Dictatura imaginilor: „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“ de Andrei Ujica

Inevitabile, contestarile pe care filmul domnului Ujica le-a prilejuit au avut drept obiect putinatatea informatiilor, fie ele noi sau vechi, pe care le vehiculeaza ceea ce se presupune a fi un documentar, respectiv natura însasi a materialului filmat. Reprezinta „Autobiografia“ un demers jurnalistic de investigatie a trecutului? S-a argumentat ca lipsa comentariului din off, dublata, din când în când, de lipsa totala a sunetului infirma aceasta ipoteza. Dar daca nu e documentar, ce e? Nici film nu are cum sa fie, sunt de parere unii, deoarece Ujica nu a filmat absolut nimic. Lucrând cu materialul clientului, „singurul lucru“ pe care regizorul l-a facut a fost sa decida asupra selectiei. As zice ca atât cei care au pus sub semnul întrebarii calitatile documentare ale filmului, cât si cei care s-au îndoit de calitatile filmice ale documentarului au dreptate si gresesc în egala masura. Ceea ce acesti comentatori nu au luat în calcul e acelasi lucru: propriul lor aport. Pe ei însisi.
Mai mult decât documentar
Daca ne gândim la caracterul cu totul neobisnuit al imaginilor preferate de Ujica (si la cantitatea acestora), lipsa comentariului devine optiunea fireasca. Zecile de materiale dedicate lui Ceausescu dupa decembrie ’89 erau definite de un ton eminamente vindicativ: niciodata nu lipseau etichete precum „tiran“ sau „criminal“, rareori era fostul presedinte altfel decât odios sau scelerat, iar lucrurile astea nu ajungea sa fie spuse, ci se puteau întelege lesne si din imagini. Vina cea mai mare a liderului comunist era aceea ca traia în lux (sau cel putin în ceea ce se considera la începutul anilor ’90 ca ar fi luxul). Aceasta preocupare pentru forma – baia poleita cu aur, iahtul, vilele etc. – era poate si o metoda prin care establishmentul se punea la adapost de eventuale critici. Nu erau proaste deciziile lui si nu era de condamnat sistemul care i-a permis sa ajunga în postura de decident, ci rau era ca Ceausescu si familia sa traiau în lux. E doar un alt mod de a reabilita comunismul incriminând felul în care a fost pus în practica, ceea ce e cel putin inexact.
În filmul lui Ujica, Ceausescu nu apare aproape deloc în astfel de imagini. Dictatorul nu prea pare sa profite cine stie ce de propria-i pozitie, asa cum am fost învatati ca profita de regula dictatorii. Poate si pentru ca e o autobiografie, Ceausescu nu se lafaie în aproape nicio imagine, iar comentariul nu îl critica, deoarece nu exista. Aici intervine memoria.
Faptul ca imaginile se succed în legea lor, fara niciun fel de comentariu, obliga la reflectie. Faptul ca nimeni nu ne spune cine a fost Ceausescu, ce a facut si daca ceea ce a facut a fost bine sau rau înseamna ca toate aceste lucruri ramâne sa le spunem noi însine. Conexiunile le facem noi, de capul nostru, iar instrumentul primordial de care ne servim este memoria. Ujica e regizorul acestui documentar, dar la fel suntem si noi, spectatorii. Arta lui e în regie, arta noastra e în memorie.
Mai mult decât film
Tot memoria rezolva si chestiunea „Autobiografiei“ ca film. Selectia materialelor de arhiva, montajul si sunetul dau un prim raspuns. Sigur ca e film, niciun cadru nu apare fara un motiv si de asemenea deloc întâmplatoare e succesiunea imaginilor, cu cronologia lor aproximativa. Secunda în care apare Ion Iliescu aplaudând la un congres – este ea întâmplatoare? Fara îndoiala ca nu.
Mai putin evident e ca „Autobiografia“ este în acelasi timp un film despre filme si o istorie a cinemaului. Pelerinajul la sicriul lui Dej, cu cozile interminabile si ritmul lor ucigator, evoca intrarea muncitorilor în fabrica din „Metropolis“ al lui Fritz Lang. Edificarea marilor cartiere rezidentiale, însotita de o muzica industriala nelinistitoare, aminteste de finalul din „Eclipsa“ lui Antonioni. Secventele în care Ceausescu apare împreuna cu Dubcek par rupte din „Balul pompierilor“, si tot atunci, pret de câteva secunde, camera se opreste asupra unui tânar care îi seamana atât de mult lui George Mihaita din „Reconstituirea“, încât as fi putut sa jur ca-i chiar el. În sfârsit, Ceausescu însusi e un fel de domn Hulot al comunismului, pe toate acestea le-am vazut eu; altii vor fi vazut altceva. Memoria e personala prin excelenta si tocmai de aceea nu avem de-a face cu un unic film (ceea ce e valabil pentru orice film si pentru orice opera de arta, dar mai ales pentru acesta), ci cu un numar de autobiografii practic nelimitat. Câte memorii, atâtea filme.
Care e perspectiva cineastului fata de subiectul pe care îl trateaza? Asta nu o putem sti. O putem doar banui, însa în cazul lui Ujica, memoria nu ne poate ajuta. Pe regizor nu îl cunoastem nici macar la nivelul superficial la care îl cunosteam pe Ceausescu: imaginea lui nu ne-a fost vârâta pe gât zi de zi si nimic din ceea ce el a facut pâna acum nu ne-ar fi putut influenta noua, unor straini, viata într-un mod atât de fundamental precum cel în care fostul lider comunist ne-a transformat pe toti. Vorbindu-ne despre Ceausescu, Ujica e el însusi un Ceausescu. Un mister.