Motto:
„Suferinta tu, dureros de dulce“
(Mihai Eminescu)
Cum am vazut data trecuta, atunci când inaltam cântari de multumire lui Dumnezeu, o facem pentru ca ne-a unit cu El („Slava Tie, Cel ce ne-ai unit pe noi cu Tine“), cu recunostinta pentru mântuirea pe care am dobândit-o prin rastignirea Lui pe cruce. Dar rastignirea nu e numai a Lui, ci e si a noastra. Asumarea crucii este tocmai chinul, in acceptia si originea lui crestina. Cum aminteam tot data trecuta, in „Anonimul din Caransebes„ cuvântul chin e glosat prin lat. cruciatus, iar un exemplu luat din Marcovici, dupa D.A., asocia in aceeasi propozitie cuvintele chin si multumire: „Multamirea de un minut ne face mai simtitoare chinurile.“ Astazi am spune mai deslusit: Mult unirea, sau unirea deplina cu Dumnezeu, cu Mântuitorul rastignit, ne face sa percepem mai acut, cu identificare totala si liber consimtita, chinurile crucii. Fiindca suferinta cuielor din palme si a spinilor din coroana batjocurii (care ne inghimpa!) ne apropie, in fond, de Dumnezeu, ne face sa ne unim cu El, ca in rugaciunea lui Iisus pentru toti credinciosii (Ioan, 17, 21): „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, asa si acestia in Noi sa fie una.“
Cuvântul de origine – quin – e latin si e mai vechi decât Crestinismul. Insemna, ca adeverb, uneori sub forma quin etiam sau quin et, dupa Gutu: „(intarind o afirmatie) si mai mult, ba chiar“, iar in propozitii cu sens negativ sau interogativ, cu functia de conjunctie, insemna „incât sa nu, care sa nu“: „Nemo est quin…“ (Cicero) = nu este nimeni care sa nu…
Gasim si in „Vulgata“ un pasaj in care quin, ramânând, sub aspect gramatical, un simplu marcator al discursului, fara incarcatura semantica proprie, este asociat cu intelesul de „suferinta, chin“. Iata contextul: (Facerea, 34, 19): „De aceea n-a zabovit tânarul sa faca aceasta, caci era indragostit de fata lui Iacov“, ceea ce in latina suna astfel: Nec distulit adulescens quin statim quod petebatur expleret; amabat enim puellam valde. Cuvântul latin pe care-l insoteste adverbul quin (si ajunge sa-i absoarba sensul) este verbul differo, differe, distuli, dilatum, care inseamna aici „a fi chinuit, a se perpeli de dragoste“.
Putem presupune ca acesta este contextul obârsiei fonetice si semantice a cuvântului românesc „chin“. La fel cum din asocierea indestructibila a cuvintelor imago si quippe a rezultat, cum am vazut altadata, românescul „chip“, tot asa, prin legatura indisolubila dintre distulit si quin s-a ajuns la intelesul cuvântului românesc „chin“. In acest caz, este chinul dragostei lumesti, fiindca tânarul nostru, Sichem, e chinuit de dragostea pentru frumoasa Dina, fata pe care Lia i-o nascuse lui Iacov. E dispus sa faca „aceasta“, adica sa-si repare neintârziat greseala aprinderii trupesti, caci o necinstise pe Dina, luând-o acum de nevasta. Nu ne intereseaza aici intreaga poveste, ci numai intensitatea sentimentului iubirii („sufletul lui s-a lipit de Dina“, 34,3), chinurile dragostei, care mai târziu, in perioada crestina, ajung sa fie cu precadere indreptate catre fiinta cea mai vrednica de a fi iubita, catre Acela care, prin patimirea crucii, mântuie intreg neamul omenesc. In limba româna, cele mai vechi texte consemneaza aproape in exclusivitate acest sens specific erei crestine:
„Ca impreurati-va chinurilor lui Hristosu, bucurati-va“ (Codicele Voronetean).
Sau: „Chinul cruciei“ (Coresi), cu alte cuvinte, nu este nimeni care sa nu (lat. quin) poarte bucuros crucea.
Sau: „Mainte vestind chinurile ce era venitoare spre Hristos“ (N.Testament, 1648).
Sau: „Asa se cadea lui Hristos sa chinuiasca“ (Varlaam)
Sau: „Hristos, cel pentru mine chinuit“ (Clain)
Sensul acesta, strâns legat de asumarea crucii, consemnat de primele noastre texte, precum si numeroasele derivate ale cuvântului românesc, il arata indubitabil a fi foarte vechi, nicidecum un simplu imprumut din maghiara, cum s-a putut crede.
Tot un ecou al adverbului quin, ca marcator expresiv, ar putea fi si cuvântul românesc „ghin“, cu etimologie necunoscuta si cu urmatoarea explicatie in DEX: 1. dalta cu tais semicircular, folosita de dogari si rotari; 2. cutit cu lama curbata in forma de unghie; 3. cazma indoita pe amândoua laturile. Apropierea de sensul „chin“ s-ar putea face daca ne gândim ca sus-pomenitele unelte ( sau o varianta a lor) ar fi putut fi utilizate si ca instrumente de tortura.
Sa trecem acum la expresia adverbiala quin potius, din care am putea sa derivam cuvântul românesc „ghimpe“, pentru care DEX trimite la albanezul gjëmp. In latina, adverbul potius inseamna mai degraba, mai bine, iar quin potius = ba mai degraba. La Gutu intâlnim un exemplu din care putem banui ca ghimpele vaduviei poate fi mai usor de suportat decât violenta unui barbat badaran: (potius subinteles) quin vidua vivam quam tuos mores perferam = mai bine vaduva decât sa-ti mai rabd naravurile (Plaut).
Ghimpe intra in câteva expresii in care putem percepe ecouri ale unui indepartat quin potius: A avea un ghimpe in inima sau in cuget; a sta (ca) pe ghimpi.
In sfârsit, tot din quin potius presupun ca vine cuvântul „ghimpat“ din sintagma „sârma ghimpata“. Iata si pasajul biblic de obârsie (Numerii, 21, 21-23):
21. De acolo a trimis Moise soli la Sihon, regele Amoreilor, cu vesti de pace, ca sa i se spuna:
22. „Da-mi voie sa trec prin tara ta. Nu ne vom abate nici la ogorul tau, nici la via ta, nici apa din fântâna ta nu vom bea, ci vom trece de hotarele tale!“.
23. Dar Sihon n-a ingaduit lui Israel sa treaca prin tara lui si si-a adunat tot poporul sau si a pasit impotriva lui Israel in pustie, inaintând pâna la Iahat, unde s-a luptat cu Israel.“
In latina ne intereseaza versetul 23, unde intâlnim constructia adverbiala quin potius = ba mai mult: Qui concedere noluit ut transiret Israel per fines suos, quin potius, exercitu congregato, egressus est obviam in desertum et venit a Iasa pugnavitque contra eum.
Daca ne ducem cu gândul la acele vremuri de razboaie crâncene, când nu se faceau hatâruri dusmanului, ci dimpotriva, se puneau stavile de netrecut si paza stricta la hotare, aceasta interdictie de a trece prin tara lui, pe care Sihon o adreseaza poporului lui Israel, e ca un baraj de sârma ghimpata.
Propunerea lui Israel, adresata Amoreilor, era sa-i ingaduie trecerea prin tara dusmana, pe un drum ingust, fara a se abate nic la dreapta, nici la stânga, si fara a face stricaciuni, ca printr-un culoar ingradit cu sârma ghimpata.
In fata refuzului, Israel il bate pe Sihon, „macelarindu-l cu sabia“ (percussus est in ore gladii), altfel spus, crâmpotindu-l (oare nu provine si acest cuvânt din quin potius?).
Un alt pasaj biblic parca ne-ar veni in ajutor, cu un quin potius din care n-ar fi de mirare sa porvina verbul „a crâmpoti“, cu etimologie necunoscuta in DEX si cu urmatoarea explicatie: a taia, a rupe, a sfâsia, a ciopârti. Iata pasajul cu pricina din Deuteronomul, 7,5:
„Dimpotriva, iata cum sa va purtati cu ele (cu popoarele pe care le va izgoni Dumnezeu din calea Israelului): sa le surpati altarele, sa le sfarâmati stâlpii idolesti si sa ardeti chipurile lor cioplite“.
Iar in latina: „Quin potius haec facietis eis: aras eorum subvertite et confringite statuas lucosque succidite et sculptilia comburite.“
Cât despre „sârma“, presupun ca vine din sermo, nis = cuvântare, vorbe rele, bârfa, satira, fel de a vorbi, la rândul sau provenit din sero, serere = a inlantui, a lega prin juramânt.
Cum vedem, terenul e nesigur si pândit de primejdii la tot pasul, dar cine cauta (ca noi acum) cuvinte si expresii din stra-româna de la Dunarea mijlocie si de jos isi asuma (si inca cum!; ba bine ca nu!; quin potius !) riscurile acestei cautari pe dibuite si reconstituiri ipotetice din cioburi imprastiate de vreme.