Sari la conținut
Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 505

Deschiderea canonului postbelic

    Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art, Bucureşti, 2014

     

    La grea misie se înhamă debutantul Cosmin Borza când îşi propune reevaluarea producţiei poetice a lui Marin Sorescu! În loc să opteze pentru un autor underground, gata să-i permită răsturnări canonice la îndemână, sau pentru unul complicat ideologic, în ale cărui contradicţii să-şi ascută inteligenţa (aşa cum au făcut mulţi dintre criticii generaţiei sale), Borza alege calea cea mai anevoioasă: aceea a reconsiderării unui clasic. Aparent, tânărul critic are în faţă „un dosar declarat închis şi pecetluit cu semnele canonizării”. În realitate, slaba problematizare din ultimele decenii a operei lui Sorescu, tot mai marginalizată în afara „festivalurilor şi recitalurilor comemorativ-omagiale”, denotă, într-adevăr, faptul că „poezia soresciană sfârşeşte mai mereu în ariergardă, fiind inclusă artificial în panoplia învingătorilor”.

    O clasicitate problematică

    „Clasicitatea” neomodernistului, clarifică tânărul critic încă din primele pagini ale volumului, e departe de a fi, ca toate clasicităţile, senină şi lipsită de echivocuri. Consensul asupra valorii poeziei lui Sorescu, instalat prematur, s-a transformat vertiginos într-un discurs de lemn preluat şi ridicat la pătrat de manualele şcolare. Nu e doar cazul lui Marin Sorescu, însă. Problema canonizării timpurii şi artificiale afectează imaginea întregii generaţii şaizeciste. După cum bine observa Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, autoritatea acestei generaţii nu s-a construit doar prin apariţia unor scriitori de incontestabilă valoare, ci şi prin supralicitări critice menite să compenseze golul epocii realist-socialiste. Valorii reale a lui Nichita Stănescu, Anei Blandiana, Adrian Păunescu sau Nicolae Breban i s-a adăugat, adică, o plus-valoare simbolică explicabilă în context. Numai că această plus-valoare simbolică a fost taxată după ’90 drept pură gonflare discursivă de către revizionişti gata să arunce şi copilul odată cu apa din copaie.

    De aceea, înainte de a se aşeza burghez în fotoliul analizei estetic-intrinseci a operei, Cosmin Borza se vede nevoit să-şi suflece mâinile pentru munca de jos a „curăţirii” operei lui Sorescu de clişeele generaţioniste şi/ sau critice în care a fost încastrată. Zis şi făcut. O atitudine polemică constantă, dar care nu explodează niciodată la suprafaţa discursului, stă la baza refacerii contextului de receptare a poeziei soresciene. Această luciditate metacritică în permanentă stare de veghe dă, de altfel, cele mai bune pagini din Marin Sorescu. Singur printre canonici. Borza respinge, astfel, schematismele de lectură de orice fel, de la cele ale şaizeciştilor sau ale optzeciştilor până la abuzurile eticiste ale revizioniştilor postdecembrişti.

    Ghimpe în coasta canonului

    De observat, aşadar, strategia inteligentă pe care mizează relectura: mai degrabă decât să-şi supraliciteze obiectul monografiei, aşa cum fac mulţi debutanţi autori de teze de doctorat, criticul preferă să modifice contextele de înţelegere şi de evaluare a operei. Teza de substrat a cărţii e că importanţa poeziei lui Sorescu nu derivă din valoarea ei abstractă (imposibil de postulat altfel decât în fraze oraculare, de care generaţia tânără de critici s-a cam plictisit), ci din capacitatea de a interpela şi de a modifica cât mai multe scheme de lectură. Din autor monografiat, Marin Sorescu devine, în cartea lui Borza, grilă de evaluare a ideilor şi conceptelor unei întregi epoci: un fel de turnesol al teoriilor despre poezie din literatura postbelică.

    E drept că meritul pentru o astfel de abordare nu e doar al monografului. La o privire atentă, opera soresciană e îndeajuns de cuprinzătoare încât să permită astfel de reevaluări: prin caracterul ei ludic-ironic, dar şi prin cochetarea cu cotidianul, poezia soresciană amendează omogenitatea stilistică a neomodernismului, a cărui canonizare a însemnat refularea oricărei forme de prozaism. Cei care au restrâns limitele neomodernismului românesc la poezia abstractă, metafizică şi diafană vor trebui să se reformeze tocmai pornind de la poetica lui Marin Sorescu. La fel, optzeciştii care au încercat să pună monopol asupra poeziei tranzitive vor trebui şi ei să ţină cont de precursoratul lui Marin Sorescu – chiar şi insistând asupra lucrurilor care-i despart. Un incitant capitol despre coincidenţele şi diferenţele dintre poezia lui Marin Sorescu, Petre Stoica, Mircea Cărtărescu sau Ioanei Ieronim (de ce lipseşte oare Mircea Ivănescu?) demonstrează existenţa unei grupări poetice „tranzitive” trans-generaţioniste. Ceea ce înseamnă că, pentru Cosmin Borza, Marin Sorescu e, dacă nu ghimpele din coasta clişeelor generaţioniste, măcar o bună cheie de „deschidere” a canonului, cum se exprimă la un moment dat.

    A nu se înţelege de aici că discursul metacritic ocupă avanscena cărţii şi că, pasionat de bătăliile canonice postbelice, comentatorul neglijează analiza operei. Dimpotrivă. Dacă îl confruntă permanent pe Sorescu cu modèle conceptuale ale epocii, e tocmai pentru a-i decupa de pe fundal specificul. Cu atenţie extraordinară la detaliu – poate chiar mai mult decât ar fi justificat-o o operă poetică redundantă şi manieristă pe alocuri –, monograful reface la firul ierbii evoluţia poeticii soresciene ţinând cont de fiecare volum în parte. Excelent sunt comentate poemele juvenile ale scriitorului, unde criticul descoperă mostre de „sorescianism” curat, dar şi volumele care l-au consacrat, de la Singur printre poeţi (1964) sau Poeme (1965) până la Tinereţea lui Don Quijote (1968) şi Tuşiţi (1970). În ele, Cosmin Borza descoperă ceea ce aş numi paradoxul Sorescu: poetul ludic şi ironic, care permanent îi face publicului cu ochiul, e în fond un mare angoasat. În interiorul neomodernismului, se prea poate ca „neseriosul” Marin Sorescu să fie cel mai grav dintre şaizecişti, de vreme ce pune în act o viziune dezabuzată asupra literaturii şi a vieţii. Printre atâtea auroralităţi şi ingenuităţi din care şaizeciştii şi-au făcut un adevărat brand, poezia lui Sorescu arborează o conştiinţă autodistructivă a convenţiei şi o oboseală livrescă vecină cu exasperarea. Intuiţia manolesciană că „Marin Sorescu scrie poezie îndoindu-se de poezie” e dusă până la ultimele consecinţe de studiul lui Cosmin Borza, care descoperă „un poet al vidării fundamentelor vieţii” şi al „crizei limbajului”. Fapt ce explică, măcar parţial, şi eşecurile acestei poetici. Căci, tot mimând convenţionalismul, Marin Sorescu devine adeseori convenţional. Din unghi estetic, cea mai valabilă parte a operei lui Sorescu i se pare criticului, pe bună dreptate, seria La lilieci – în măsura în care exprimă cel mai curajos şi mai coerent proiect poetic de asumare a unei „gândiri slabe” (pe urmele lui Vattimo). „Dezeroizarea funcţiilor şi a rosturilor poeziei” e mai puternică în Liliecii sorescieni, afirmă răspicat Cosmin Borza, chiar decât în poezia tranzitivă a optzeciştilor.

    Adevărata reuşită a cărţii derivă, însă, din bunul control al afirmaţiilor critice. În ciuda acestor relecturi inovatoare, monograful nu simte deloc nevoia să exagereze valoarea poetului prin afirmaţii cu iz protocronist (de întâlnit şi la case mai mari). În viziunea lui Cosmin Borza, Marin Sorescu rămâne, fundamental, un neomodernist. Monograful nu urmăreşte soluţia artificială a expulzării poetului din mediul cultural în care s-a format, ci lărgirea canonului neomodernist până la a-l îngloba şi pe Sorescu; după cum nici înserierea de facto a poetului în rândul optzeciştilor nu i se pare viabilă, ci mai degrabă restructurarea canonului optzecist până la a-l accepta, firesc, pe Sorescu drept un precursor.

    Ceea ce înseamnă că Marin Sorescu. Singur printre canonici depăşeşte mizele monografiei clasice – aceea de a propune o viziune inedită asupra unui autor –, devenind o carte de referinţă pentru cei interesaţi de posibilităţile fluidizării canonului postbelic. Lucru, s-o recunoaştem, deloc la îndemâna oricărui debutant în critică.

     

    2 comentarii la „Deschiderea canonului postbelic”

    1. Pingback: Newsroom » Deschiderea canonului postbelic

    2. Este cel puţin de neînţeles (dacă nu chiar mai rău), efortul unor zvoneri prestigioşi de a-i „împinge” spre Premiul Nobel pe un Cărtărescu sau Vosganian. Asta când acest imens Marin Sorescu a strălucit, a inovat, aînsemnat enorm în conştiinţa culturală românească şi universală, prin opera sa vastă şi profundă: poezie, dramaturgie, proză.

    Comentariile sunt închise.