„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai parasit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greselilor mele./ Dumnezeul meu, striga-voi ziua si nu vei auzi, si noaptea si nu Te vei gândi la mine.“ (Psalmul 21, al lui David)
La o plimbare prin Carrefour la raftul cu carti poti sa observi o ciudata deschidere catre spiritualitate a românilor. Pe lânga „Dinastia Isus“, „Fata din Nazaret“ si un studiu despre Opus Dei, e expusa cartea Papei Benedict al XVI-lea, „Isus din Nazaret“. E foarte interesanta atitudinea celui care, afisând un interes pentru „chestiunile spirituale“, alege sa citeasca tot felul de romane ale lui Dan Brown, dar care refuza sa ia in serios o lucrare de tip academic, cum este cea a lui Joseph Ratzinger. Atitudinea aceasta imi aduce aminte de acele persoane care se declara rationale si care fac caz de rationalitate, explicându-ti relaxate ca invierea lui Hristos nu e deloc credibila, fara sa aiba insa vreo rezerva sa creada in reincarnare. Nu poti sa crezi ca a inviat unul singur, dar poti sa crezi ca vom invia cu totii, si asta dupa fiecare moarte a fiecaruia dintre noi, pâna la sfârsitul lumii?
Intre Vechiul si Noul Testament
Sa revenim insa la cartea Papei. „Isus din Nazaret“ a aparut acum trei ani in Occident si a fost tradus anul trecut in româna. Anul acesta, pe 10 martie, a fost lansat la Vatican cel de-al doilea volum al cartii. Titlul complet – „Isus din Nazaret. De la intrarea in Ierusalim la Inviere“ – marcheaza exact traseul parcurs de Hristos in saptamâna patimilor. Ce putem afla nou despre o poveste veche de 2000 de ani? Ce ne spune cartea Papei in plus fata de Evanghelii? Studiul e o analiza pe text si o luare in considerare a celor mai serioase interpretari academice facute in ultimii 50 de ani. E incercarea unui teolog de a isi explica siesi si celor din jur pasaje care la prima vedere nu sunt foarte clare.
Cel mai adesea metoda pe care o aplica pentru a oferi aceasta explicatie nu este o interpretare originala, ci face uz de trimiteri la pasaje similare din Vechiul Testament. Evangheliile sunt neclare pentru omul modern in primul rând pentru ca ele nu vorbesc in limbajul cu care acesta este obisnuit. Si daca, folosind limbajul Noului Testament, de bine de rau mai esti obisnuit, pentru ca acesta a devenit o referinta culturala, cu limbajul Vechiului Testament nu ai decât foarte rar ocazia sa te mai intâlnesti. Sa luam un exemplu foarte des citat, dar care nu vine niciodata cu o explicatie in context. Strigatul lui Hristos pe cruce, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?“ (Matei 27: 46) e interpretat totdeauna de liber cugetatori ca momentul de indoialã a lui Iisus. La prima vedere, pare exact asta, dar o citire ce face referire la Vechiul Testament ne arata ca de fapt Iisus pe cruce recita Psalmul 22 al lui David (1), unul dintre cei mai tristi psalmi care invoca suferinta poporului lui Israel, dar care ramâne un psalm, un cântec de lauda al lui Dumnezeu, caci, daca el incepe cu un strigat de disperare, acelasi Psalm continua astfel: „Cei ce va temeti de Domnul, laudati-L pe El, toata semintia lui Iacob slaviti-L pe El! (…) Ca a Domnului este imparatia si El stapâneste peste neamuri.“ Acest psalm permite o data identificarea lui Hristos cu poporul lui Israel si a doua oara face referi la profetiile ce dau detalii exacte despre moarte pe cruce: „Ca m-au inconjurat câini multi, adunarea celor vicleni m-a impresurat. Strapuns-au mâinile mele si picioarele mele. Numarat-au toate oasele mele, iar ei priveau si se uitau la mine. Impartit-au hainele mele lorusi si pentru camasa mea au aruncat sorti.“ In acest context, recitarea Psalmului ii anunta pe carturarii veniti sa priveasca crucificarea ca avem de a face cu implinirea unei profetii. Aceasta e cheia de legatura intre Vechiul si Noul Testament. Vechiul Testament anunta ce se va petrece in Noul Testament, care la rândul lui este implinirea unei promisiuni facute de Dumnezeu lui Israel. Fara trimiterile de la Vechiul Testament e imposibil sa il recunoastem pe Iisus ca Mesia, pentru ca el sa fie Mântuitorul e nevoie sa fie cel vestit deja si asteptat de Vechiul Testament.
Lamentatie sau
profetie implinita?
Asadar situatie este diferita: avem de-a face cu o lamentatie a unui om care sufera si are indoieli sau cu un semn ca ne aflam in fata unei profetii si a implinirii ei? In plus, rugaciunea catre Dumnezeu recitând Psalmi este o practica pe cât se poate de normala pentru orice credincios evreu. Iar finalul psalmului nu este altceva decât o anuntarea a Invierii: „Si sufletul meu in El viaza“, dar si a faptului victoriei finale a crestinismului: „Si se vor inchina inaintea Lui toate semintiile neamurilor“. In lumina trimiterilor din Vechiul Testament, alegerea acestor cuvinte de catre Iisus pe cruce nu e o manifestare a indoielii sale asupra propriei sale meniri si a indoielilor pe care noi restul oamenilor le avem fata de prezenta si existenta lui Dumnezeu cum vor filosofii, mostenitori ai lui Descartes, pentru care indoiala este criteriul gândirii si al umanitatii. De fapt, chiar si aceasta mostenire carteziana este trunchiata de referintele moderne, caci citatul intreg este „dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est“.
Aceasta metoda de trimiteri si referinte intre Noul si Vechiul Testament o gasim peste tot de-a lungul cartii. Ea raspunde la cerintele moderne de a pune note de subsol si de a nu da citate in afara contextului si e o manifestare a metodei istorico-critice de studiu al Bibliei. Atunci când suntem gata sa respingem autoritatea Bisericii pentru a interpreta pasajele evanghelice dupa propria noastra ratiune, e totusi bine sa ne aducem aminte si sa recunoastem macar autoritatea epistemica a celui care incerca sa faca o interpretare dupa toate normele academice in vigoare in universitati.
Un alt exemplu de trimiteri necesare intre Vechiul si Noul Testament este exact sarbatorirea Pastelui, sarbatoare specific evreiasca, ce rememoreaza eliberarea de catre Moise a poporului evreu de sub dominatia politica egipteana. Gestul ritualic specific acestei sarbatori este sacrificarea unui miel. Sacrificiile de sânge de animale aduse lui Dumnezeu in Templu sunt specifice lumii antice. Pentru crestini, sacrificiul continua sa existe, dar el nu este al oamenilor sau al animalelor, ci al lui Dumnezeu insusi pe cruce. Hristos este mielul pascal, venit sa restabileasca alianta dintre Dumnezeu si poporul sau. Un sacrificiu real, rememorat in fiecare liturghie prin transformarea pâinii si vinului in trup si sânge. Moartea lui Hristos in momentul sacrificiului mielului pascal in Templul din Ierusalim nu e intâmplatoare. Ea marcheaza schimbarea fundamentala intre iudaism si crestinism, schimbare care nu poate fi insa inteleasa daca nu acceptam mostenirea iudaica a crestinismului si nu intelegem ca venirea lui Hristos este implinirea unei profetii iudaice a asteptarii Mântuitorului. Paradoxul consta in faptul ca tocmai aceia care stiau clar despre existenta promisiunii refuza sa il recunoasca pe Hristos ca Mesia – dar nu va grabiti sa ii acuzati pe evrei de acest refuz, caci El da ocazia tuturor celor ce nu sunt evrei sa se converteasca si sa intre in biserica.
Cozonaci, oua rosii
plus inca ceva
Cartea lui Ratzinger nu se termina ca filmul lui Mel Gibson exact in momentul central al Invierii. Ea continua cu analiza aparitiilor lui Hristos in fata apostolilor si anunta cea de-a doua venire. Acest lucru arata ca Invierea lui Hristos nu este doar un miracol, ci un semn si o promisiune pentru invierea tuturor crestinilor. Bazându-se pe textele lui Bernard de Clairvaux, Ratzinger vorbeste de fapt despre o tripla venire a lui Hristos (2): prima venire este nasterea sa din fecioara ca om, cea de a treia este venirea in glorie, iar intre ele se situeaza un adventus medius reprezentat de prezenta lui Hristos in vietile fiecaruia dintre noi: prin cuvintele sale, prin sacramente, prin euharistie, prin evenimentele prin care ni se reveleaza. Acest adventus medius este de fapt ocazia de a vorbi de relatia pe care credinciosul poate sa o aiba cu Hristos de-a lungul intregii sale vieti, iar citirea acestei carti e si ea unul dintre evenimentele care iti da ocazia acestei intâlniri si a unei lamuriri pe probleme cât se poate de punctuale. As mai adauga ca interpretarea Papei nu este una strict confesionala catolica, e un studiu pe text cu trimiteri la alte exegeze biblice, atât protestante cât si ortodoxe, si este prin urmare o incercare de a intelege evangheliile ce nu se incadreaza strict confesional.
Inainte de a fi o recenzie la o carte, articolul de fata se vrea o invitatie – haideti sa incercam sa ne documentam din surse sigure despre ceea ce ni se propune sa traim in aceste zile. Haideti, inainte de a judeca crestinismul, sa aflam ce spune el cu adevarat si haideti ca inaintea cozonacului si a mielului, a iepurilor de ciocolata, sa il punem pe Hristos! La noi, spre deosebire de Occident, crestinismul a pierdut prin aparenta lui victorie. Spatiul public românesc e plin de insemne cu trimiteri religioase, dar inimile noastre nu.
NOTE:
1. Joseph Ratzinger, „Jesus de Nazaret“, Rocher, 2011, pp. 235-236; in numerotarea ortodoxa este vorba despre Psalmul 21 al lui David.
2. Ibidem, p 327