat insa prea putin despre faptul ca, cel putin nominal, valorile pentru care s-a iesit de asemenea in strada in ’89 fusesera, in fond, proclamate de insasi propaganda oficiala: „popor“, „libertate“ sau chiar „revolutie“ fiind cuvintele profetice prin care regimul isi anunta, dar isi si pregatea – cum se intâmpla intotdeauna cu o profetie – pieirea.
Iata de ce ar trebui sa sondam mai bine acea constiinta de sine a „generatiei ’89“. Generatia decreteilor, a copiilor indemnati sa invete cuminte, sa participe la olimpiade scolare, la cercuri literare sau cluburi sportive. Si sa asezam, cred, idealismul lor – caruia nu vreau sa-i dau nicidecum un sens moral ori pozitiv; dimpotriva, el poate fi semnul unei mari orbiri sau frustrari – intre cele mai echivoce realizari ale comunismului. La fel cum tot comunista a fost si credinta naiva in bunastarea generala pe care capitalismul liberal ar fi in stare sa o provoace. Iar drept dovada a posteriori, daca vreti, as observa cum acest idealism, atât de prezent ulterior in atmosfera intelectuala a României anilor ’90 – intr-o forma adesea religioasa sau pseudo-mistica, precum si in elogiul si nostalgia pentru o existenta filosofica ori literara ale unor oameni pe care viata i-a obligat sa devina directori de banca sau agenti de publicitate –, a inceput treptat sa se stinga tocmai prin aparitia unor generatii de tineri ce nu au mai crescut in ceea ce am numit comunism.
Oricum, un lucru e sigur. Cei care au protestat in primele rânduri in ’89 impotriva socialismului real nu au fost nici vechii burghezi sau activisti ai partidelor istorice – câti vor fi ramas, fireste –, nici ierarhia ortodoxa, ale carei biserici fusesera darâmate si care – oficial, cel putin – era un adversar ideologic al materialismului ateist, si – cu câteva notabile exceptii – nici macar intelectualii, pentru care libertatea de constiinta ar fi trebuit sa fie o valoare suprema. Nu, contestatarii nu s-au recrutat dintre fortele sociale opuse sistemului ori relativ autonome fata de el. Iar daca lozinca oficiala „Utecistii de azi, comunistii de mâine!“ fusese deja parafrazata si transformata in banc („Utecistii de azi, refegistii de mâine!“), aratând care este rezultatul dialectic real al socialismului românesc, istoria a intrecut chiar si aceasta premonitie. Caci tinerii comunisti români, in loc sa protesteze impotriva conducerii de partid cu picioarele, emigrând in Germania, au gasit prilejul sa o faca chiar in România, iesind in strada.
De altfel, faptul ca regimul comunist era contestat de asa-zisul „om nou“, adica de propria lui opera, nu explica doar sansele sporite pe care o asemenea revolta le-a putut avea, dar si motivul pentru care, in ciuda mortilor de la Timisoara, represiunea a fost totusi blânda fata de ce ar fi putut sa fie. Iar asta nu doar in ’89, când s-a simtit – tocmai de aceea – nevoia de a exagera numarul mortilor. Deja in 1987, procesul muncitorilor brasoveni care demonstrasera in noiembrie si devastasera sediul judetenei de partid s-a incheiat cu sentinte neasteptat de usoare pentru cine isi amintea de felul in care actionase partidul in anii ’50. A fost vorba atunci mai ales de deportare si de pedepse intre sase luni si trei ani, executate insa la locul de munca. Ceea ce – sa fiu bine inteles – nu scade cu nimic din curajul acestor muncitori. Mai ales ca intelectualii – câti s-au nimerit sa fie pe acolo in acele clipe – au stat si atunci pe margine si au privit.
Totusi, in raport cu epoca de plumb a lui Gheorghiu-Dej – de care sunt legate temnitele cu detinuti politici, canalul, colectivizarea fortata sau luptele cu partizanii din munti –, socialismul lui Ceausescu a fost incomparabil mai blând. Se vorbeste de un tiran scelerat, dar, in fond, nu teroarea politica, ci cultul personalitatii si exploatarea economica – la care voi reveni imediat – sunt acuzatiile concrete care i se pot aduce.
Fara indoiala, impulsul politic si social extrem de violent din primii ani ai comunismului românesc se consumase odata cu trecerea timpului. Dar asta pentru ca acest impuls se realizase si isi atinsese mai degraba scopul decât sa se fi tocit pur si simplu. El reusise intr-adevar sa schimbe societatea, cum aveau sa o constate, cu surprindere si nemultumire, revenitii din exil de dupa 1990. Fara sa se uite – inca o data – si la revers. Caci noua societate socialista, pentru care lumea mic burgheza care a precedat-o nu mai era, adeseori, nici macar amintire, nu s-a aratat doar cu totul altfel, adica mai „spalata pe creier“ si astfel mai usor de controlat prin mijloace neviolente. De fapt, chiar deosebirea aceasta facea totodata ca vechile metode de represiune sa nu i se mai potriveasca. Cum s-a vazut când a venit momentul.
Intr-adevar, in anii ’50 se putea vorbi cu gura deschisa despre dusmanii poporului si oricine parea sa inteleaga cât de cât despre ce e vorba: grupuri intregi de oameni, asociabili direct sau prin legaturi de serviciu, politice ori familiale anumitor privilegii sau pur si simplu unui vechi mod de viata, chiar daca acestea puteau fi inventate ori mistificate. In schimb, a explica treizeci de ani mai târziu cum mai putea un om nascut, educat si angajat intr-o societate socialista sa se revolte impotriva acesteia devenise la fel de greu, daca nu imposibil, ca si admiterea ca trecerea de la capitalism la socialism ar fi reversibila si ca, in general, istoria nu are un sens univoc si bine definit. Drept urmare, tot ce se mai putea face in anii ’80, anii „umanismului socialist“ si nu ai luptei de clasa, era sa se accepte ca niste nebuni sau tradatori, huligani ori spioni ar putea eventual complota impotriva celei mai bune dintre lumile posibile. Dar cam atât.
Socialismul existent in realitate a fost un hipercapitalism
Dincolo insa de aceasta revolta a sclavilor inarmati si antrenati de propriul stapân – a carei schema, asa cum am incercat sa sugerez, pare aplicabila si Revolutiei Române –, merita staruit asupra unui lucru mai putin evident, desi, in fond, mult mai important. Si anume asupra naturii cât se poate de capitaliste a acelei societati socialiste. Care, ea mai ales, ar face, cred, din Revolutia Româna – ca si din tot ce s-a intâmplat in anii aceia in Estul european – un fenomen intr-adevar interesant si pentru un marxist.
E drept, vocile care sa acuze comunismul sovietic ca nu reprezinta nici pe departe tipul de societate avut in vedere de Marx nu au lipsit niciodata. In primul rând pentru ca, in felul gândit de Marx, revolutia socialista trebuia sa se petreaca in inima lumii dezvoltate, iar nu intr-o tara mai putin avansata, precum Rusia Primului Razboi Mondial. Si, de altfel, bolsevicii au fost cei dintâi care au stiut lucrul acesta. Totusi, teoretic cel putin, felul in care si-au inteles ei misiunea nu parea absurd, chiar daca nu se potrivea pe de-a-ntregul cu ortodoxia marxista. Mai ales ca oferea o cale de actiune acelei parti din omenire inca „ramase in urma“, ce alcatuia totusi – ca si astazi! – majoritatea populatiei planetei. O majoritate pe care Marx o lasase deci pe dinafara – recomandându-i eventual parcurgerea rabdatoare, fara salturi, a tuturor etapelor istorice. Dar pe care Lenin incepuse sa o mobilizeze. Iar asta chiar daca ideea dupa care socialismul propriu-zis presupune o societate moderna, iar nu una ce abia incepe sa se modernizeze ramasese valabila. Noua era doar credinta – pe care bolsevicii o vor raspândi sau impune si in Asia, ori in rasaritul Europei – ca modernizarea propriu-zisa, ceruta ca o preconditie fundamentala a socialismului, dar totusi deosebita de el, s-ar putea petrece si altfel decât in singura forma incercata pâna atunci, adica cea capitalista.
Iar aici, fie-mi permisa o scurta digresiune. Intr-adevar, daca s-a putut vorbi de un destin istoric al proletariatului, asa cum i-a placut marxismului sa o faca, acesta nu a putut fi explicat – mai ales intr-o societate burgheza, care nu e nici organizata, nici condusa de muncitori – decât intr-un singur fel. Caci unicul atu al unui proletariat lipsit de putere politica, de hegemonie sociala, de patrimoniu productiv si de confort cultural este forta lui de munca. O forta in aparenta fragila, in realitate insa, redutabila, cum o arata si cea mai simpla greva. De care, pe deasupra – iar asta tocmai in lumea burgheza, in care baza economica a societatii iese pentru prima data pe deplin la iveala –, depinde intreaga alcatuire sociala.
Drept urmare, marxistii nu puteau fi decât interesati de cresterea acestei forte productive. Iar asta, indiferent de mijloace, pâna la punctul critic in care ar fi reusit sa se transforme intr-o putere sigura de sine. Totusi, asa cum am vazut, cel putin pentru Marx, acest proces urma sa se faca exclusiv printr-un mecanism economico-social imanent societatii burgheze. Asa incât capitalismul sa contribuie el insusi la propria lui depasire. Or, dupa victoria bolsevicilor in Rusia, jocul istorico-dialectic dintre capitalism si socialism a inceput sa fie privit ca o pretiozitate. Poate nu inutila aiurea – adica in Europa de Apus –, insa oricum nu pretutindeni necesara: pretentia comunistilor sovietici, aflati la inceputul procesului de dezvoltare, fiind sa avanseze spre telos-ul caruia ii era destinat capitalismul intr-o forma, daca s-ar fi putut, deja socialista. Si asta chiar daca ordinea marxista dintre baza economica si suprastructura ei politica ar fi fost astfel rasturnata.
Totusi sansa voise altfel. Iar o societate, cea ruseasca, era acum condusa – fie si prematur – de un guvern marxist, ce pretindea sa cunoasca morala intregii fabule istorice. Si care spera sa fie precum un copil ce creste fara a mai face toate bolile copilariei. Iata de ce ambitia socialismului sovietic a fost sa dezvolte fortele de productie ca in capitalism, insa fara raul relatiilor de productie capitaliste. Doar ca un asemenea obiectiv, in sine contradictoriu, urma sa se dovedeasca si istoric imposibil. Iar concret, stim cu totii ce a urmat.
Intr-adevar, orice dezvoltare a fortei de munca este de neinchipuit fara niste instrumente tot mai perfectionate. Si fara o organizare, o concentrare si o diviziune sporite ale muncii. Or, toate astea presupun si ele un efort productiv. Iata de ce un asemenea progres pare cu necesitate legat de o permanenta renuntare la o parte din munca depusa in vederea acumularii si imbunatatirii mijloacelor de productie.
Or, tocmai asta ii reusise, pe de alta parte, atât de bine capitalismului. Al carui regim de proprietate separa forta de munca de mijloacele sale, care, desi produse tot de ea, izbutesc astfel sa se dezvolte sub forma de capital in chip cu totul autonom si deci fara precedent in istorie. Capitalismul, ca despartire intre forta si mijloacele muncii, fiind, asadar, reteta unei dezvoltari puternice. Puternice, desi nu intru totul fericite, de vreme ce, odata separata, sporirea mijloacelor de productie poate deveni cu usurinta un scop in sine, care nu-i mai serveste fortei de munca, ci se foloseste el de ea, exploatând-o.
Iata de ce o crestere accelerata a unor forte de productie extrem de slabe – cum erau cele de la inceputul aventurii sovietice – nu avea cum sa evite exploatarea muncii. Iar asta nu doar pentru ca era nevoie de o formidabila acumulare care sa asigure dezvoltarea, ci si pentru ca insasi slabiciunea lor initiala le facea incapabile sa stapâneasca ca atare – in mod nemijlocit si deci socialist – procesul dezvoltarii propriilor mijloace de munca. Drept urmare, acest proces s-a obiectivat instrainându-se de muncitor la fel ca in capitalism. Iar cresterea mijloacelor de productie a devenit – in ciuda asigurarilor oficiale, care vorbeau si despre nevoile fortei de munca – prioritatea numarul unu. Adica un act in sine, al carui beneficiar nemijlocit era statul, devenit si proprietarul lor. Iata de ce „calea socialista de dezvoltare“ s-a transformat, pâna la urma, intr-un eufemism pentru capitalism.
De altfel, acest socialism real nu a fost doar capitalist, ci hipercapitalist. Iar asta pentru ca o acumulare realizata prin mijloace etatiste, iar nu private a surplusului muncii, nu e doar asemanatoare, in esenta, cu ce se intâmpla in capitalismul liberal, ci chiar mai radicala decât acolo. Asa incât, in opinia mea, colapsul regimului nu a venit din simpla contradictie dintre teoria si practica sa. In sensul in care una afirma (socialismul), desi alta facea (capitalismul). Iar asta chiar daca lucrul acesta a fost si el simtit de toata lumea ca o mare povara – vezi si marturiile entuziaste despre Occident ale est europenilor ajunsi acolo, unde unele dintre promisiunile comunismului, neimplinite acasa, pareau mai bine realizate . In realitate insa, mult mai importante au fost excesele capitaliste ale practicii asa-zis comuniste. Ele i-au grabit sfârsitul.
Socialismul real a avut cele mai salbatice ingrediente ale capitalismului: o uriasa acumulare primitiva bazata pe expropriere agricola, o excesiva concentrare de capital si o nepotrivire tot mai incontrolabila intre productie si nevoile sociale
Fireste, nu e loc sa intram acum in toate pacatele acestui sistem. M-as opri, asadar, la trei dintre ele, cele mai simplu de definit si pe care oricine si le poate aminti cu usurinta.
E vorba, in primul rând, de o imensa acumulare primitiva de capital. Bazata, in plus, atât pe exploatarea, cât si pe exproprierea unei forte de munca care, altminteri, prin natura ei arhaica, nu era facuta sa ofere suficienta plus valoare pentru a sustine o dezvoltare economica moderna. O forta de munca ce nu a fost supusa astfel doar unor constrângeri economice, ci si administrativ-politice. Si asta, tocmai pentru ca nu putea fi exploatata de la inceput intr-un stil pur capitalist. Iar aici nu am in vedere, fireste, vechea burghezie – a carei proprietate era deja un capital si a carei deposedare a avut un alt rezultat, despre care voi vorbi imediat . Ci ma refer la taranime.
Sa ne amintim, asadar, de cotele de cereale, de rechizitionarile de animale, de confiscarile de tot felul, care au insemnat perpetuarea sau reinventarea unor servituti cvasi feudale, necesare acum pentru sustinerea industriei. Chiar daca actul cel mai insemnat ramâne, desigur, colectivizarea fortata. Care nu i-a oferit statului numai pamânt agricol pe care sa-l utilizeze mai eficient si in propriul beneficiu, nici doar un proletariat rural al carui salariu nu acoperea nici pe departe munca depusa – de unde si pensiile aproape nule ale taranilor cooperatori de dupa 1990 –, ci si armata industriala, ieftina si numeroasa, pe care dezradacinarea o impingea spre oras. In sensul acesta, disparitia sociala – si, fireste, culturala – a taranimii române are o explicatie intru totul capitalista. Ea a insemnat aparitia – deloc ex nihilo – a unei forte de munca aflate la dispozitia capitalului de stat prin separarea ei de mijloacele sale productive initiale.
De altfel, acest destin al taranilor nu a fost specific românesc. Sa ne gândim mai intâi la cazul clasic, de care s-a ocupat chiar Marx la sfârsitul primului volum al „Capitalului“: taranimea engleza a secolului al XVI-lea. Exproprierea acesteia s-a facut in cele mai diverse forme: de la emanciparea din serbie, ce o lipsea totodata de pamânt, la deposedarea de uzufructul terenurilor comunale. Si a format baza acumularii primitive de capital si a „eliberarii“ de forta de munca din Anglia inceputurilor moderne. Dupa cum la fel de clasica a devenit intre timp si exproprierea – prin impozite, dobânzi sau o mai riguroasa (citeste „mai burgheza“) codificare a dreptului de proprietate imobiliara – a taranimii indiene din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Care, fara a se transforma, ce-i drept, intr-un proletariat industrial, ci doar agricol, a sustinut, printr-o adevarata munca de lagar, deficitul comercial al Angliei. La fel cum a finantat, compensând pierderile engleze din comertul international, ridicarea industriala a Germaniei sau a Statelor Unite. Iar asta platind, prin supraexploatare si precaritate, cu milioane de vieti.
Ca atare, cine ia act de metodele violente de colectivizare, de intimidarile autoritatilor, de folosirea militarilor, ca si de rezistenta armata a taranilor – o adevarata lupta de clasa, doar ca invers decât o vedeau comunistii – nu trebuie sa treaca prea usor peste pricina pentru care s-au intâmplat toate acestea. Caci, daca taranul român urma sa dispara mai mult sau mai putin fortat este pentru ca asa s-a intâmplat intotdeauna in cursul modernitatii, mai intâi in metropola, apoi in colonii: capitalul si mai ales detinatorii lui neavând ce face cu micii proprietari agricoli.
Pe de alta parte, un alt ingredient al socialismului românesc a fost concentrarea excesiva de capital. Care, dupa cum se stie, e, pâna la un punct, hotarâtoare intr-un proces de dezvoltare. Caci o simpla reunire de capitaluri poate duce la o sporire mai mult decât aritmetica a aceleiasi puteri productive. In cazul capitalismului liberal, aceasta concentrare se face insa in timp. Ea este rezultatul inevitabil al concurentei si se incheie prin aparitia marilor monopoluri, chiar daca, in momente de criza, numarul mai mare al falimentelor precipita fenomenul. Cum s-a grabit sa o faca si socialismul real: nationalizarea capitalurilor private deja existente si pastrarea lor intr-o singura mâna transformând statul nu doar intr-un unic, dar si preaputernic capitalist.
Iata de ce lovitura data burgheziei liberale – in România, ca pretutindeni in Est – a confiscat, dar nu a si suprimat capitalul acesteia. Si, prin urmare, nici nu a emancipat cu adevarat munca. Dimpotriva, prin aparitia unei colosale „proprietati de stat“, cele mai importante forme de exploatare descrise deja de Marx in „Capitalul“ s-au reprodus aidoma, cum o demonstreaza si revolta din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor de la Brasov, ale carei cauze si circumstante merita, fie si pe scurt, reamintite.
Astfel, atunci s-au intâlnit intr-o combinatie exploziva trei din mecanismele care, dupa Marx, servesc la obtinerea plus valorii. Si care, tocmai ele, au si dus la razmerita. E vorba, in primul rând, de scaderea salariului fara micsorarea timpului de lucru. Or, muncitorii brasoveni abia fusesera informati ca nu vor primi, in luna cu pricina, decât putin peste jumatate din retributia cuvenita. Apoi de cresterea timpului de lucru fara marirea salariului. Iar in ultima vreme incepuse sa se munceasca toata saptamâna, fara zile libere, revolta petrecându-se, din acest motiv, intr-o zi de duminica, când a merge la serviciu nu putea sa aiba, cu siguranta, nimic inaltator. In sfârsit, mai era lucrul in schimburi neintrerupte, care sporeste eficienta muncii si deci profitul, desi nu se reflecta in salariu. Doar ca tot el a inlesnit – ca si peste doi ani, in 22 decembrie 1989 – inchegarea manifestatiei, prin intâlnirea de dimineata, in curtea uzinei, a doua schimburi de lucru, cel de noapte si cel de zi, devenite astfel o masa suficient de critica pentru a protesta.
Caracterul capitalist al regimului comunist s-a putut vedea, asadar, cel mai bine atunci. Doar ca reactia muncitorilor a fost, in general, confuza. Ea pleca de la sentimentul, limpede pentru toata lumea, ca proprietatea era exclusiv a statului, si nicidecum „a intregului popor“. In schimb, nu era deloc clar ce trebuia facut pentru recuperarea acestei proprietati instrainate.
De altfel, in anumite privinte, chiar si procesul de privatizare si marele furt al proprietatii de stat de dupa 1989 s-au nascut tot din aceeasi confuzie. Si pot fi socotite, prin urmare, drept o forma de reapropriere sociala. Desigur, una salbatica, daca nu ar fi fost pe alocuri utopica. Sa ne amintim, de pilda, de celebrele cupoane de la inceputul anilor ’90, prin care se spera transmiterea patrimoniului intreprinderilor de stat in mâinile muncitorilor; singurul transfer reusit fiind, probabil, cel al apartamentelor din blocurile comuniste. Cel care – se stie – i-a ingaduit României sa se laude cu un procent atât de mare in Europa de proprietari de locuinte. In rest, aceasta reapropriere a separat din nou lucratorii de fabricile lor, transformate din capital de stat intr-unul privat. Un capital detinut, de cele mai multe ori, de fostii administratori si directori, deveniti capitalisti chiar cu complicitatea muncitorilor. Carora, intr-o prima faza, li s-a ingaduit sa fure mai usor din fabrica in care lucrau, intrucât o faceau alaturi de sefii lor. A fost, cum spuneam, o forma de reapropriere a capitalului, existenta, de altfel, si inainte de 1989. Numai ca acum, daca muncitorii puteau fura mai lesne din marfurile facute sau folosite in intreprindere, directorii, mai putin atenti la marfuri, isi insuseau cladirile sau masinile care le produceau. O hotie, fara indoiala, disproportionata. Ce a despartit inca o data clasele.
In sfârsit, nu pot sa nu vorbesc si despre nepotrivirea dintre productie si nevoile sociale din lumea asa-zis comunista. Câte poezii nu s-au scris despre acele N tone de otel pe cap de locuitor realizate in România in fiecare an! Tone cu care acelasi locuitor nu prea avea insa ce face, de vreme ce ii inghiteau lumina si caldura pentru care tot el lucra. Iar asta fara sa se stie – sau uitându-se cu prea mare usurinta – ca nepotrivirea cu pricina era si ea semnul unei economii capitaliste.
E adevarat, in capitalismul liberal, o asemenea dereglare e vizibila mai ales in momentele de criza. Atunci, dintr-o data, iese la iveala cum ramuri intregi ale economiei au pedalat ani la rând in gol. Intrecându-se parca – desi concurenta nu e o iluzie – in fabricarea unor marfuri – industriale, comerciale, financiare – fie inutile social – adica lipsite de uriasa valoare pe care, pâna mai deunazi, pareau sa o aiba –, fie prea scumpe social – si deci prea putine in raport cu nevoia existenta. Si asta desi cea mai mare parte a societatii nu a stat pe margine, ci a lucrat cu sârg pentru a le produce.
Iar daca diferenta dintre valoarea de schimb si cea de intrebuintare a marfurilor din capitalismul liberal parea absenta din socialismul real, asta nu insemna ca, in esenta, situatia nu era totusi aceeasi. Caci autonomia aproape deplina a valorii de schimb, ce explica dereglarile lumii liberale – dând nastere bulelor de investitii industriale ori speculatiilor financiare despre care, odata cu ultima criza, am inceput cu totii sa stim câte ceva –, e posibila numai din pricina autonomiei capitalului si a separarii sale de forta de munca. Un fenomen prezent, cum am spus, si in capitalismul de stat, unde aparuse aceeasi transcendenta a fluxului economic, organizat si dirijat deasupra capului muritorilor obisnuiti. Acesta consuma munca fara sa satisfaca nevoile si lua forma unui patrimoniu ce crestea saracind oamenii. Chiar daca hranea voluptatea – identica la actionarii unei companii private sau la conducatorii comunisti – in fata multiplicarii, inzecite, insutite, a cifrelor. Iar cine crede ca aceste cifre erau cu totul false se insala. Doar ca ele reflectau numai sporirea capitalului, nu si utilitatea lui.
Revolutia din 1989 nu a compromis socialismul. Ea ne-a aratat, in schimb, unde poate duce excesul provincial de capitalism.
In concluzie, as spune ca nostalgicii epocii comuniste – care ii regreta vigoarea si realizarile, mai ales daca le compara cu investitiile productive ca si inexistente din ultimii douazeci de ani – se insala la fel de mult ca si criticii sai liberali – ce ii denunta saracia si munca fortata. Mai intâi, pentru ca discursul lor, desi adevarat, este incomplet. Apoi, pentru ca, denumind-o – in bine, sau in rau – socialista, ei ii ignora nucleul capitalist. Acesta fiind de altfel si propriul capitalismului: o dezvoltare imposibila fara exploatare si o exploatare de neconceput fara dezvoltare. Sau, in cazul nostru, al hipercapitalismului, daca e sa tinem seama, cum am mai spus-o, de monopolul exercitat de stat si de violenta istorica a unor transformari care, cel putin in Apusul Europei, nu au fost doar mai lente, dar au fost si mai usor de suportat, având in spate resursele intregii lumi.
Prin urmare, revenind la Revolutie, as afirma ca ea nu a infirmat sperantele marxiste, ci, mai degraba, le-a confirmat. Si a dovedit ca pierderea de plus valoare poate deveni de nesuportat chiar si – sau poate mai ales – pentru acea parte din populatie careia aceeasi plus valoare – prin dezvoltarea pe care o prilejuise – i-a adus nu mai putine beneficii importante, emancipând-o. Caci posibilitatea unei munci urbane si moderne in raport cu ce fusese trecutul rural, ca si pretentia la o viata pe masura acestei munci, a fost principala achizitie a acestei populatii emancipate. Dupa cum tot ea i-a stârnit si revolta. Adica exact ceea ce crezuse Marx ca trebuie sa se intâmple intr-un sistem de productie capitalist.
Desigur, Revolutia Româna nu a izbutit pe de-a-ntregul. Si poate ca, in intentiile ei ultime, nu a reusit deloc, de vreme ce ridicolul si drama ei – neintelese nici macar de ea insasi – au fost sa se ridice impotriva capitalismului de stat pentru a-l inlocui cu cel liberal-privat. Un echivoc poate nu atât de dureros in România, cât in restul Europei rasaritene si, in primul rând, in Polonia, unde miscarea muncitoreasca a fost incomparabil mai puternica si mai hotarâta.
De fapt, Revolutia din 1989 a fost – pretutindeni in Estul european – prea provinciala si oarba, prea usor de furat sau deturnat. Iar asta chiar daca o parte din vina – neasumata inca, desi greutatea ei incepe sa se simta de-acum – ramâne sa o poarte si Occidentul. Acela care, atunci, in 1989, a privit pasiv la schimbarile din Est, fara sa-si puna problema propriei transformari, a propriei revolutii. Si care, multumit sa se vada propus dintr-o data drept model absolut, si-a suspendat orice imaginatie istorica, eternizându-si parca nu doar structurile politice – de felul UE sau NATO –, dar si sociale ori economice din vremea Razboiului Rece.
Exista, prin urmare, o dezamagire legata de Revolutie. Dar ea nu ar fi posibila fara sentimentul general ca ceva fundamental a fost atunci ratat si ca un lucru nu lipsit de importanta plutea in aer in acel moment. Ea nu se confunda, de altfel, nici cu dorinta nostalgica de reintoarcere la pretinsul comunism, nici cu asteptarea, plina de iluzie bovarica, a imbunatatirii unei functionari inca asa-zis balcanice a capitalismului liberal. Caci fundalul ei nu este nici ante si nici post-revolutionar. Dimpotriva, iluzia care o hraneste trebuie plasata strict in ceea ce – fie si pentru o clipa – parea posibil atunci, la Revolutie.
Dar ce parea cu putinta in 1989, când subiectul social a reusit sa se mobilizeze politic mai mult decât oricând in istoria acestei tari? De ce nu am chema oare o asemenea posibilitate in sfârsit socialism? Un socialism in sensul lui Marx, se intelege. Sau, invers, de ce nu am incepe sa regândim socialismul plecând si de la aceasta posibilitate?
P. S.: Nu pot sa inchei fara a aminti numele lui Bogdan Ghiu si Gáspar Miklós Tamás pe care, fara sa o stie, i-am simtit chiar in ultima luna aproape de câteva din ideile acestui articol. B. Ghiu, care, in numarul 12 din 2009 al revistei „Apostrof“, intr-un text intitulat „Wall Fall Street“, invoca, la rândul lui, o posibilitate neconsumata a lui 1989, numind-o democratie fara capitalism, ba chiar realizarea ei partiala in modelul post-comunist al Berlinului de Est. G. M. Tamás, pentru ca, intr-un interviu publicat in numarul din 8 decembrie 2009 al revistei „22“, deplângea faptul ca, pentru intelectualii români, Revolutia din 1989 nu a devenit un mit fondator, capabil sa inspire, prin fundalul lui popular, actiuni politice mai radicale, asa cum probabil ar fi meritat.