Va disparea în viitorul apropiat economia dintre disciplinele universitare? Probabil ca nu! Dar momentul e favorabil pentru a-i problematiza temeiurile de stiinta împartind, înca de la începuturile ei, aceeasi substanta cu liberalismele politice, birocratizarea antreprenoriala si regimul modern al proprietatii. Revenirea asupra originilor sale dezvaluie negânditul vehiculat de discursul economic. Unul dintre beneficiile polimorficei si actualei crize sistemice a fost trezirea temporara din iluzia în care economistii reprezentau onorabilitatea bancilor centrale autonome si seriozitatea board-urilor marilor companii, în opozitie cu ipocrizia politicienilor sau frivolitatea intelectualilor. Debarasata în vremurile din urma de epitetul stânjenitor de „politica“, economia reusise sa îmbine morga multiseculara a juristului cu suficienta scientismului pentru a întruchipa o cunoastere cvasiexacta a societatii si ultima filosofie a administrarii ei. Îngemanarea specializarilor politico-administrative cu liberalismul are origini destul de vechi, dupa cum ne arata cursurile lui Michel Foucault din a doua jumatate a deceniului sapte. Însa o investigatie prin excelenta dedicata impunerii economiei ca stiinta a puterii ne-a fost oferita recent de Arnault Skornicki, în monografia sa, „Economistul, curtea si patria“ („L’économiste, la cour et la patrie“, CNRS Editions, 2011). Analiza lui se opreste asupra ivirii economiei în epoca Luminiilor, la vremea respectiva nu atât o disciplina academica, cât un gen politico-filosofic continuator al umanismului civic anglo-saxon si a meditatiei italiano-franceze asupra Ratiunii de stat. Alcatuind o categorie literara înrudita cu moralistica, cautându-si înca un nume, între care de succes vor fi „stiinta a comertului“ sau „filosofie rurala“, diversele curente economice întretin relatii ambigue cu puterea, propunând cel mai adesea ameliorari sau schimbari profunde ale monarhiei absolute, al carei aliat devin în încercarea acesteia de centralizare a administratiei teritoriului în dauna privilegiilor nobiliare si a cutumelor locale.
Ancheta tânarului istoric nu se apleaca asupra unei discipline celeste, ci urmareste constituirea unor retele de autori, secte de traducatori, grupari de interese, etc. Ne aminteste de spusa lui Montaigne dupa care vietile filosofilor ar trebui sa fie la fel de importante ca si scrierile lor, chiar daca Skornicki studiaza nu atât viata cât traseele sociale ale acestor filosofi ai comertului, agriculturii si industriei, pe urmele analizelor lui Elias asupra producerii sociale a specialistului profesoral sau al geniului artistic. Prima familie savanta cercetata este cea a lui Vincent de Gournay (1712-1759) si a „comercialistilor“ francezi în încercarea lor de reformare a economiei statului. Meditatia fostului negustor din Saint-Malo, ajuns în înalte functii administrative, este pusa în continuitatea unei filosofii politice specifice secolului, centrate în jurul ideii de echilibru international al fortelor care împiedica o înfruntare armata. Însa razboiul nu înseamna doar salve de tun si sarje de cavalerie, ci, atrage atentia Gournay, si, sau mai ales, lupte comerciale. Astfel, imaginea strategului sau spadasinului este înlocuita cu cea a negustorului, într-o apologie a liberei concurente care recuza rolul statului în arbitrajul dintre binele comun si libertatile particulare. Elogiul negustorului si a libertatii pietei presupun sinteza interesului individual cu bunastarea publica. Libertatea de a se bucura de roadele negotului nu e o întreprindere condusa împotriva statului, ci una care are nevoie de stat: în practica, negutatorul solicitând functii în administratia centrala, iar în teorie, apelând la sistemul vamal sau la forta militara pentru a se proteja de concurenta straina. Influenta discursului comercial duce la transformari profunde, caci activitatea economica, vazuta în mod traditional ca specifica sferei domestice, devine prima preocupare publica. si chiar mai mult decât atât: cea mai evlavioasa dintre îndeletniciri! Înainte de Max Weber, unii autori ai secolului al XVIII-lea, au observat frugalitatea si disciplina reformatilor olandezi sau a evreilor si le-au pus în legatura cu succesul lor în afaceri. În replica, Gournay scoate în evidenta ca regatul Frantei detine o populatie cu moravuri mult mai sobre si mai riguroase decât batavii sau israelitii: populatia monahala, atât masculina, cât si feminina, care ar putea fi folosita în productie de un întreprinzator ce ar împaca lacomia si credinta! Transfigurarea interesului privat al negustorului în suprem bine al republicii se face atât prin intermediul reinterpretarii mesajului evanghelic, cât si prin importarea modelului englez. În fata ruinei imperiului colonial spaniol, modelul bunastarii britanice atrage atentia atât economistilor, cât si marilor figuri intelectuale de la Voltaire la Diderot. Republicanismul antic al Spartei si al Romei, acolo unde oricare cetatean era gata sa-si dea viata pentru supravietuirea patriei s-a stins, ne spun iluministii. Însa Anglia arata Europei calea prin care sacrificiul a fost înlocuit de interesul capitalist, iar salvarea statului, ca tel politic suprem, s-a preschimbat în bunastare generala.
Celalalt pas important în constituirea economiei ca stiinta totala a guvernarii este reprezentat de miscarea fiziocrata, ai carei campioni sunt medicul François Quesnay (1694-1774), de origine modesta, dar bine plasat la curte prin relatia sa speciala cu doamna de Pompadour, si marchizul de Mirabeau (1715-1789), un nobil provincial, dar una din penele cele mai citite din epoca, cu o reputatie europeana ce o concura pe cea a lui Voltaire. Pe urmele lui Marx, multi au vazut în acest cuplu intelectual si în epigonii lor o rezistenta a vechii aristocratii funciare îmbracata în limbajul economiei moderne. Într-adevar, daca tezele lui Gournay pareau novatoare prin insistenta asupra comertului si asupra figurii negustorului, admiratia fiziocratilor pentru agricultura si pretuirea pe care ei o arata chipului fermierului pot parea reactionare. Însa, ne asigura Arnault Skornicki, am proceda astfel la o parelnica despartire a apelor nesocotind varietatea discursului economic al epocii ce se raporta la un regat a carui bogatie era în mod masiv de provenienta agrara. Sa mai adaugam ca nu dominatia unui domeniu de activitate decide sistemul economic. În a doua parte a secolului Luminiilor, agricultura se capitalizeaza, iar în Anglia, înca din secolul precedent, face pasi importanti în procesul de extinctie a taranimii, eliberând mâna de lucru pentru centrele urbane. De altminteri, agricultorul lui Quesnay se apropie prin calitatiile sale, între care esentiale sunt prudenta, prevederea si simtul practic, mai mult de comerciantul britanic decât de aristocratul retras pe domeniul sau si interesat de vânatoare si razboaie, dispretuind munca fizica. În câteva rînduri inspirate, comentatorul nostru rezuma aceasta modernitate agricola antimedievala:
„Mai degraba prudenta decât cucerirea, mai degraba plugul decât spada: în vreme ce epoca feudala era întemeiata pe o economie a raritatii si pradarii, epoca Luminiilor este, sau ar trebui sa fie – cel putin în privinta Frantei – cea a unei monarhii absolute si legale, fundamentate pe un regim economic de productie, de belsug si de bunastare (aici Saint-Simon, care opunea epoca feudala epocii industriale, nu pare prea departe). Aceasta rasturnare a valorilor consta într-o preschimbare a lui a aparea în a fi.“ (p. 182).
Programul revolutiei economice a fiziocratilor nu pune accentul pe schimbul comercial, ci pe proprietate, ca fundament al societatii. Prin François Quesnay economia începe sa-si reclame caracterul exclusiv stiintific printr-o administrare rationala a societatii, dedusa din studiul adevaratei istorii: nu cea a asediilor, cuceririlor, cruzimii suveranilor si intrigilor curtenilor, ci a miscarii bogatiilor si evolutiei populatiei. În a doua jumatatea a veacului al XVIII-lea, societatea de curte franceza si societatea comerciala britanica sunt, pentru medicul doamnei Pompadour, mai înrudite decât s-ar crede, deoarece ambele se bazeaza pe un slab liant social. Luxul sau prosperitatea care le definesc sunt straine adevaratei bogatii a unui stat solid bazat pe rationalizarea productiei în vederea sporului avutiei si satisfacerii nevoilor populatiei. Prin fiziocrati economia se impune ca stiinta politica totala studiind cu metode matematico-statistice populatia, considerata ca dat natural, opusa „poporului“, actor politic si entitate imprevizibila pe care vechile arte ale guvernarii încercau sa-l tina în frâu. Libertatea, redefinita ca împlinire a bunastarii si cautare a sporirii acesteia, devine grija unui guvern care confera cetatenilor securitate prin pârghiile unei administratii savante.
Liberalismul a avut de la bun început nevoie de birocratia eficienta si numeroasa a unui stat aflat la dispozitia proprietarilor si comerciantilor. Nu întâmplator unul din primele succese practice ale economistilor preclasici a fost liberalizarea pietei grânelor, pe care anterior autoritatile regale încercau sa o îngradeasca pentru a preveni foametea si revoltele urbane. Principiul lui laissez-faire se impune ca regula economica de guvernare: mentinere a ordinii si legii la cel mai mic pret. Sistemele de protectie sociala ce urmau sa se dezvolte în secolul urmator nu provin dintr-o logica straina liberalismului, cum ar fi cea a caritatii Evangheliei, de pilda. Statul se ocupa de igiena si învatamânt în vederea maximizarii libertatii. Nu libertatea cetateanului, ideal republican vetust, ci libertatea de miscare a bunurilor, între care se numara si mâna de lucru sau abilitatiile intelectuale. Contrar unei butade mult citate a lui Constantin Noica, populatia nu este hoarda care prin culturalizare devine popor, ci poporul transformat în material al administratiei si privat de destin politic. Logica liberala contine în substanta ei marile planuri de transformare si control al corpului social sau de modificare biogenetica a umanitatii.
Autor: Claudiu GaiuApărut în nr. 440