E o intâmplare sau, mai aproape de adevar, nimic din ce-am facut in viata n-a meritat sa fie luat in seama de inaltele autoritati ale tarii pentru a fi decorat sau rasplatit cel putin cu o medalie oarecare. Ceea ce, in ipoteza ca as fi fost luat in seama si autoritatile gasind dintr-un motiv sau altul ca au facut o greseala, ma scuteste de riscul de a fi deposedat de dovada publica a contributiei mele inestimabile la binele si progresul patriei, iar in situatia in care aceleasi autoritati m-ar fi dezamagit, de riscul de a le expedia scandalizat micul obiect de metal colorat, pamblicele si diploma aferenta ce-mi confirma in scris caligrafic marile virtuti recunoscute de natie.
Nu le simt, deci, câtusi de putin lipsa si, de altfel, am crezut totdeauna ca numai faptele eroice ale militarilor pe câmpul de lupta se cuvin recompensate, fie si post-mortem; tepeni in uniforma lor scrobita, cu pieptul acoperit de decoratii si medalii, sunt impresionanti. Civilii, atunci când isi agata si ei dovezile metalice de recunostinta si apreciere publica, sunt mai degraba ridicoli. Nu cunosc noile decoratii si medalii si n-am nicio idee cum si pentru ce merite deosebite sunt acordate unuia sau altuia in afara de soldatime, dar imi amintesc câteva din decoratiile vremurilor trecute: Erou al muncii socialiste, Artist al poporului, Medalia muncii…, acompaniate de mari sau marunte avantaje pecuniare. Presupun ca si azi, dincolo de presupusa stima publica, admiratia sau invidia amicilor si, ca perspectiva mai mult sau mai putin indepartata, o pernuta cu decoratia sau medalia purtata solemn in fruntea cortegiului funerar va aminti ca raposatul s-a bucurat de-a lungul unei parti din viata de ceva privilegii.
Sunt si cazuri in care decoratiile si medaliile nu servesc la nimic. In urma cu zece-cincisprezece ani, un compatriot care s-a agitat sa aduca primele filme românesti la Montréal s-a agitat la fel de mult sa fie decorat. A fost, si-a trâmbitat isprava, a agatat diploma pe perete si a tras nadejde ca va ramâne singurul interlocutor al promovarii culturii românesti pe meleagurile Québecului. Guvernantii de la Bucuresti schimbându-se, figuri noi si devotate noii puteri facându-si aparitia la Montréal, cultura expediata din tara s-a transformat in susanele. Decoratul isi contempla de atunci nostalgic decoratia si se intreaba uneori daca n-ar trebui s-o trimita cu câteva injuraturi truculente urmasului celui care i-a acordat-o. Banuiesc ca exista si in tara astfel de cazuri disperate, dar cum presa nu a pomenit deocamdata decât de declaratiile de amor si de recunostinta democratica ale decoratilor care s-au hotarât sa ramâna decorati pâna ce dictatura va fi dovedita, orice comentariu amabil sau rautacios este inutil.
Cu sau fara decoratii si medalii, inaltele autoritati ale tarii au stiut totdeauna sa-si cumpere si sa-si rasplateasca fidelii si adoratorii. Amatorii sunt numerosi, selectia e dura, dar alesii pe sprânceana cu calitatile cerute stiu ce inseamna recunostinta si fac pe dracu-n patru s-o arate lumii intregi. O sinecura pe viata, o calatorie, zece, o bursa pentru a descoperi intelepciunea straina, o rubrica permanenta si bine platita intr-un ziar favorabil guvernantilor in care adversarii politici sunt tavaliti in noroi, o acrobatie contabila pentru a sterge datoriile institutiilor cu care au fost improprietariti unul sau altul in primii ani de capitalism, rasplata poate imbraca forme multiple; stam bine in aceasta privinta cu fantezia, deopotriva printre cei care rasplatesc si cei care sunt rasplatiti.
Erau destul de multi privilegiati pe vremuri, par sa fie mult mai multi si mult mai devotati azi, chestiune de bani fara indoiala. O parte dintre cei de pe vremuri s-au reciclat prompt in vajnici dusmani ai trecutului socialist pentru a deveni propagandisti fanatici ai neoliberalismului, tinereii cu vocatia obedientei si a linguselii au multe de invatat de la ei. Au multe de invatat, mai ales, de la ultimul decorat pentru dibacia, tenacitatea si voluptatea bolnavicioasa ideologic cu care dezgroapa si ingroapa de câtiva ani comunismul. (8 august 2011)
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 337