1. Critica supraomului
Există cel puţin trei argumente împotriva supraomului nietzschean, din perspectiva cioraniană. În primul rând, filosoful român observă că Nietzsche „n-a dărâmat idoli decât ca să-i înlocuiască prin alţii“ (Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut). Cu alte cuvinte, după Cioran, supraomul este un fel de zeu, un fel de idol şidole, Götzeţ şi anume o fiinţă care are mai multe în comun cu planul divinităţii decât cu cel strict uman. Există un fragment nietzschean care susţine pretenţia că supraomul este un zeu alternativ: „Morţi sunt toţi zeii: acum noi vrem ca Supraomul să trăiască“ (Aşa grăit-a Zarathustra). Cu toate acestea, să nu uităm că supraomul este „credincios pământului“ şi un inamic declarat faţă de cealaltă lume platonică, ceea ce înseamnă că supraomul trebuie să fie la fel imanent ca fiinţa umană reală existentă. Deci, este supraomul divin sau uman? Probabil, ambele: supraomul poate fi văzut ca un transgresor, ca o fiinţă care trece dincolo de sine însăşi, în timp ce rămâne simultan o creatură care are mai multe în comun cu sângele şi viscerele acestei lumi decât cu substanţa fantastică şi utopică a divinităţii. În viziunea lui Cioran, Nietzsche „n-a cercetat oamenii decât de departe. Dacă i-ar fi privit de aproape, n-ar fi fost niciodată în stare să imagineze, nici să proslăvească supraomul, viziune extravagantă, ridicolă, dacă nu grotescă, himeră sau capriciu care nu se putea ivi decât în spiritul cuiva care n-a avut timp să îmbătrânească, să cunoască detaşarea, îndelungatul dezgust senin“ (Despre neajunsul…).
Scriitorul român de expresie franceză îl critică pe filosoful german din pricina intuiţiei sale – crede el – deficitare, sugerând că Nietzsche n-ar fi inventat noţiunea de supraom dacă ar fi cunoscut cu adevărat natura umană. Aşa-zisa „naivitate“ nietzscheană izvorăşte – în accepţiunea lui Cioran – din „adolescenţa“ sa spirituală şi din ataşamentul său entuziast pentru omenire. Dacă ar fi ajuns la vârsta lui Cioran (62 de ani la publicarea scrierii Despre neajunsul de a te fi născut), Nietzsche ar fi renunţat la pseudo-umanismul şi la nihilismul său şi ar fi devenit un sceptic mizantrop. Toate acestea sunt discutabile şi (desigur) imposibil de dovedit. Poate că scriitorul german, dacă ar fi evitat căderea sa mentală, ar fi devenit mai radical la bătrâneţe şi ar fi descoperit o nouă pasiune în interioritatea sa, la fel ca poeţii contra-culturali Allen Ginsberg şi Charles Bukowski, care şi-au păstrat spiritul tânăr şi au fost la fel de angoasaţi şi nesatisfăcuţi în opera lor târzie. Poate Nietzsche ar fi scris la 60 de ani o Contra-istorie a filosofiei, după Ecce Homo şi mult înainte de Michel Onfray. Poate că ar fi scris un roman în spiritul Învierii lui Tolstoi, dacă ar fi avut timp să îmbătrânească. Nu sunt – deci – de acord cu ipoteza cioraniană privind anestezierea spiritului rebel al lui Nietzsche. Cel care a spus înaintea căderii sale „Eu nu sunt om, eu sunt dinamită“ (Ecce homo) ar fi putut – în condiţii diferite – deveni un activist titanic şi o figură politică sau istorică încă şi mai importantă.
Într-un interviu cu George Carpat-Foche din 1992, Cioran aduce un alt argument împotriva supraomului:
„Dacă evocăm viciile animalelor, şi încă e de-ajuns pentru a simţi fiori. Or, viciile oamenilor sunt incomparabil mai rele. Un supraom ar avea, fireşte, calităţi excepţionale, dar şi neajunsurile acestor calităţi, şi neajunsurile ar fi cumplite, incomparabil mai crunte ca cele omeneşti“.
Critica cioraniană este reacţionară, dispreţuind ideea de evoluţie istorică. Pentru a pune problema în termeni nietzscheeni, un om este o operă de artă comparativ cu o maimuţă. Cu toate acestea, el este, de asemenea, un diavol faţă de o maimuţă ingenuă, adormită în noaptea spiritului. Dacă Cioran ar fi fost în situaţia lui Adam, el ar fi refuzat să se atingă de mărul cunoaşterii şi ar fi rămas în Grădina Eden pentru totdeauna. În acest context, pentru a folosi o intuiţie nietzscheană, atunci când condamnăm supraomul facem de fapt lobby maimuţei; când ne pronunţăm în favoarea inocenţei, promovăm şi servitutea. Să fim oneşti: viciile supraomului sunt înfiorătoare, ce spunem despre virtuţile sale? Din punct de vedere estetic transgresiunea spre supraom este justificată pentru că această nouă specie de om ar putea să transfigureze chipul Pământului: „omul trebuie să devină mai bun şi in acelaşi timp mai rău!“ (Zarathustra).
Argumentul terţ împotriva supraomului se găseşte în Căderea în timp (1964): „A crede că eşti menit să-ţi depăşeşti condiţia şi să te orientezi către condiţia de supraom înseamnă a uita că-ţi este greu să rezişti ca om …“. Această observaţie cioraniană este de bun simţ şi poate fi reformulată astfel: atunci când încerci să te autodepăşeşti, sperând să atingi excelenţa, fii atent să nu pierzi contactul cu energia umană fundamentală, veghează să nu devii subom. Altfel spus, este destul de dificil să fii o fiinţă umană; este periculos să-ţi doreşti să devii sublim sau măreţ. Când „devenim ceea ce suntem“ (ne amintim de principiul nietzschean) trebuie să fim atenţi să ţinem devenirea şi fiinţa în balanţă. Dacă prea multă fiinţă produce stagnare, prea multă devenire ne aduce în vecinătatea haosului. Care este pericolul? Să cazi şi să te spargi, să devii un „om“ care îşi pierde nu numai supraumanitatea ci şi umanitatea, să devii o „esenţă“ nu numai fără devenire dar şi fără fiinţă. Cu alte cuvinte, omul care tinde spre supraom dar a fost învins în căutarea sa, pierzându-şi umanitatea şi excelenţa dorite, ar putea cădea în afara umanităţii, devenind neom.
Cioran crede, deci, că supraomul este un concept inconsistent în cel puţin trei puncte: el este un „idol“ care îl înlocuieşte pe altul (pe Dumnezeu); este mai crud şi mai vicios ca omul; mai mult, când încearcă să devină supraom, cineva îşi poate pierde însăşi umanitatea. Dar ce ar fi spus Nietzsche despre neomul cioranian? Nietzsche ar fi putut argumenta că dacă nu transcendem specia umană, cădem „în afara“ ei şi devenim suboameni. Din punct de vedere nietzschean, neomul este ultimul om: „Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult“ (Zarathustra). Mai mult, observat prin lentilele hermeneutice ale lui Nietzsche, neomul înfăţişează o atitudine cioraniană specifică, şi anume cea a nihilismului pasiv:
„Nihilismul obosit, care nu mai atacă: forma sa cea mai renumită – budismul: ca nihilism pasiv, ca un simptom al slăbiciunii; forţa spiritului se poate epuiza, poate seca, astfel încât ţelurile de până acum şi valorile devin inadecvate… (Voinţa de putere).
2. Supraomul şi neomul în
faţa autenticităţii şi a morţii
Putem defini minimal autenticitatea ca testul propriei noastre individualităţi, ca fidelitate faţă de noi înşişi. Ne amintim definiţia lui Emerson: „Nici o lege nu poate fi sacră pentru mine în afara celei a propriei naturi… Singurul bine este cel care corespunde constituţiei mele, singurul rău este cel care o contrazice“(1). În viziunea filosofului transcendentalist, autenticitatea poate fi înţeleasă ca un fel de autonomie („lege proprie“, etimologic): nimeni altcineva nu ne poate guverna, pentru a ne impune o lege „străină“ propriei naturi. Autonomia individualităţii este aproape anomică („legea mea e opusă legii obiective: legea mea transcende legea lor“), şi, astfel, a(nti)socială („sunt propriul meu stăpân, nu mă supun constrângerilor impersonalului „se“). Charles Guignon este unul dintre teoreticienii care observă această trăsătură a autenticităţii, observând şi conexiunea dintre autenticitate şi auto-creaţie:
„A fi autentic înseamnă a păstra contactul cu ceva care este ascuns oamenilor care acceptă concepţia societăţii. La un anumit nivel, să fii autentic înseamnă să fii asocial. Mai mult, cel autentic are o perspectivă personală asupra realităţii care este radical diferită faţă de cea socială, descoperind o realitate mai profundă decât cea mascată de cutume sociale… Suntem cu toţii artişti, pentru că ne creăm propria viaţă, şi toţi avem abilitatea de a o transforma într-o operă de artă“(2).
Cum am putea caracteriza supraomul ţinând cont de cele două componente ale autenticităţii, autonomia şi auto-creaţia? Ne amintim că am definit supraomul ca (1) un individ transgresiv, capabil să depăşească „fiinţa umană adormită“; (2) o persoană conştientă de imanenţă, fidelă acestei vieţi; (3) un nihilist activ, care alege voinţa de putere în faţa fericirii, raţiunii sau a virtuţii. Supraomul este autentic pentru că trebuie să-şi creeze destinul în puritatea imanenţei şi în absenţa lui Dumnezeu, sursa de legitimare anterioară. Nu-l mai poate lua pe Dumnezeu ca model, în el „existenţa precede esenţa“, el este „condamnat să fie liber“ (Sartre). El este forţat să se auto-creeze ca nouă fiinţă, care se va rupe radical de tiparul deja menţionat al chipului şi asemănării.
Dacă supraomul este autentic, să ne grăbim să postulăm inautenticitatea pentru neom? Neomul a fost gândit ca „om alternativ“, „subom“, „nihilist pasiv“. Dacă supraomul ar constitui alteritatea mai înaltă a omului, subomul ar putea fi alteritatea mai joasă a omului sau poate chiar alteritatea alterităţii, o radicală alteritate greu de imaginat. Dar poate că este greşit într-un mod fundamental să concepem neomul prin lentilele hermeneutice ale supraomului. Ce înseamnă afirmaţia cioraniană „am fost om şi acuma nu mai sunt“? Dacă am transcende umanitatea şi am deveni supraoameni, fiinţe absolute ale distrugerii şi nihilişti activi, tot am avea o regiune pentru transformarea noastră: am deveni zei alternativi, probabil fiinţele umane ale viitorului, post-oamenii cu implanturi digitale şi componente mecanice, care ne-ar îmbunătăţi abilităţile cognitive şi nu numai. Dar atunci când transgresăm umanitatea şi devenim neoameni, nu mai există nicio regiune pentru dezvoltarea noastră: suntem crucificaţi în nimicnicia pură, în purul „de nenumit“. Devenim ceva pentru care nu există nume pentru că neomul este doar o aproximare. Deci, amintindu-ne că neomul nu este inautentic, ci purtătorul unei autenticităţi stranii şi întunecate, putem spune că supraomul este autonom – creându-şi propria lege „sacră“ – şi la fel de autonom este neomul, pentru care persona şi impersonalul „se“ sunt irelevante, ştiind că este, nu superior, ci complet diferit. Dacă supraomul este antisocial, neomul va fi asocial: ambii sunt izolaţi şi fideli „naturii“ lor anomice şi anormale.
Când aceste două versiuni de post-oameni înfruntă moartea, ce se întâmplă cu ele? Trebuie să spunem că ne referim la moartea existenţială, una separată de vulgarităţile fenomenului biologic. O anumită fiinţă umană şi chiar o anumită formă de divinitate trebuie să dispară pentru ca supraomul să fiinţeze. Altfel spus, supraomul va ucide umanitatea şi chiar divinitatea potenţială din sine, pentru a deveni cel care este. Această moarte ar putea deveni o condiţie existenţială pentru fiinţele din post-istoria viitoare: ele trebuie să treacă dincolo de ele însele pentru a deveni divinităţi alternative. Menţionăm că trebuie să privim moartea ca transformare, aşa cum ne învaţă mitologia şi religia: viaţa începe doar după prima „moarte“. Cei care sunt incapabili să integreze iniţierea care succede primei „morţi“ sunt predestinaţi pentru o viaţă de ignoranţă şi somn. Dacă supraomul ar putea să „calce“ peste moarte, bucurându-se ca divinitate alternativă de un fel de imortalitate spirituală, forma de existenţă a neomului ar fi o moarte în viaţă. Dacă supraomul a murit ca om doar pentru a renaşte ca fiinţă post-umană, pentru neom moartea ar fi lipsită de surprize: existenţa sa ar fi dedicată unei conştiinţe paralizate, „bolii de moarte“ şi agoniei nihilismului pasiv. Neomul este condamnat la viaţă eternă pentru că existenţa lui înseamnă moarte. O viaţă similară echivalează cu damnarea (imanentă) virtuală: o condamnare la infernul lui „aici şi acum“, o existenţă de „Sisif“ sau de ultim om. Şi în timp ce neomul este osândit la viaţa în moarte, supraomul va fi moştenitorul unei vieţi (în termeni danteşti „la vita nuova“) care începe după prima „moarte“. Unul este creat pentru o viaţă moartă, celălalt pentru o existenţă fără moarte.
(1) Ralph Waldo Emerson, Self-Reliance and Other Essays, (New York: Dover Publications, 1993), pp. 21-22
(2) Charles Guignon, On Being Authentic, (London: Routledge, 2004), p. 40.