„Nu uita că eşti actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât tine. Vei juca puţin, dacă a ales-o scurtă, mult, dacă a ales-o lungă. Ţi-a împărţit rolul unui sărac? Joacă-l bine, cu tot farmecul lui. Ţi-a căzut rolul şchiopului, al magistratului, al plebeului? Aceeaşi datorie. Căci atâta e al tău: să joci frumos rolul primit. Dar alegerea lui nu e treaba ta.“ (Epictet)
Persona este „masca noastră de actori“ (Jung, OC 9/I §43, p. 29).
Persona mediază între lumea interioară şi lumea exterioară, între impresiile provenite din inconştient şi stimulii lumii externe. Amprenta „lumii“ (Heidegger ar fi folosit termenul de In-der-Welt-Sein <faptul-de-a-fi-în-lume> pentru a indica conexiunea originară între individ şi lume) şi a „celuilalt“ şMit-Seinţ, a semenului, care este în relaţii coparticipative sau concurenţiale cu mine, altfel spus, amprenta externă este semnificativ mai pregnantă decât amprenta internă, care provine din sineitatea mea. Dovadă că atunci când suntem singuri nu avem nevoie de persona sau că ne pierdem persona dacă suntem izolaţi de lume (Hannah). Diferenţa dintre Eu şi persona poate fi percepută intuitiv când vorbim la telefon cu cineva din afara cercului familial, cu un prieten mai distant sau cu o cunoştinţă: când închidem telefonul, masca se disipează instant. Familia şi prietenii intimi ne cunosc nu numai Eul, ci şi umbra. Un apropiat care observă cum relaţionăm cu un „străin“ prin intermediul personei, poate avea impresia falsităţii (neautenticităţii) noastre. O lume lipsită de persona ar fi relevantă şi distrugătoare în acelaşi timp, sub aspectul brutalităţii şi al lipsei de politeţe. Am afla multe despre noi înşine, ne-am pierde multe din iluzii dar am căpăta şi o cunoaştere înveninată, care ne-ar reteza esenţiale potenţialităţi.
Persona a fost numită arhetip social tocmai pentru a explica preponderenţa lumii şi a „celuilalt“ din constituţia ei. Cu noi suntem – cel puţin la nivel conştient – de cele mai multe ori sinceri, pe ceilalţi nu ezităm să-i minţim: „Întotdeauna există o tentă de prefăcătorie în persona, căci ea reprezintă un soi de vitrină în care ne place să ne etalăm mărfurile noastre cele mai bune“ (Stevens). Persona este, deci, un „zid de apărare“ (Jung, OC 7 §269, pp. 200-201), „un dig de protecţie necesar“ (Jacobi), „ce urmăreşte, pe de-o parte, să facă o anumită impresie asupra celorlalţi, pe de altă parte, să ascundă natura adevărată a individului“ (Jung, OC 7 §305, pp. 219-220). Persona are o dublă teleologie: a) pozitivă – masca noastră trebuie să-l mişte pe celălalt, să-i trezească admiraţie sau invidie; fără persona, am fi complet dezadaptaţi; b) negativă – masca poate ascunde un eu găunos sau o umbră agresivă.
O persona eficientă trebuie să ţină cont de trei factori:
„a) constituţia corporală şi cea sufletească;
b) idealul Eului: ce/cum aş vrea să
fiu …;
c) idealul mediului înconjurător“, cum ar vrea cei din jur să fiu (Jacobi).
Dacă avem numai factorii a) şi b), „individul este un fantast, un rebel sau un excentric“. Dacă avem factorii a) şi c), individul va fi plictisitor, plat şi mediocru (va fi previzibil şi oarecum laş). Dacă avem numai punctele b) şi c), avem un contrast între „ideal şi real“, dintre ceea ce sunt şi ceea nu aş putea fi din pricina facticităţii: „grasul vrea să fie slab, cel mic vrea să fie mare, cel delicat vrea să fie puternic“. Dacă avem numai factorul b), individul va fi un nonconformist total, dacă avem numai factorul c) omul se dizolvă în colectiv, fără a avea nici un accent personal. „Doar când toţi cei trei factori sunt intercondiţionaţi, persona este eficientă“ (Jacobi).
Un mare pericol asupra căruia avertizează, în repetate rânduri, Jung este identificarea cu persona. „Masca sufletului“ are această caracteristică de a încarna pe chip în aşa fel încât nu o mai putem diferenţia de Eu: „Pericolul… este şca oameniiţ să devină identici cu persona, ca de pildă profesorul cu manualul său ori tenorul cu vocea sa. Atunci răul s-a produs… Veşmântul Deianirei i-a crescut strâns pe piele“ (Jung, OC 9/I §221, p. 142). Individualitatea „degenerează şi se îndreaptă spre o sufocare totală“ dacă persona devine mecanică (Jacobi). Să nu confundăm chipul cu masca: chiar dacă îl mint pe celălalt, cu mine trebuie să fiu sincer. Mai mult: chiar dacă mă mint pe mine (la nivelul Eului), există – în adâncuri – un profund adevăr personal, în care coincid cu mine însumi şi unde nu există minciună (între nivelul umbrei şi cel al Sinelui). Vocea daimon-ului (în accepţiunea heideggeriană Stimme des Gewissens, vocea conştiinţei) provine de profundis şi reverberează dincolo de mască, bruind verbiajul personei. Identificarea cu persona seamănă cu psihoza actorului care se identifică total cu rolul său: „Curând are să sosească ziua … în care actorii vor crede că masca lor şi costumele lor sunt chiar ei înşişi“ (Epictet).
Dacă din perspectiva Sinelui este greşit să ne identificăm cu persona (Jung, OC 7 §247, p. 181), sfera „lumii“, categoria „celuilalt“ pun presiune pe noi să ne identificăm cu persona noastră profesională, care este invariabil recompensată (Jung, OC 9/I §221, p. 142):
Societatea aşteaptă… din partea fiecărui individ să-şi joace, cât mai desăvârşit posibil, rolul prevăzut, deci ca cineva care este preot să-şi îndeplinească nu doar obiectiv funcţiile demnităţii sale, ci şi altminteri, în toate timpurile şi în toate împrejurările, să joace fără şovăială rolul preotului. Societatea pretinde lucrul acesta ca un fel de certitudine; fiecare trebuie să stea pe locul său, unul este cizmar, altul poet… Societatea e convinsă că doar cizmarul care nu este şi poet poate să livreze pantofii executaţi corect profesional (Jung, OC 7 §305, p. 220).
La nivel intersubiectiv găsim, deci, o frică de celălalt, o repulsie faţă de Eul şi umbra celuilalt, mai exact. Dincolo de epidermă este iadul, un Vezuviu care poate erupe oricând, un haos amoral, anomic şi lipsit de determinaţii spaţio-temporale, asemănător Se-ului freudian. Dictatura personei este o resemnificare a Sinelui prin intermediul funcţionalităţii: individul cu o persona deficitară va fi considerat un ne-om, un „străin“, un marginal şi va fi ţinta proiecţiilor generale (Hannah). Un argument similar cu cel jungian găsim în Fiinţa şi neantul:
Există jocul băcanului, al croitorului, al evaluatorului în licitaţii, prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt nimic altceva decât un băcan, un evaluator, un croitor. Un băcan care visează este ofensator pentru cumpărător, fiindcă nu mai este în întregime un băcan. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de băcan, aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat, cu o privire directă, dar care nu vede, care nu mai este făcută pentru a vedea. (Sartre).
Ni se cere abdicarea de la personalitatea noastră şi identificarea erectă şi vigilentă cu funcţia; în consecinţă, falsitatea este o monedă de schimb eficientă şi universală. Ne simţim ofensaţi dacă băcanul îşi scoate masca şi ni se confesează; un soldat care nu emană rigoare şi disciplină ni se pare declasat; un cizmar care recită versuri va fi privit cu mefienţă şi dispreţ, etc. Dincoace de persona există o lume pe care societatea noastră preferă s-o pună între paranteze.
După Vasile Dem. Zamfirescu, persona jungiană poate fi asimilată impersonalului „se“ <das Man>, tradus „creator“ de Constantin Noica prin „fiinţa anonimă“. Trei dintre caracteristicile acestui concept heideggerian se potrivesc şi personei: mediocritatea sau caracterul mediu <Durchschnittlichkeit>, nivelarea <Einebnung> şi deresponsabilizarea fiinţială <Seinsentlastung> (Zamfirescu). Iată cum descrie Heidegger „mediocritatea“ Dasein-ului aflat sub despotismul „fiinţei anonime“:
El <impersonalul „se“> se menţine factic în caracterul mediu a ceea ce se cade, a ceea ce este valabil şi a ceea ce nu e, a ceea ce se poate bucura de succes sau, dimpotrivă, nu poate avea parte de el. Acest caracter mediu prin care ne este prescris ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim veghează asupra oricărei excepţii ce s-ar putea ivi. (Heidegger)
La fel ca persona, impersonalul „se“ este un compromis între individ şi lume (aici „compromis“ este mai degrabă un eufemism pentru conjuncţia dintre un subiect submisiv şi o societate cu pretenţii autoritare). Amintindu-ne de cele trei criterii pentru o persona eficientă, criterii evocate de Jolande Jacobi, am putea spune totuşi că individul care acţionează sub auspiciile mediocrităţii, este subjugat de idealul mediului ambiant, nemaiavând ochi pentru idealul Eului, care îl poate scoate din anonimitate. Să vedem cum caracterizează Heidegger nivelarea <Einebnung>, termen care aminteşte de sintagma nietzscheană de Ausgleichung, care a fost tradusă tot prin „nivelare“ (Nietzsche):
Orice tinde să capete întâietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini este într-o clipită nivelat pe motivul că este de mult cunoscut. Tot ce a fost dobândit prin luptă ajunge la îndemâna oricui. Orice taină îşi pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvăluie din nou o tendinţă esenţială a Dasein-ului pe care o numim nivelare a tuturor posibilităţilor de fiinţă. (Heidegger)
Caracterul mediu, caracteristica pregnantă a impersonalului „se“, pare preocupat cu obliterarea excepţiei, cu anihilarea tendinţelor care ar putea să transgreseze patul procustian al normei. Este elocvent că amintitul termenul nietzschean pentru „nivelare“ este legat de „mediocrizare“ <Vermittelmässigung> şi de „micşorare“ <Verkleinerung>. Persona este o variantă diminutivală a existentului: prin ea participăm cu toţii la micşorarea lumii. A treia caracteristică heideggeriană se referă la deresponsabilizare:
Impersonalul „se“ poate să-şi permită aproape orice, de vreme ce „se“ face constant recurs la el. Cel mai lesne îi este să poată prelua orice răspundere, deoarece nu e nimeni care ar urma să dea seamă de ceva. Desigur, „a fost“ de fiecare dată impersonalul „se“ şi totuşi se poate spune că nu a fost „nimeni“. În cotidianitatea Dasein-ului cele mai multe lucruri se petrec astfel încît ne vedem obligaţi să spunem că „nu a fost nimeni“. Impersonalul „se“ îl despovărează de fiecare dată pe Dasein în cotidianitatea sa… Fiecare este celălalt şi nimeni nu este el însuşi. Impersonalul „se“… este nimeni<das Man… ist das Niemand>… (Heidegger)
Deresponsabilizarea de la nivelul impersonalului „se“ acţionează ca o depersonalizare: din perspectivă jungiană, această abdicare la personalitate (ca renunţare la Sine) poate fi semnalată în identificarea cu persona profesională, pe care ne-o impune societatea. Noi înşine suntem impersonalul „se“, spune Heidegger (persona noastră preia atribuţiile axei Eu-Sine în viaţa profesională, ar spune Jung sau Edinger) şi în calitatea noastră de roboţi funcţionali şi anonimi suntem nimeni.