Ce e nou şi ce e vechi la Facultatea de Litere? Nu, întrebarea nu e bună. Nu poţi vorbi de litere vechi şi nouă, ci de Litere. Nu sunt adepta unei teorii evoluţioniste, dar când aud de litere vechi, mă gândesc la literele complicate care împodobeau manuscrisele medievale: acele litere a căror formă pare că se modifică odată cu trecerea anilor, dând impresia de valoare, fie ea şi vintage. Aşa apar Literele azi: vechi, într-adevăr, dar nu demodate. Literele au împlinit o sută cincizeci de ani şi îi sărbătoresc pe cei de ieri şi pe cei de azi, legându-se într-un mod ciudat de lumea şi de locul căruia îi aparţin. O sută cincizeci de ani de viaţă, împărţită între viaţa pe care o primesc de la toţi cei ce le trec pragul şi viaţa pe care Literele le-o dau lor ca filologi şi, mai ales, ca oameni (fie ei şi de cultură).
La Litere ajungi uşor: la Universitate, pe Edgar Quinet, fără examen de admitere. Acolo se află, s-ar spune, filologii (iubitori de litere, la origine). În clădirea cu iz de cetate medievală, pentru cei din exterior, maeştri ai stereotipurilor, regăseşti poeţi şi prozatori sau scriitori rataţi, ajunşi profesori prin nu ştiu ce colţ de lume. Dar, cum ne spunea un profesor în prima zi de facultate, răspunsul la întrebarea „Câţi scriitori ies de la Facultatea de Litere?“ este foarte simplu: „Câţi au intrat!“. Pentru cei din interior, Literele sunt locul unde îşi petrec o perioadă a vieţii, o vină asumată, unde cunosc oameni şi cărţi, poveşti. Sunt şi locul cozilor interminabile la decontarea abonamentelor sau la alegerea opţionalelor. Literele vechi şi noi se întâlnesc în decorul sălii de lectură: acolo timpul nu şi-a lăsat, parcă, amprenta, nu întâlneşti numai cărţi, ci şi oameni, mergi hotărât să citeşti cine ştie ce carte (căci aici este şi locul în care bibliografiile sunt la ele acasă) şi ajungi pe hol, la poveşti, unde înveţi să citeşti oameni şi cărţi. Sunt literele din bibliotecă, literele cărţilor împrumutate pentru nu ştiu cât timp sau „prezente, dar lipsesc cu desăvârşire“, Bălcescu şi Odobescu, amfiteatrele pe care le înveţi abia după ce ai terminat, sunt Literele unde aparatura refuză cu îndârjire să funcţioneze, fie pentru că filologul nu le are cu inteligenţa tehnică, fie că ne întorc, ironic, spatele şi ne răspund: „Obiectul vostru de lucru e cartea şi nimic mai mult“. Literele, azi, mai sunt şi literele de pe băncile amfiteatrelor, unde cuvinte fără legătură aparentă schiţează un portret prin ochii unui trecător. An de an cuvinte se adaugă, literele se îngrămădesc, pentru a spune o poveste: şi eu am trecut pe aici, Et in Arcadia ego!; sunt Literele cu xeroxul de la subsol şi cu cafeaua de la tonomatul de la matematică.
Despre literele cu cărţile pe faţă sau, mai degrabă, pe bancă, vorbesc an de an, dar mai ales în an aniversar, toate manifestările care celebrează nu numai o facultate, ci o stare de spirit. Astfel, au devenit rând pe rând, Literele conferinţelor Valorile noastre din Bălcescu, al Întâlnirilor din bibliotecă realizate cu scopul de a serba litere de ieri şi de azi, pentru a prezenta cărţi şi oameni deopotrivă, vorbind Despre prestigiul în educaţie şi cercetare al porţilor deschise pentru cei extra muros, Literele săptămânii masteratelor (cu noutăţile de rigoare, un an nou, o altă noutate: masteratul de Studii literare), în care literele se arată lumii. Literele „cele mai bune“ au fost sau ar trebui să fie la Bucharest Student Best Letters Colloquia care acoperă domeniile: filologie, studii culturale, ştiinţe ale comunicării, ştiinţe ale administraţiei. Este dovada că literele, azi, nu mai înseamnă doar filologie, locul unde studiezi română şi o limbă străină, ci acoperă domenii variate care demonstrează diversitatea atunci când încerci să găseşti o cale de comunicare, o punte de legătură.
Dar tot ceea ce sunt Literele se datorează, în mod firesc aş spune, oamenilor: celor care au fost şi celor care sunt cu gândul la cei ce vor fi, iar pe la Litere trec mulţi (prea mulţi, chiar) dintre ei, unii ajungând modelele literelor de mâine… Astfel, devin locul poveştilor, orice întâmplare devine o povestire colectivă, cu atâtea versiuni câţi autori. Căci la Litere nu poţi şi nu îţi propui să fii obiectiv. Ba dimpotrivă.
Pe cei mai mici de la Litere îi cunoşti de la distanţă: se uită cruciş la orar, nu înţeleg ce vrea să însemne bara care desparte două cursuri. Unii te întreabă cum e: încerci să fii obiectiv, poate ei nu sunt ca tine… Te uimeşte că, din două vorbe, unii îşi programează restanţele înainte să fi început facultatea. Îţi dovedesc că ştiu multe, multe zvonuri. Atât. La Litere umblă vorba, orice întâmplare se transformă în mit, ba chiar în literatură. Dar vezi la Litere o lume difuză: unii au ajuns din pasiune, unii dintr-un spirit boem, gata să renunţe dacă nu li se îndeplinesc aşteptările, alţii din nevoie, unii au venit ca să vină şi alţii ca o soluţie de salvare. Te poate uimi oricând seninătatea cu care îţi spun „Am venit aici pentru că nu am luat la Poliţie sau la Drept“. Auzindu-i, îţi vine să râzi şi te gândeşti la G. Călinescu pentru care un critic literar trebuie să fie un scriitor ratat. De când filologul este un avocat sau un poliţist ratat nu se poate răspunde, dar nici generaliza. Există, cu siguranţă destule excepţii, dar ar trebui schimbată, mai ales, atitudinea. De ce ar fi condamnabilă atitudinea contrară?
Literele de ieri erau litere pure, s-ar spune: Facultatea de Filologie sau cea de limba şi literatura română, cu Cenaclul de Luni sau Junimea (de care mulţi dintre profesori îşi aduc aminte) s-au conformat lumii de azi, au devenit eterogene, difuze poate şi, în eterna societate de tranziţie, parcă îşi caută propriul drum. La masterat auzi adesea formula „trebuie să ştie grupul de la Litere“ (care a terminat Litere, adică), de parcă responsabilitatea nu ar trebui să îţi fie pasată ţie ca individ, ci instituţiei care te-a format… Găsesc în atitudinea asta o eroare logică, nu din partea receptorului, ci, mai degrabă, din cea a emiţătorului.
Mai nou, Literele nu sunt numai la Litere. Există Litere şi la Mate de câţiva ani încoace. Şi nu oriunde, ci la mansardă, la etajul patru. Literele de la Mate au avantajul peisajului: aşa poţi vedea Bucureştiul. Şi cine ştie din ce cotlon va apărea un scriitor al Bucureştilor? Nouă este parola de la liftul nou (pentru puţin timp, cu siguranţă), noi sunt numele sălilor şi ale sălii de lectură, noi sunt unii oameni, căci tocmai ce s-au desfăşurat concursurile didactice.
Noi, după Litere?! Iată întrebarea la care odată intrat pe porţile de la Edgar Quinet trebuie să răspunzi. Te loveşti de privirea suspectă a celor din jur, pragmatici, mari absolvenţi ei înşişi de cine ştie ce facultate cu deschidere pe piaţa muncii care sunt nedumeriţi de ceea ce poţi face după: nu numai de ce vei face, ci de cât vei câştiga din ceea ce vei face. Sătul de stereotipuri, nu le răspunzi şi te gândeşti la Ştefan Gheorghidiu, cel care observa că pentru bani există oameni capabili să accepte şi o „şiră a spinării flexibilă ca o nuia“ şi un stomac „în stare să digere şi ouă clocite“. Nu insinuez nimic, ci spun atât: dacă am ajuns până aici, ştim ce am ales, nu trebuie să ne poarte cineva de grijă. Literele te-au corupt, cam aşa s-ar cuveni să le răspunzi, aşa cum pe fiecare dintre ei i-a corupt cu timpul altceva.
La Litere auzi poveşti, multe poveşti. Nu e lucru nou, nu e lucru vechi: înainte să intri ai auzit poveşti, când ai intrat ţi s-au spus poveşti, când spui altora spui poveşti, după ce termini auzi poveşti. Poveşti cu personaje din Literele de azi, poveşti nescrise. Sunt litere mai mici, mai mari, mai frumoase sau nu, mai zâmbitoare sau mai triste, sunt literele din spatele uşilor închise. Literele azi ar trebui să fie o stare de spirit pentru cei care le-au trecut pentru câteva momente pragul: rolul lor nu este numai docere, uneori e delectare sau movere. Asta e: nou şi vechi la Litere se întâlnesc şi îşi răspund, de fapt Ianus bifrons s-a împărţit în trei. Azi ne regăsim pe pragul când se întâlnesc litere vechi şi litere noi. „Toate-s vechi şi nouă toate“, ar spune poetul. Indiferent de ce s-ar spune, Literele îşi continuă drumul şi, dacă ar putea să se întoarcă în urmă cu o sută cincizeci de ani sigur ar alege acelaşi traseu. Oamenii vin şi trec, Literele rămân. Celor care pleacă le rămâne doar să privească în urmă. Atât, porţile se închid, la început nu ştiai dacă să o iei la stânga sau la dreapta în holul de marmură, acum, odată ieşit nu ştii încotro s-o apuci, la dreapta sau la stânga în lumea din afara porţilor închise. Abia atunci îţi doreşti să găseşti încă un motiv să alegi stânga sau dreapta în holul de marmură. Îţi dai seama că nu poţi scrie la foc automat cu litere despre Litere. Ci despre Literele de întotdeauna.
Autor: ALINA PARTENIEApărut în nr. 471