Pentru domeniul Peles a fost introdusa, acum mai multi ani de zile, o solicitare de restituire, de catre fostul proprietar, regele Mihai. Nu vreau sa intru aici intr-o polemica fara rost. Domeniul a fost cumparat de regele Carol I din banii sai, nu din Lista pusa la dispozitie de stat. Castelul a fost lasat mostenire lui Ferdinand I, care l-a transmis lui Mihai, dupa ce Principele Carol fusese deja dezmostenit. Asezarea lui Carol pe tron nu a schimbat de-a lungul intregii sale domnii (1930-1940) proprietarul domeniului, motiv pentru care ultimul rege al României nu are a imparti mostenirea cu nimeni. Si, cu aceasta precizare, voi incheia, cred, orice alte discutii despre cine pe cine mosteneste la Peles, pentru ca nu asta este problema.
Statul Român, prevenitor dupa cum il stim, din momentul in care a aparut solicitarea de restituire, si-a interzis siesi orice fel de investitie in proprietatea de la Peles. Mai altfel spus, Ministerul Finantelor a interzis Ministerului Culturii sa investeasca in lucrari de restaurare (nu doar la Peles, ci in toate imobilele revendicate, aflate inca in proprietatea Statului), pentru a nu se arunca banii contribuabilului pe fereastra, intr-o investitie de pe urma careia vor profita fostii proprietari, reimproprietariti. „Buna tocmeala? – veti spune. Cum sa investesti tu, stat bine chivernisit cu banii românilor, leutii amarâtului de badea Gheorghe si lelea Floarea in Castelul Peles, pe care ca mai mâine-poimâine urmeaza sa il redam fostului exploatator si mare mosier, regele? Numai ca aceasta prezumtie de buna chiverniseala paleste in fata altor doua circumstante, de care ar trebui sa tinem cont. Mai intâi, un bun proprietar este si un bun administrator, iar pâna la decizia finala a Justitiei, nu are nimeni a sti care e aceasta – asadar, daca Justitia ar fi decis sa nu restituie Pelesul regelui si sa il lase Statului, asta nu ar fi insemnat ca, ani de zile, Statul nu a fost un bun proprietar? Apoi, legea monumentelor istorice pretinde tuturor proprietarilor sa aiba grija de imobilele pe care le detin. Si, ca sa nu spuneti ca exagerez, va dau chiar citatul din legea in vigoare din 2001 pâna azi: „Paza, intretinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea si punerea in valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, dupa caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, in conformitate cu prevederile prezentei legi?. Cu alte cuvinte, de când regele a solicitat restituirea Pelesului pâna când acest vis i s-a vazut implinit, proprietar – pe drept, pe nedrept, nu asta judecam aici – era Statul, prin Ministerul Culturii. Si tot Statul, prin Ministerul Finantelor, a venit si a interzis Ministerului Culturii sa investeasca in lucrari de restaurare la monumentele istorice pe care le detinea, de teama sa nu arunce banii pe fereastra si sa se bucure regele Mihai de banii bietilor contribuabili. In al doilea rând, in România, daca nu e impinsa de la spate de interese politice, Justitia se misca precum stavridul pe uscat, motiv pentru care unele procese de restituire nu s-au incheiat nici azi (si pentru ca fostii proprietari nu s-au orientat catre sprintarii avocati sprijiniti de speculantii imobiliari, cum a fost cazul fostului proprietar Academia Româna, care a renuntat la Casa Coanda din Bucuresti, spre bucuria unor asemenea „investitori“ privati; dar asta e alta istorie). Asadar, ce face Statul, ca proprietar, daca un proces dureaza 20 de ani? Daca Statul este Ministerul Finantelor, desigur, nu e treaba lui sa se gândeasca la asemenea maruntisuri, motiv pentru care monumentele pot sa se si darâme. Asta e problema noastra, când noi trebuie sa salvam deficitul? In cazul Pelesului, procesul a avut parte de o negociere politica. Guvernul Adrian Nastase a negociat o despagubire de 30 de milioane de euro, negociere care a avut parte de o ordonanta speciala. Actul a fost atacat la Curtea Constitutionala de niste avocati ai PRM-ului (intre timp, au trecut toti, la PSD, dar asa e in politica româneasca!), iar regele a profitat de noua reglementare datorata Guvernului Popescu – Tariceanu si a solicitat si a si obtinut Pelesul in natura. Pâna aici, toate bune si frumoase, mai ales ca protocolul incheiat in 2007 a prevazut niste solutionari rationale pentru viitoarele probleme ale Pelesului! Problemele incep sa apara de aici inainte.
Stiu ca pare greu de crezut, dar monumentele istorice nu sunt alfabetizate. Piatra, fierul, lemnul si sticla incastrate in Castelul Peles nu par sa isi dea seama de importanta misiunii lor istorice. Ele, daca nu sunt ingrijite, se degradeaza pur si simplu, indiferent cine e proprietarul. In cazul de fata, dupa ce in ultimul deceniu al dictaturii comuniste specialistii români au realizat un efort urias pentru a restaura atât castelul, cât si bunurile culturale expuse (nu discut aici motivatia impusa de regimul comunist, pentru aceasta munca), totul a reinceput sa se degradeze. Practic, din 2000 pâna azi, in monumentele din domeniul Peles nu s-a investit absolut nimic pentru restaurare, consolidare si protejare. Daca, pâna in 2007, când domeniul Peles a fost restituit Casei Regale, am putut blama din tot sufletul chiar Statul Român pentru inactiunea sa atunci când a fost vorba de protejarea patrimoniului cultural, nu vad de ce as fi mai ingaduitor, acum, cu reprezentantii Casei Regale. Stiu, mi se va reprosa ca nu sunt in ton cu vremurile, ca nu sunt diplomat, ca nu inteleg ce se intâmpla in societatea româneasca. Trebuie sa spun ca toate aceste calcule ma lasa indiferent, fata de ceea ce vad cu ochii mei: degradarea unui simbol cultural al României, sub ochii impasibili ai proprietarului si ai administratorului acestuia. Deocamdata, Casa Regala arunca raspunderea pe umerii Ministerului Culturii, iar acesta din urma, pe cei ai celei dintâi. Va veni, cu siguranta, o vreme in care urmasii nostri ne vor intreba ce am facut noi, cei de acum, pentru a le transmite ceea ce am mostenit de la inaintasi. Ce le vom spune? Ca ne-am impiedicat de niste legi strâmbe? Ca ne-am codit sa tragem de mâneca pe cei responsabili, pentru ca era vorba despre niste domni cu obraz subtire si cu educatie aleasa? Ca n-am stiut cui sa ne adresam mai intâi: ministrului Culturii sau Altetei Sale Regale? O sa-i mai pese cuiva de neputinta noastra de azi? Stiu, acum toate lucrurile par inca frumoase. Dar va invit sa priviti cu atentie patrimoniul de la Peles, care se degradeaza, pe zi ce trece, si in care nu se investeste nimic din bunastarea acestei natiuni, indiferent cine o administreaza. Daca nu veti vedea semnele, rugati un muzeograf sa vi le arate. Va sti s-o faca mai bine decât un demnitar sau un principe. Poate ca tonul meu alarmat si alarmant este usor exagerat, in situatia in care alte monumente istorice se ruineaza, pur si simplu, sub ochii indiferenti ai unor autoritati oarbe. Prefer sa fiu acum exagerat, decât sa constat mâine ca ne costa de zece ori mai mult, ca sa reparam ce nu am facut acum. Merita sa pierdem o valoare precum Pelesul, pentru un calcul meschin, gândit pentru un buget meschin?
Daca nu sunt ingrijite, muzeele si monumentele sunt ca si oamenii: imbatrânesc si mor. Daca sunt ingrijite, prin ele, vom fi si noi nemuritori.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 4432013-10-24