„Les petites âges“ ( „Tinerii din Mareuil“) marcheaza (…) un alt stil de a scrie viata, altul decât cel cunoscut prin autobiografia traditionala. Nu-i o biografie povestita, metodic si nostalgic, însirata ca margelele pe o ata, este un discurs despre copilarie si adolescenta întrerupt mai în fiecare pagina de paranteze explicative, comentarii pe marginea întâmplarilor traite cu 50 de ani în urma, analogii din sfera artei, pe scurt, viata nu este numai subiect de evocare, este si obiect de reflectie asupra existentei. Un stil pe care l-am observat si în autobiografia – memoriile lui Günter Grass („Decojind ceapa“). (…) O prima remarca este ca autorul nu se mai crede un model de existenta si, în consecinta, nu se propune ca model pentru generatiile viitoare. Biografia lui nu mai este sau nu-i pare celui ce o scrie un tot coerent, ci un amestec straniu de istorii si documente pe care acum, la batrânete (sau foarte aproape de ea), încearca sa le monteze si sa le dea un sens într-un discurs, repet, însângerat de referinte si comentarii acide. Autobiograful Serge Fauchereau nu mai aspira sa reconstituie totalitatea fiintei si sa faca o cronologie completa si ireprosabila a vietii (modelul clasic, modelul goethean), se multumeste cu „fragmente dintr-un timp pierdut, (cu) o arheologie sentimentala (…) si o agreabila absenta de sens critic“…
Dar cum arata aceasta aditiune de fragmente pescuite din oceanul timpului pierdut? Surpriza este sa descoperim în „Les petites âges“ o lume cu reguli care functioneaza si cu oameni multumiti de existenta lor. În centrul ei se afla un sat din Vendée, Mareuil, acolo unde Serge (nascut în 1940) îsi petrece copilaria si adolescenta. Este punctul de referinta, este spatiul sau de securitate, tara imaginara de care vorbeste Albert Béguin, existenta în orice opera literara notabila. Scriitorul Serge Fauchereau o poarta cu el oriunde ar fi, în Mexic sau în Tarile Baltice. A parasit-o de multa vreme si, timp de 30 de ani, nu s-a mai întors s-o revada. Încearca, acum, sa puna cap la cap imaginile (fragmentele) salvate din naufragiul timpului pierdut, însotindu-le, cum am precizat deja, de comentariile sale. Ce urmeaza este o proza confesiva de foarte buna calitate întretaiata de eseuri biografice, iarasi, bine scrise, pertinente. Pentru cititorul traditional – acela care asteapta aventura unui destin – este o surpriza sa se vada trimis, înca din primele rânduri ale autobiografiei, la un povestitor dintr-o piata din Rabat, apoi la Taine, Freud, Apollinaire, James Joyce, Philippe Soupault si, peste înca o pagina, la prietenii din toata lumea ai autorului acesta care, judecând dupa cartile lui (…), calatoreste mult. Este, care va sa zica, un Spirit voiajor, nu un Spirit sedentar. O mobilitate care începe din copilarie. Fiul unui militar, a trebuit sa-l însoteasca în Africa si în alte locuri, înca din primii ani de viata. De aici îi vine acest neastâmpar care ascunde o bucurie a spiritului, dar si o angoasa permanenta. (…)
Stilul epic si viziunea usor melancolizanta din „Les petites âges“ trimit mai putin la complexele din proza lui Gide, cât la reveriile si poezia din „Le grand Maulnes“.
EUGEN SIMION
Fragment din Serge Fauchereau, Tinerii din Mareuil, traducere Cristina Balinte, prefata Eugen Simion, Editura Muzeului National al Literaturii Române, Bucuresti, 2013
Cartea vietii: ce absurd cliseu! Cu atât mai mult cu cât acela care se întoarce la copilarie nu regaseste decât o carte cu multe pagini lipsa. Copilaria, adolescenta sunt o alta lume, o alta limba cu existenta scurta. Ce ramâne lizibil nu este mereu comprehensibil, etimologia îsi pastreaza nesiguranta. Nu ramân decât imagini, anluminuri, iluminari, poate, frumuseti cu niste ochi de retinut, dar, cum textul si contextul sunt partial pierdute, sensul le-a devenit opac sau fluctueaza în functie de perceptia din prezent. Timpul se amesteca, faptele se încâlcesc. Akadian, copt, aramaic, briton din Cornwall… încetul cu încetul, limba nu mai este vorbita decât de câtiva savanti si câtiva nostalgici, apoi dispare. Mai târziu, este întoarsa pe toate fetele o amintire tâsnita din memorie, ca o moneda gasita într-un tumul, careia nimeni nu îi cunoaste nici provenienta, nici valoarea. Ai vrea sa devii un istoric erudit, arheologul profesionist al unei epoci si al unui loc atât de îndepartate, atât de îndepartate si straniu de apropiate. O sa reiei, o sa refaci rationamente abracadabrante, cu magia sarlatanului care, singur pe scena, îsi repeta trucurile, de doua ori, mai degraba, în loc de o data, orbit de lumina ce îl izbeste din fata, pentru un public pe care nu îl vede.
Se poate sa fiu atât de profund impresionat, încât sa nu cred în aceste asamblari si instalatii pe care le fac unii dintre artistii contemporani. Desfasurând o valmasie de poze vechi, de scrisori, de obiecte, de amintiri si de citate bizare, o sa am cum sa încerc sa prezint oare cu adevarat o expozitie, o exhibitie, ca la nu stiu ce Muzeu de arta moderna sau la Tate Gallery? M-as multumi pur si simplu cu fragmente dintr-un timp pierdut, cu o arheologie sentimentala fara cronologie, fara retineri – de doua ori, mai degraba, în loc de o data – si cu o agreabila lipsa a simtului critic, asa cum eram atunci când nu ma grabeam sa fiu un om ori un scriitor, când aveam timp.
Dintr-o eroare, am fost încarcerat în 1976, în nordul Argentinei. Eram în tovarasia unei tinere profesoare americane, pe nume Virginia Charlton, care, fiind bolnava, dormea aproape încontinuu. Fara interlocutor pentru a schimba cuvinte de încurajare, nelinistea mea crestea pe masura insomniilor de noapte. Culcat pe spate în bezna, porneam din Place de la Bascule înspre Mareuil si faceam turul târgului, straduindu-ma sa observ cu atentie fiecare asperitate a zidului, fiecare casa si fiecare fatada, fiecare tufa sau detaliu de jos. Afisul unui circ sau al unui iarmaroc de pe chioscul de cântare, talerul balantei care se misca sub greutati, atunci când treci prin preajma, pietricelele din asfalt care fac un zgomot specific, furgoneta Citroën a bacanului, chiar si usa bacaniei Baudon, vitrina de La Desamy, unde stau bijuterii, ceasuri si pendule. Ramânând pe acelasi trotuar al strazii principale, ocolesti un stâlp electric din beton, apoi mergi de-a lungul unui perete deasupra caruia se itesc niste crengi de alun, si ajungi în josul primei strazi în panta, unde mos Avrit vinde si repara biciclete. Poti, de asemenea, sa traversezi semicercul pietei si, lasând în stânga salonul de coafura Lambert, sa te pomenesti sub ferestrele domnisoarei Patissou, când surorile Baron sunt plecate în vacanta, sa îti urmezi drumul prin fata curtii doctorului Frapié, unde stationeaza un Mercedes negru, masiv, gata întotdeauna de pornire, apoi sa dai peste magazinul Vandewege lâneturi si mercerie, peste Gaubard-fotograful, pe care o pancarta plasata deasupra unei porti precedate de trei trepte si un paralelipiped din tabla galbena, publicitate la Kodak, le anunta; si apoi, înaintea coltului de la Hotelul Calatorilor, casa unui batrânel pe care nu îl îndragesc deloc, din cauza ca, într-o zi, a speriat-o pe Lisette cu „gesturi“ cu atât mai înfioratoare, cu cât fetita a evitat sa le precizeze semnificatia: „niste gesturi“. Te gasesti la aceeasi rascruce, poti fie sa urci catre biserica, unde locuieste bunica lui Maurice, fie sa cobori catre Pajistea Sporturilor, fie sa continui drept înainte pâna la Marchiou si podul de pe Marillet, sau sa avansezi pâna la familia Charneau, trecând pe lânga laptarie… si asa mai departe, asteptând sa vina somnul.
Acum pricep de ce James Joyce, oriunde ar fi ajuns, pastrase mereu Dublinul în memorie. La Moscova, la San Francisco, la Barcelona ori la Venetia, în Las Palmas si în Mexico City, la Paris ori în Laumes-Alésia, prin orice locuri am poposit, am dus cu mine acel sat din Vendée, unde nu m-am mai întors de mai bine de treizeci de ani. În clipele de gol sufletesc sau de plictiseala, mi-am imaginat adesea ca ma aflu în avion, în metrou, la vreo reuniune sau simpozion; în realitate, eram la Mareuil-sur-Lay, mergând descult pe bicicleta, printre parcele marginite de arbusti si mlastini. Am înotat în grota unde cânta sirenele, draga Nerval, în râu, printre nuferi. N-am avut de unde sa învat, John Donne, despre felul în care trebuie ascultate sirenele: ele tipau destul de tare, când le stropeam cu apa sau când le pacaleam amenintându-le cu un fir de urzica; iar una dintre ele îmi parea mai frumoasa decât Lorelei, când îsi pieptana parul ud. Reclamele luminoase de pe Broadway, publicitatea în culori stridente din Taipei au mai putina intensitate decât luminita din atelierul de lânga pod, unde, târziu în noapte, unchi-miu înca muncea, cântând. Miracolul… nu este sa te culci cu prim-solista trupei de balet – de aici, nu retin nimic; nu este sa contempli Capela Sixtina – de aici, nu retin mare lucru; miracolul este un sat cu oameni pe care mi i-am apropiat si care mi-au dat tot ce am avut, tot ce voi avea, ce am vazut si voi vedea, inclusiv dansatoare si capele sixtine – care îmi este domeniu si mult mai mult decât atât. „Und das hat mit ihren Singen die Lorelei getan“ – asa învatam pe dinafara, în toamna lui 1953, la cursul de germana din clasa a IX-a, liceul Pierre Loti din Rochefort-sur-Mer.
A doua piesa din al saptelea ordin din a doua carte din „Arta de a atinge clavecinul, scrisa de Domnul François Couperin, organistul regelui etc.“, „Vârstele nevârstnice“ cuprinde patru secvente care se succed astfel: Nasterea Muzei, Copila, Adolescenta, Deliciile. Barbat cu etate nesigura, în asteptarea vârstei senectutii, îmi cânt aiurea pe clape vârstele nevârstnice. Prezentul li se gaseste în anii cincizeci, iar viitorul în timpul ce va fi; imperfectul este la mijloc, iar trecutul nu exista. Amintirile sunt nefaste atunci când incita doar la nostalgie; sunt bune daca formeaza o baza solida de pe care sa îti iei elanul de a-ti fi mai bine în prezent. A aduce un omagiu unui sat este o întreprindere vasta, a te pleca în fata rudelor, prietenilor, oamenilor în mare parte disparuti poate parea putin ridicol. Asa unele animale aplecate pe malul apei dau impresia ca vor sa bea luna din râu. La fel si eu, voi cauta prospetimea, ma voi lasa deasupra apei de-abia încalzita de soarele verii si îmi voi cufunda fruntea, riscând sa îmi pierd chipul. Daca fluviul Lethé din infernul anticilor aducea uitarea, Lay care trece pe sub podul din Mareuil, din contra, mi-a hranit atât de bine memoria, încât îmi ramân amintiri din paradis. Sa te lasi înghitit, spune Tristan, sa te înfunzi de tot, În inconstient si în bucuria absoluta, În miscarea apei, în înspumarea sonora, În învârtejirea fara capat a suflarii de pe lume.
Una dintre cele mai timpurii amintiri din copilarie se refera la povestitorul din bazar. Era în cartierul comercial, la Rabat sau într-un alt oras marocan. Statea pe jos, înconjurat de un auditoriu atent, format din barbati asezati în genunchi. Povestea fara emfaza, pe un ton monocord; dintr-un moment în altul, îsi închidea ochii sau ridica usor mâinile, în timp ce îsi urma istorisirea. În preajma lui, se pastra sau se manifesta un sentiment de surprindere, de teama sau de amuzament, prin monosilabe mormaite care pareau sa indice timpul discursului. În realitate, el povestea întotdeauna acelasi lucru, si tocmai pentru ca aceia care îl ascultau o stiau prea bine, nu lasa sa se înteleaga ca asculta. Încercând sa spun o poveste pe care fiecare o cunoaste – copilaria, rudele, prietenii, locurile îndragite – am asteptat eu oare atâtia ani, pentru a rivaliza cu povestitorul din bazar?
Sa notam mai întâi, în semn de bunavointa fata de Taine, Freud si cei asemenea lor, ca frageda copilarie mi-a fost marcata de calatorii intempestive: nascut în plin razboi, cu un tata militar, a trebuit sa fugim în Africa etc. De aici, fara îndoiala, o mobilitate si, de asemenea, un entuziasm si o angoasa a plecarilor, a sosirilor.
(Prietenii pretind ca îmi schimb locul si limba, fara sa-i dau acestui fapt vreo atentie. Nu e chiar asa. Înregistrez mereu câte putin din sosiri si mai mult din plecari, ale altora si ale mele: neplacerea de a parasi oameni pe care îi iubesti sau îi vezi plecând, teama de a sosi într-un loc unde nimeni nu te asteapta, acele zone de acostare si cheiuri de care ramâi fixat ca un intrus. Si apoi tristetea de a zari o silueta fragila pe terasa unui aeroport, pe când pleci sa îti iei în primire un post, departe, în strainatate, cu un tulbure sentiment de fuga. La întoarcere, într-un alt an, aeroportul va fi fost renovat sau închis, si un altul s-a deschis în loc. De fapt, nu te mai întorci, de vreme ce totul s-a schimbat, pe masura locurilor pe care le-ai parasit.
Philippe Soupault nu voia ca lumea sa îl vada la plecare. Atunci când îl conduceam la gara din Chantilly, folosea o formula de tipul: Acum, va rog, lasati-ma sa astept singur trenul. Fiind unul dintre oamenii cei mai placuti din fire, pe care i-am cunoscut, nu puteam sa ma simt jignit de aceasta insistenta. În schimb, sa fii asteptat de Soupault, cu ochii sclipind în spatele fumului de tigara, aceiasi ochi care stralucisera asteptându-i pe Guillaume Apollinaire sau James Joyce, era o cinste deloc neglijabila.
Sa fii asteptat. Este o sansa pe care am avut-o adesea. Aparitia unui chip care risipeste brusc frica de a te fi ratacit si, în general, de a fi fost abandonat, îti marcheaza vreme îndelungata memoria. În gara Greyhound din Minneapolis, unde ajung cu întârziere, ce bucurie sa zaresc doua siluete, una mare si una mica: este Robert Bly cu un butoias la subrat (de miere, îmi aduc aminte) si Louis Simpson care are, cu siguranta, în buzunar inseparabila periuta de dinti. Si înca, dupa ce te-ai învârtit fara rost prin acelasi colt din Périgord, iata-l în sfârsit, acolo, pe barbatul în short, cu mâna în sold, ei bine, este Maurice, Maurice Nadeau. Zâmbetul unora si al altora. Nu pot uita nici zâmbetul Lidyei în gara Amsterdam, nici pe acela al Sarei la iesirea din metrou Notting Hill Gate, nici pe Susan, cu rochie înflorata si tocuri înalte, care vine sa ma întâmpine dupa ce trec de vama la São Paulo, pe Claude, pe care nu l-am vazut de douazeci de ani, si care, la doua noaptea, se agita de la un capat la altul prin aeroportul din Alma Ata… Sa fii asteptat! Pentru o clipa, l-ai lua în brate pe necunoscutul care deodata tâsneste dintr-o maree umana la Tokyo; poarta o pancarta pe care e scris „Dl. Faucheraux“ si de îndata ce te îndrepti catre el, pe fata îi apare o lumina fraterna.
Poate ca locurile sunt interschimbabile, mai mult sau mai putin; dar nu si cele pe care le regasesti. Bucurestiul înseamna Dan, Aurel, Ion, Ligia, Gellu, Gheorghe si atâtia altii, apoi Eugen Simion care te ia afectuos de dupa umeri: Iata-te! Madridul înseamna Juan Manuel, José Luis, dar si atelierul gol al pictorului Gerardo Rueda, disparut. Daca nu exista decât amintiri triste si nu destui oameni care sa îti strige Iata-te!, nu e bine sa te mai întorci. San Francisco însemna Robert Duncan, Mary si George Oppen. Nu am mai revenit acolo de când ei nu mai sunt.
O neliniste are poate legatura cu prima calatorie: Ah, Franta, o sa vezi ce frumos este acolo, ce bine ne va fi! Si parasim cu sufletul greu o Africa însorita si un crocodil din lemn însurubat, care nu zace în valize ca sa ajunga, la capatul unei calatorii mohorâte cu vaporul, în portul Toulon, de unde tot felul de nave si vase ruginite s-au dus pe ape; e frig, totul este cenusiu; pe parcursul unui interminabil drum cu trenul, dai uneori peste vagoane incendiate, plagi înca vizibile, iar locomotiva noastra arunca aburi de fum negru în ochii mei de copil).
Îi stiu pe dinafara pe aventurierii din tari îndepartate: Tarzan, Fantax, Superman, Batman, Big Bill Vânatorul. Îmi placeau Pionierii Sperantei si titlul „Întâlnire pe Phobos“, îmi placeau Luc Bradfer, Guy Fulgeratorul si Salvator, deoarece ei calatoreau în lumi necunoscute, în spatiul interstelar sau submarin. Desenam scafandri, adâncuri de mare, unde se adunau alge, vietati, epave si ruine scufundate.
La întoarcerea din Africa, am ajuns la Rochefort-sur-Mer, la scoala Émile Zola. Mi se zicea Bronzatul; într-o epoca în care rumenirea la soare nu era la moda, suna aproape a insulta. Se iscau conflicte în cursul carora, vai, loveam întotdeauna primul. Aveam o gasca si ne atacam rivalii de dupa fularele trase mult pe figuri, aveam o arma de temut care putea sa umfle un ochi sau sa însângereze un nas. În aceste lupte din clasele primare, când fiecare îsi lua un nume de razboi, îl alegeam cu drag pe cel de Marco Polo. Îl admiram din tot sufletul pe calatorul venetian. El îl întâlnea pe Kublai Khan într-un palat uluitor (si mai frumos în ilustratiile negre si albastre de pe cartile postale din copilarie decât în poemele oricaror Coleridge), vedea primele tiparnite, se lupta cu tigrul zapezilor si cu tâlharii mongoli. L-am redescoperit, oleaca, mai târziu, la Herman Melville, în urmarirea unei balene albe sau prin insulele fermecate. Mi-ar fi placut sa fiu Francis Drake sau Walter Raleigh, un navigator destul de putin experimentat în ale literelor. Dar poate ca, pentru mine, e mai putin profitabila o lupta cu un tigru sau cu o balena alba decât un hohot sanatos de râs. (Parca ieri, iata, cel pe care îl scoteau din sarite prietenii, atunci când ma întâmpinau si îsi aminteau cum, umbla vorba, ca odinioara o rupsesem la fuga din cauza afectiunii un pic prea îndraznete a frumoasei D-soare C. – O mama! În vârsta! Batrâna! Cel putin treizeci si cinci de ani! – , chemând-o pe Pierrette, pe Pierrette în ajutor. Le spun ca e o bârfa inexacta – O rupsesem la fuga fara sa tip – dar cum sa ai dreptate când ei râd asa, patruzeci de ani mai târziu? Eram putin timid pentru un candidat la mari aventuri. Nu l-am întâlnit pe Kublai Khan, nu am descoperit Insulele fermecate, dar l-am vazut pe Jim Farrell rozându-si unghiile, în timp ce se gândea la o continuare a lui Studs Lonigan, l-am vazut pe Gaston Chaissac vacsuind plansele – asa era cum zicea – si unul, si altul, cât sa te bage în boala).
Anii 1946-1951 mi i-am petrecut numai la Aunis. Indigen cu gânduri rele, nu voi confunda totusi triunghiul La Rochelle-Rochefort-Surgères ce delimiteaza mai mult sau mai putin Aunis, de Saintonge, aflata mai jos, provincie deja meridionala si, dupa asigurarile mamei, putin prea vesela, lipsita de tinuta, adesea nu foarte curata. Fara a pune la socoteala desertul si palmierii (asta nu se uita niciodata, afirma Edmond Jabès, cu temeinicie). Reiau. Dupa ce am cunoscut desertul si palmierii marocani, am constatat ca ochii nu îmi sunt facuti pentru strazile din Rochefort, rectilinii, ortogonale sub cerul înnorat. Oras de garnizoana, cu portul de vase distrus la razboi, îsi legana amintirile dintr-un trecut maritim, cu însemne în piata La Galissonnière, pe strazile Champlain Lesson, Bégon, amiral Pottier… Fara a uita de monumentul lui Pierre Loti, scriitor si capitan de vas, pe care pustii – printre care si eu – nu pierdeau ocazia sa urineze în onoarea, la batjocura, a celui caruia îi ziceam Pierre Loto, capitanul vezicii.
Erau doua forme de credinta, la Rochefort. A catolicilor, cei mai numerosi, si a protestantilor, cei mai influenti, caci printre ei se gaseau multi învatatori si profesori. Optiunea catolica era cu mult mai atragatoare, pentru ca, dupa ce faceai o trasnaie, era suficient sa îi spui parohului ca îti parea rau si totul se termina; pe când, hughenotii te lasau bine mersi prada greselii, tot cântarind daca erai cu adevarat rau. Se întâmpla sa nu fi fost vreodata impresionat de aurariile bisericilor. Cât despre preoti, hainele lor mi se pareau îndoielnice; iar maicile nu erau adesea chiar atât de maici. În aparenta, învatatorul din cursul mediu, Dl. Veza, sub autoritatea caruia am petrecut doi ani, reprezenta la un loc o impresionanta verticalitate si o plicticoasa rigiditate. De acord ca daca dascalii mei calvinisti m-au facut uneori sa sufar din cauza severitatii, nici nu m-au înselat vreodata, nici nu m-au umilit. Destul de repede influenta lor a câstigat teren.
(I-am privit întotdeauna cu neîncredere pe calugarii de orice confesiune si m-am delectat cu anticlericalismul lui Benjamin Péret si al lui René Crevel, îndata ce opera lor mi-a fost revelata. Turbez când aflu ca dogmaticii au încercat sa si-l încartiruiasca postum pe Philippe Soupault care totusi nu-i crutase. Biserica Catolica din Irlanda l-a recuperat pe Austin Clarke? În anii saizeci, batrânul scriitor avea, în propria-i tara, interzise o buna parte din carti. Cu toate acestea, fiind cel mai celebru dintre poetii irlandezi ai momentului, trebuia de voie, de nevoie sa fie invitat la ceremoniile literare oficiale, mereu larg onorate de o importanta prezenta ecleziastica. Atunci când participa, Clarke se tinea departe, cu o privire ironica pe sub claia de par si sprâncenele foarte albe. Vazându-ma acceptând un pahar de Guinness si ciocnind cu un episcop, m-a întrebat: Macar vi l-a blagoslovit? Mea culpa: tânar invitat strain, nu m-am gândit sa refuz. Nu am sa uit nici zâmbetul si discreta jubilare a lui Austin Clarke, atunci când putin mai târziu, la bal, un început de altercatie se creease între doi seminaristi, fara sutana înca, e adevarat, din pricina unei fete pe care voiau amândoi sa o ia la dans. Un pahar în plus, comenta Clarke, si i-am fi vazut luându-se la pumni… Astazi, când în Ulster, altercatiile religioase sunt înca amestecate cu teribile sechele ale colonialismului, radicalismul lui Clarke (sau al lui Peret) este desuet; nu mai exista, de altminteri, cenzura oficiala. Atitudinea generala este aceea a prietenului John Montague: în Irlanda mai mult decât oriunde, religia este legata de istorie si de cultura, deci trebuie acceptata, cu prudenta, acceptata, pentru ca nu i se poate respinge patria… Iar la celalalt capat al Europei, un altul dintre apropiatii mei, cândva înclinat catre religie, Vasko Popa, nu vorbea în fond cu nimic diferit de Montague. Dragul de Vasko! La ultima lui calatorie la Paris, am luat prânzul într-un mic restaurant de lânga Les Halles. Atunci a fost, atunci când i-a cerut ospatarului: Vreau un peste în forma de peste, ei, bine, pestele dumneavoastra are forma de peste? Si, în fata omului dezorientat, a desenat, pe fata de masa din hârtie, un peste, pentru a sublinia ca nu dorea bucati sau fileuri industrializate, ci un peste pe care sa si-l ofere. Nu i-am înteles mai bine insistenta, infinit mai serioasa, nici când mi-a explicat ulterior: Nu va dati aici seama, dar ei se transforma în nebuni, în Iugoslavia. Oamenii politici, calugarii, catolicii, ortodocsii, musulmanii sunt pe punctul de a înnebuni, peste tot. La Belgrad, Zagreb, Sarajevo, pretutindeni numai fanatici. Crede-ma, sunt nebuni. Va fi groaznic… Vasko accentua cuvântul: nebun, nebun. În acel moment, asezati în liniste într-un restaurant parizian, credeam ca exagereaza. Credeam si ca, aici sau acolo, de multe ori înca, vom avea ocazia sa bem un pahar cu vin rosu – rosu doar, caci face mai bine, îmi preciza cu un umor doct. La putin dupa moartea lui, nebunia s-a declarat efectiv în Iugoslavia. Acolo ca oriunde, un mic numar de fanatici a fost suficient).
Traducere din limba franceza:
Cristina BALINTE