Eu scriu de mult despre adevarul pe care, de curând, l-a rostit si presedintele Mircea Sandu, într-un cotidian de sport: „Presedintele F.R.F. ataca managementul din fotbalul românesc, luându-i la tinta pe investitorii din Liga lui Mitica“. Acesta este subtitlul interviului. Titlul este mult mai direct si mai edificator: „Ei distrug fotbalul“! Si chiar precizeaza Mircea Sandu pe parcursul dialogului, întrebat, undeva pe la mijlocul marturiei sale, atât de sincera acum: „Pai, cine e de vina? De ce am ajuns aici?“. „Eu i-am zis presedintelui Ligii – Mitica, las-o mai usor cu investitorii astia! Ei distrug fotbalul! Jongleaza cu antrenorii si jucatorii ca si cu o minge. Suntem în cadere libera. Nu exista investitii în centre de copii si juniori, totul se face la întâmplare. Nu e un club organizat la nivel mediu european“. Si mai spune câteva axiome, cu o franchete de asteptat, acum, când ne simtim pe marginea prapastiei si în fotbal. Comod si fara gânduri sau griji de posibile riposte. Este de doua decenii seful suprem al fotbalului, o stim cu totii, chiar daca mai este si liga… „A lui Mitica!“. Numita astfel si pentru ca suntem un popor teribil de talentat în a trata cu umor si cinism adevaruri dureroase, simtite pe propria piele. Toata aceasta realitate, direct exprimata acum, se explica poate prin faptul ca Mircea Sandu a ajuns într-o pozitie unica pentru un personaj de conducere din fotbalul nostru: aceea de membru al Comitetului Executiv al U.E.F.A. E la al doilea mandat, cu posibilitati de a ajunge într-un al treilea, poate chiar vicepresedinte al forului european suprem de conducere a acestui joc. Are, de asemenea, în palmaresul reusitelor fotbalului de la noi, realizari ce ni se par aproape imposibil de egalat într-un viitor prezumtiv. A avut si sansa unei generatii de exceptie, creata tocmai în perioada centralismului dictatorial, atât de condamnat acum, fara a ne gândi ca, în timp, istoria se poate scrie si altfel decât gândim noi în momentele prezentului. În aceste doua decenii, Mircea Sandu a trecut prin multe. Si bune si rele. Mângâieri sau atacuri sub centura, adesea la baioneta. Dar s-a dovedit ceea ce stiam si am încurajat prin colaborarea cu el de la începutul anilor ’90: un bun organizator. Iar în momentele dificile, delicate, chiar un bun încasator. Cum era Dulea la cultura pe timpul lui Ceausescu. De le spunea cu haz superior raposatul Francisc Munteanu lui Fanus Neagu si conului Jean Barbu: „Ma copii, noi suntem teribil de prosti. Dam în el de atâta timp si de atâtea ori, neîntelegând ca el este din cauciuc. Si tocmai d-aia rezista cu tact acolo, de atâta vreme. Din el ricoseaza totul, fara a-l atinge macar cu o vânataie. Ne batem gura si scrisul de pomana, mâncându-ne si creierul si ficatii. Si Ceausestii merita apreciati pentru o astfel de alegere“. Respectând proportiile si datele timpului, per total, presedintele federatiei a dat dovada în toti acesti ani de tactul specific îndurarii românesti atunci când îti convine, îti prieste si vrei sa-ti mentii postul. Si a reusit, ajungând chiar, si printr-o conjunctura favorabila, aceea a „jocurilor“ care s-au facut pentru alegerea ca presedinte U.E.F.A. a lui Michel Platini, în sferele cele mai înalte ale fotbalului european si mondial. Pentru ca are o relatie buna si cu seful F.I.F.A., diabolicul functionar bancar elvetian la origine, Sepp Blater, pe fondul unui „blat“ generalizat, practicat de cei care au ajuns la sampanie si frisca în diferitele domenii de decizie ale societatii de azi, o societate haotica si subiectiva mai peste tot în lume. Nu întâmplator lumea azi sa depaseasca aceasta criza acuta, provocata de lacomia inconstienta a celor asezati în fotoliile de decizie ale puterii.
Dar sa revenim la starea noastra fotbalistica. E drept ca, în aceste decenii de suprematie ale lui Sandu Mircea – poreclit, haideti sa fim blânzi, mai mult printr-o coincidenta, „Nasul“ –, el nu s-a tras de bracinari si nici nu s-a batut pe abdomen, cum spun românii, cu „milionarii“ ajunsi cu drepturi de viata sau de moarte la majoritatea cluburilor noastre. A pastrat un oarecare echilibru în acest sens, dar a si manevrat cu abilitate, avantajându-i suficient pe cei cu gura prea mare si cu posibile depese de dat la „Razboiul“. Una peste alta, asa cum bine spune tot românul trecut prin atâtea necazuri, „s-a descurcat“. Dar, sa fim drepti, nici nu s-a departat de obisnuintele parca blestemate ale neamului nostru. A avut si momente când putea sa faca sa cada sabia dreptatii si a evitat-o. Unul dintre aceste momente – dezvolt putin acuza pe care o pronunta si el acum, cu fermitate – priveste lipsa grijii de a investi în schimbul de mâine, în copii si juniori, a cluburilor noastre. El însusi provine din fotbalul trait, deci nu ar putea beneficia de scuza ca i-ar fi scapat fenomenul – iar acum tocmai în aceasta privinta stam periculos de prost. Nu a fost exigent în a obliga cluburile noastre sa investeasca real în acest domeniu atât de important pretutindeni. Si avea si legea fotbalului de partea sa, prin prevederi foarte clare: acelea care precizau ca 10% din bugetul cluburilor noastre trebuie cheltuite în centrele de formare a jucatorilor de mâine. Iar la aplicarea acestui paragraf atât de important din regulament în cluburile noastre de performanta nu s-a vegheat niciodata. Ma simt obligat sa va supun, spre simpla si dreapta judecata, doar doua date statistice. Desigur, paradoxale. Astfel, daca dupa timpurile numite „de trista amintire“ au plecat din tara aproape 1 600 de jucatori prin lume, vremuri când aveam o nationala compusa din jucatori ce evoluau la cluburi de mare traditie ale continentului, acum ar trebui sa ne îngrozeasca statistica. Avem la cluburi decente toti atâtia jucatori cam cât degetele de la o mâna. Am mers si mai departe cu distrugerea, parca programata, prin neatentie si superficialitate. Am importat, în ultimii ani, 30 si ceva la suta din numarul de (mai mult) „practicanti“ ai „futbolului“. Rebuturi si prin faptul ca majoritatea au venit din postura de „someri refuzati“, adica liberi de contract. Astfel încât abia numeri cam 20 de veniti din cele patru zari, care ridica cu ceva nivelul si asa scazut al primei divizii. În ceea ce priveste exportul nostru de fotbalisti, pericolul mi se pare nu numai alarmant, ba chiar deprimant. Strainii s-au prins repede ca, dupa generatia lui Hagi si Gica Popescu, ne-am cam „vopsit“ exportatii. A fost vorba, iarasi, de reactualizarea unui alt nefast obicei neaos: se spune ca fostul selectioner al tricolorilor de pe „Conte verde“ (prima noastra participare la un turneu final de campionat mondial din secolul trecut), Octav Luchide, a vopsit o gloaba în pursânge într-o cursa de pe hipodromul, distrus acum, de la Baneasa. A venit ploaia, s-a dus vopseaua si a ramas la vedere bietul patruped incapabil sa treaca vreo linie de învingator… Cam în acelasi fel ne supravegheaza acum pe noi scouterii straini care mai vin sa caute pe-aici talente. În schimb, ne-au luat deja la echipe de marca vreo 30 de copii talentati, de doar 14-15 ani, neremarcati la noi de nimeni. Mare pacat, nu-i asa, domnule presedinte?!
Oricum, ma opresc, dorindu-va în primul rând sanatate. Dar si sa ajungeti la ideea ca nici acum nu este prea târziu pentru a întreprinde ceea ce nu v-a preocupat în edificarea adevaratului fotbal prin continuitate reala (nu doar câteva edificii de apreciat, altfel) atunci când fotoliul va era, ades si subiectiv, zgâltâit.
Autor: CORNEL DINUApărut în nr. 323