Kidô Okamoto, Fiica negustorului de sake, traducere şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014
În anul 1841, Edgar Allan Poe publică, în Graham’s Magazine, Crimele din Rue Morgue (The Murders in the Rue Morgue), prima povestire poliţistă din literatura universală, oferind cititorilor modelul unui detectiv impecabil,
C. Auguste Dupin, care pune raţiunea mai presus de orice, ajungând ca, în acest fel, să dezlege toate enigmele cazurilor (mereu complicate!) pe care le are de rezolvat. Ulterior, proza poliţistă şi naraţiunile cu detectivi vor dobândi tot mai mulţi adepţi, atât în rândul scriitorilor, cât şi în acela al publicului cititor. Iar dacă Sir Arthur Conan Doyle şi Gaston Leroux sunt, în Anglia şi în Franţa, continuatorii cei mai cunoscuţi ai lui Poe, nu trebuie să uităm că acest gen de literatură e foarte gustat şi în Japonia, unde Kidô Okamoto, prin povestirile din ciclul intitulat Cazurile misterioase ale lui Hanshichi (publicate între anii 1917 şi 1937), inaugurează o specie literară care, prin enigmele ce par de nedesluşit, prin suspansul permanent sau răsturnările spectaculoase de situaţie, surprinde deopotrivă esenţa peioadei Edo (1603–1868).
Un detectiv japonez
Kidô Okamoto (1872–1939) s-a afirmat în Japonia mai întâi în calitatea sa de autor de piese de teatru Kabuki, noutatea pe care a adus-o în acest domeniu constând în primul rând în încercarea de a pune alături sensibilitatea niponă şi temele consacrate ale acestui tip de teatru cu inovaţiile tehnice ori formale pe care le deprinsese în urma apropierii sale de cultura occidentală. Fără îndoială, în acest fel scriitorul întruchipează însăşi epoca în care îşi desfăşoară activitatea, câtă vreme se ştie că, în Japonia, după încheierea perioadei Edo, în 1868, urmează Restauraţia Meiji, iar porţile anterior închise oricărei influenţe străine se deschid, momentul amintit reprezentând începuturile modernizării rapide a acestui spaţiu cultural. Chiar capitala ţării se mută de la Kyôto la Tôkyô (oraş cunoscut sub numele de Edo în timpul shogunatului Tokugawa). Pasionat de scrierile lui Conan Doyle şi fascinat mai ales de Sherlock Holmes, Okamoto creează o elegantă şi convingătoare replică japoneză a acestui personaj, şi anume inspectorul Hanshichi, care apare în numeroase povestiri ale sale şi care îşi desfăşoară activitatea în oraşul Edo, în perioada curpinsă, în linii mari, între anii 1840 şi 1860.
Pretextul narativ de care se foloseşte autorul e reprezentat de dorinţa unui băiat în vârstă de doisprezece ani de a afla amănunte din trecutul lui Hanshichi, drept pentru care solicită informaţii „unchiului K.“ (mai precis, unul dintre apropiaţii familiei sale), urmând ca, după mai bine de zece ani, să-l cunoască personal pe celebrul detectiv, iar acesta să-i relateze mai multe dintre nemaipomenitele sale aventuri, pe care pasionatul ascultător le va strânge în câteva caiete… Desigur, convenţia manuscrisului, plus „ramele“ pe care le creează scriitorul duc cu gândul la strategiile narative occidentale. Dar cadrul de desfăşurare pentru toate misterioasele cazuri e întotdeauna nipon. Poate şi de aici efectul pe care aceste povestiri poliţiste l-au avut asupra cititorilor şi, mai cu seamă, uriaşul succes de care s-au bucurat. Interesant este, în orice caz, că Hanshichi e definit de la bun început de Okamoto drept un continuator al lui Sherlock Holmes, o extrem de bine adaptată (şi adecvată!) versiune asiatică a sa, autorul neezitând, astfel, să stabilească filiaţia literară cât se poate de clară a protagonistului său care, aşadar, oricât e de japonez prin reacţii şi mod de manifestare, (pro)vine şi din literatură (nu întâmplător, raportarea nu se face la posibile modele mai vechi din lumea asiatică – se ştie, de pildă, că în China povestirea de aventuri s-a bucurat de o largă audienţă şi circulaţie –, ci la cele ale Vestului): „Asemenea descoperiri detectiviste se dovedeau un fleac pentru Hanshichi. Există o mulţime de alte aventuri care ar uimi lumea. Hanshichi a fost doar un Sherlock Holmes al perioadei Edo, care lucra din umbră, cu mult tact“.
Apărut de curând, sub titlul Fiica negustorului de sake, volumul lui Kidô Okamoto, cuprinzând paisprezece povestiri (ultimele şase din carte fiind pentru prima oară traduse într-o limbă străină) centrate în jurul lui Hanshichi, oferă cititorului român un adevărat regal literar, pe de o parte prin ritmul alert, iar pe de alta, prin numeroasele detalii care, dincolo de acţiunea propriu-zisă, reconstruiesc extrem de convingător, uneori prin doar câteva tuşe de culoare, perioada Edo în ceea ce are mai caracteristic. În plus, versiunea românească a textelor este minunată şi merită o menţiune specială, traducerea semnată de Angela Hondru fiind absolut remarcabilă, la fel ca alte multe tălmăciri pe care le-a realizat în ultimele decenii. Coincidenţă sau nu, eminenta traducătoare a publicat nu de mult şi un foarte interesant şi documentat studiu despre spectacolele Kagura (Kagura – de la mit la realitate prin dans, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2014), iar cartea de faţă a lui Kidô Okamoto recompune epoca în care sunt rezolvate misterioasele cazuri de către Hanshichi în primul rând prin intermediul descrierii sărbătorilor tradiţionale nipone ori al spectacolelor de cele mai diverse tipuri.
Farmecul perioadei Edo
Iar dacă totul începe, în cartea lui Okamoto, printr-o poveste cu o fantomă care bântuie casa şi familia unui samurai (dar, finalmente, numita fantomă se dovedeşte doar a deschide calea spre altceva!…), textele următoare evidenţiază, iar şi iarăşi, că un samurai, pentru a putea fi cu adevărat numit astfel, nu are voie să creadă în fantome; dar şi că, privită cu atenţie, realitatea înseamnă mult mai mult decât oamenii sunt obişnuiţi să vadă în viaţa de fiecare zi. Iar misterele care apar la tot pasul în cartierele vechiului Edo sunt scrutate cu luare-aminte de Hanshichi, niciodată prea obosit pentru a rezolva enigmele sau a-şi ajuta semenii. Prin urmare, el se va mişca deopotrivă pe străzile oraşului, dar şi printre crime nebuloase, dispariţii greu de înţeles, cazuri de posedare demonică, animale (vulpi ori pisici) înzestrate cu puteri miraculoase şi malefice. Însă autorul nu-şi idealizează protagonistul, lăsându-l – ba chiar împingându-l! – să mai comită şi erori, doar pentru a şi le putea apoi recunoaşte şi, desigur, pentru a învăţa (întotdeauna mult şi multe…) din propriile greşeli.
În afara conflictului narativ principal, în fiecare povestire intervine unul secundar, o complicaţie ce pare doar un detaliu de fundal, pentru ca în cele din urmă să se vădească a conţine tocmai elementele necesare elucidării complete a situaţiilor neobişnuite care se ivesc în calea lui Hanshichi. În acest fel, interesul cititorului nu scade nici o clipă, lectura cărţii făcându-se realmente cu sufletul la gură. Iar dacă intelectualul prin excelenţă pe nume Don Isidro Parodi, personajul creat de Borges şi Bioy Casares, ducea la extrem capacitatea deductivă a lui Sherlock Holmes, rezolvând totul doar prin punerea alături a amănuntelor fiecărui caz în parte, ca într-un extrem de elaborat joc de şah al raţiunii pure, Hanshichi iese din casă, merge prin frig şi vânt, intră în localuri dubioase, caută martorii oculari pentru a-i interoga personal, rosteşte cu convingere propriile concluzii şi uneori îşi formulează îndoielile, asemenea lui Zadig al lui Voltaire, nu o dată lăsându-se chiar în voia hazardului, convins fiind că până şi acesta va servi scopurilor sale. Nu crede în fantome, deşi cei care-i cer ajutorul sunt convinşi de existenţa acestora, însă nu exclude cu totul posibilitatea unor intervenţii supranaturale în viaţa oamenilor, aşa cum se vădeşte în povestirea Întâlniri secrete de iubire, unde un orb specializat în arta masajului simte ceva straniu într-o casă unde, tocmai de aceea, nu mai vrea să intre, în cele din urmă dovedindu-se că o tânără ucisă fusese îngropată în subsolul respectivei clădiri.
Personajele sunt întotdeauna surprinse în mediul lor de viaţă, ducând la îndeplinire sarcini sau activităţi ce le sunt caracteristice şi ale căror semnificaţii spun sau, dacă nu, cel puţin sugerează multe cu privire la modul în care oamenii respectivi ar putea acţiona. Schimbarea anotimpurilor, trecerea timpului, veşmintele specifice, spectacolele predilecte, jocurile copiilor sau felurile de mâncare la modă, toate acestea sunt amănunte care reconstruiesc perioada Edo, cu credinţele ei şi cu atmosfera specifică, o lume tradiţională niponă, în care samuraii sunt extrem de respectaţi, vechiul cod al onoarei este mai viu decât oricând, iar universul întreg pare a se conforma regulilor japoneze. Tradiţia şi superstiţia merg încă mână în mână, iar raţionalului Hanshichi nu-i rămâne decât să găsească cele mai potrivite modalităţi pentru a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în spatele aparenţelor sau al măştilor sociale. Aşa că el nu va ezita să se prefacă a întâlni din întâmplare martorii-cheie, sau, la nevoie, chiar să se amestece acolo unde toată lumea crede – ba îi şi spune – că nu-i fierbe oala… În acest fel, cititorul e introdus, practic, pe nesimţite într-o lume condusă de alte principii decât cele moderne (fie ele şi ale Japoniei): aici şi acum, o sinucidere poate fi unica soluţie – şi unica adecvată – pentru a salva onoarea cuiva şi a nu aduce ruşinea asupra unei familii întregi; aici şi acum, negocierile pentru „răpirea“ unei fete se pot purta chiar în prezenţa mamei; aici şi acum, casele de gheişe sau ceainăriile umile pot fi, pentru o tânără întreprinzătoare (şi neapărat frumoasă!), doar punctul de plecare pentru viitoare reşedinţe luxoase pe care aceasta să le stăpânească.
Oarecum surprinzător, însă, cartea de faţă, cu toate întâmplările relatate şi cu toate aventurile uluitoare ale lui Hanshichi, este şi o lectură extrem de actuală. Căci lipsa de principii a oamenilor din prezent în comparaţie cu cei din trecut, ca şi tendinţa de a ignora uneori, din grabă sau din lipsa de interes, vechile reguli ale comportamentului şi ale onoarei îl vor determina pe Hanshichi să spună, la un moment dat: „Răufăcătorii din trecut erau poate mai cinstiţi în adâncul sufletului lor decât oamenii cumsecade din zilele noastre“. O afirmaţie menită, fără îndoială, să pună cititorul pe gânduri. Nu numai în Japonia.