De ce a întors capul Orfeu?

În numărul 487/ 4 octombrie 2014 al revistei Cultura a apărut un foarte frumos şi deosebit de interesant articol scris de doamna Ramona Ardelean, intitulat Îndoiala lui Orfeu – sursă a necredinţei nevrotice. Autoarea arăta că Orfeu este reprezentativ pentru natura umană care este măcinată de îndoială în fundamentul ei şi, din această cauză, este nevrotică, lipsită de credinţă şi nefericită.
Am recitit acest articol şi cu cât reciteam mai mult, cu atât mi se părea că sentinţa morală pusă lui Orfeu era uşor nedreaptă. Este adevărat că lipsa de încredere în forţele proprii de care a dat dovadă Orfeu a fost motivul pentru care a pierdut-o pe iubita lui, dar cred că acesta fost înţeles greşit, aşa încât până la urmă mi-am pus întrebarea: „De ce a întors capul Orfeu?“. Pentru că era măcinat de o neîncredere bolnăvicioasă, patologică, sursă a nevrozei, a nefericirii lui? Răspunsul „da“ l-am simţit uşor nedrept şi de aceea am plecat pe drumul literelor pentru a afla motivul şi pentru a găsi circumstanţele atenuante ale faptului că Orfeu a întors capul.
Pentru început să ne reamintim că Orfeu, legendarul cântăreţ la liră, s-a îndrăgostit de frumoasa Euridice, cu care s-a căsătorit. În noaptea nunţii Euridice moare, muşcată de un şarpe veninos. Distrus de această pierdere, Orfeu se duce în Hades, lumea sufletelor moarte, şi reuşeşte să-i convingă pe zeii care conduceau Infernul să i-o înapoieze pe Euridice. Aceştia sunt de acord, dar cu o condiţie: ca Orfeu să meargă în faţă şi Euridice în spate, iar el să nu întoarcă privirea spre iubita lui decât în momentul în care vor ajunge în lumea celor vii, altfel Euridice se va întoarce în Infern pentru totdeauna. Cei doi pleacă, iar în momentul în care Orfeu mai are un pas de făcut pentru a ieşi din lumea celor morţi şi a pătrunde în lumea celor vii, întoarce capul şi o priveşte pe Euridice care era la doi paşi în spatele lui. Din acel moment Euridice rămâne definitiv în lumea morţilor.
Ramona Ardelean susţine că Orfeu a întors capul pentru că era măcinat de neîncrederea că Euridice se află în spatele lui. Pentru a se asigura că iubita lui îl urmează şi sub imperiul neîncrederii, Orfeu întoarce capul şi descoperă uluit că Euridice este la doar doi paşi în spate. Îşi dă seama că a greşit, o pierde pe Euridice şi în felul acesta trăieşte nefericirea profundă. Astfel neîncrederea este sursa nevrozei.
Căutând, însă, pe firul mitului, am găsit în lucrarea lui Ion Acsan Constelaţia Corifeilor (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 14) un alt motiv pentru care Orfeu a întors capul. Ion Acsan citează un mit al lui Orfeu în care acesta mergea cu Euridice spre lumea celor vii, nu o vedea, pentru că se afla în faţa ei, dar îi urmărea umbra, umbră care, atunci când s-a apropiat de lumea celor vii, a început să fie neclară şi să tremure. În acel moment, când mai avea doar un pas de făcut pentru a trece în lumea celor vii, Orfeu, care simţea paşii lui Euridice, întoarce capul spre ea pentru a o încuraja să treacă pragul greu al luminii.
Aşadar, Orfeu ştia că în spatele lui era Euridice pentru că îi simţise paşii, deci nu era măcinat de nici o îndoială, de nici o neîncredere. Mai mult, el a vrut să o încurajeze pe Euridice să treacă pragul spre lumină, adică Orfeu avea o aşa de mare încredere în el şi în puterea lui, încât a avut nesăbuinţa să încalce ordinul zeilor şi să se întoarcă spre Euridice, ştiind că poate să o încurajeze, adică să îi dea din forţa lui interioară pentru ca ea să facă pasul decisiv spre viaţă.
Această descoperire m-a mirat, deoarece mitul descris de Ion Acsan nu se referea la neîncredere, ci, dimpotrivă, la o prea mare încredere. De unde această modificare profundă?
Un posibil răspuns l-am găsit în cartea lui André Boulanger Orfeu – Legături între orfism şi creştinism (Editura Meta, Bucureşti, 1992, p. 25), unde se arată că printre primele poeme orfice există şi unul legat de o coborâre în Infern. André Boulanger susţine că Orfeu a făcut această coborâre nu pentru a o salva pe Euridice, pentru că această temă a apărut mai târziu, ci pentru a-i învăţa pe iniţiaţii în misteriile orfice, tainele lumii de dincolo.
Iată de ce credea Orfeu că poate să o ajute pe Euridice să facă pasul decisiv de la moarte la viaţă. El, în mitul citat de Ion Acsan, are nişte reminiscenţe, dacă îmi este permis să spun aşa, de la o formă a mitului anterioară în care coboară în Infern pentru a afla cum este acolo şi pentru a-i învăţa şi pe pământenii, pe care îi iniţiază în misteriile lui, cum să se comporte după ce mor.
Din acest moment apare o nouă întrebare: Care este parcursul mitului lui Orfeu de la marea încredere în el însuşi la o neîncredere profundă?
Al doilea pas al cercetării a fost Banchetul lui Platon (Banchetul. Criton. Phaidon, Editura Prietenii cărţii, Bucureşti, 1998, p. 20). Aşa cum se ştie, acest dialog are ca temă iubirea. La petrecerea oferită de Agaton participă, pe lângă Socrate, şi Phaidros. Acesta vorbeşte primul despre modul în care zeii ştiu să aprecieze pe cel care iubeşte şi aminteşte de Alcesta, soţia regelui Admet din Tesalia, care se oferă să moară în locul soţului ei, deşi acesta avea şi tată, şi mamă. Zeii sunt atât de impresionaţi de gestul ei, încât îi permit acesteia să părăsească Hadesul şi să capete o nouă viaţă.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Orfeu, atrage atenţia Phaidros. El spune că zeii l-au acuzat că este fricos pentru că nu a dorit să îşi sacrifice viaţa şi că a vrut să îi păcălească coborând de viu în Hades ca să o ia pe Euridice. Din acest motiv zeii l-au pedepsit şi i-au dat doar umbra Euridicei, cu care acesta a pornit spre lumea celor vii.
Descoperim aici un alt motiv pentru care Orfeu a întors capul: ca să se asigure că Euridice este cea care se află în spatele lui. În articolul său, Ramona Ardelean ne spune că Orfeu pleacă fericit cu Euridice pe drumul spre lumea celor vii. Că el începe să cânte melodii de dragoste, dar cu timpul îndoiala pune stăpânire pe sufletul lui şi ajunge să creadă că zeii şi-au bătut joc de el şi că vor să îl păcălească, aşa că decide să se întoarcă spre Euridice când mai avea doar un pas de făcut spre lumea celor vii. Dacă asociem acest motiv cu ceea ce ne spune Platon prin personajul său, putem să tragem concluzia că Orfeu era foarte îndreptăţit să creadă că zeii l-au păcălit, pentru că întocmai aşa au stat lucrurile. În felul acesta avem acum un Orfeu cu o intuiţie foarte bună: îşi dă seama că zeii l-au păcălit şi întoarce capul pentru a se asigura de lucrul acesta. Apoi, capcana zeilor funcţionează irepoşabil: din moment ce Orfeu a încălcat porunca, Euridice rămâne în Infern din cauza lui. Că era ea sau nu era ea, ci doar umbra ei în spatele lui Orfeu acum nu mai conta, pentru că zeii invocau fapta lui Orfeu, aceea de a încălca interdicţia de a întoarce capul. Dar nici de data asta Orfeu nu este măcinat de îndoială, ci, mai degrabă el intuieşte perfect adevărul şi din acest motiv întoarce capul.
Putem, astfel, să înţelegem şi unul dintre motivele pentru care zeii nu i-au cerut lui Orfeu altceva decât să meargă în faţa Euridicei şi să nu întoarcă privirea spre ea: pentru că îi ofereau doar imaginea sufletului iubitei şi nu doreau ca păcăleala să fie descoperită.
Dialogul lui Platon mai introduce şi o altă idee foarte importantă, aceea că Orfeu s-a dovedit fricos. Acest lucru îi reproşează zeii, că nu a avut curajul Alcestei de a se jertfi pe sine pentru iubita lui Euridice şi de a coborî el în Hades în locul acesteia. Zeii i-au mai reproşat lui Orfeu că a încercat să-i păcălească coborând cu trupul în Infern, unde cu lira lui minunată i-a fermecat pe toţi şi a smuls de la ei acceptul să ia sufletul Euridicei şi să îl ducă în lumea celor vii. Din acest motiv zeii i-au dat lui Orfeu doar umbra sufletului Euridicei.
Cu tema fricii intrăm în a treia etapă, şi ultima, a cercetării mitului lui Orfeu prin prisma motivului pentru care a întors capul spre Euridice. Poetul latin Publius Ovidius Naso descrie mitul lui Orfeu în Metamorfoze (Ovidiu. Metamorfoze, traducere de Ion Florescu, Editura Gunivas, Chişinău, 2007, p. 242) şi spune, atunci când acesta întoarce capul: „Îndrăgostitul, de teamă că-i scapă şi dornic s-o vadă,/ Ochii întoarce, dar fata pe dată-napoi este smulsă./ ş…ţ Ar fi avut vreo pricină? Doar fiindcă-o iubise?“
Iată, aşadar, în mod clar cine spune că Orfeu este măcinat de teama de a o pierde pe Euridice. Frica lui Orfeu nu mai este doar observată indirect, prin ceea ce constată zeii din Hades, ci este motivul clar care l-a determinat pe acesta să întoarcă privirea. Teama că Euridice nu este în spatele lui provine din neîncrederea în propriile forţe, pentru că şi Ovidiu se întreabă: „Ar fi avut vreo pricină?“, adică Orfeu ar fi avut un motiv bine întemeiat pentru care să nu creadă că în spatele lui se află Euridice? Nu. Şi atunci ce l-a determinat pe Orfeu să îi fie teamă că îşi pierde iubita? Doar pentru că o iubea? se întreabă, în continuare, Ovidiu. Nu, am răspunde noi, ajutaţi de interpretarea doamnei Ramona Ardelean. Orfeu a întors capul pentru că teama care i-a cuprins inima provenea din neîncrederea în propriile forţe, de care suferea până la patologic.
În concluzie, la început motivul pentru care Orfeu a întors capul a fost o imensă încredere în forţele proprii, care l-a împins să încalce porunca divină, ceea ce l-a expus la pedeapsă şi suferinţă. Apoi Orfeu a întors capul pentru că el intuise perfect faptul că zeii l-au păcălit, iar atunci a dat prima oară dovadă de teamă. Pentru ca mai târziu poeţii latini să explice clar că singurul motiv pentru care Orfeu a întors capul a fost teama, neîncrederea că este urmat de soţia lui, Euridice.
Nu pot să închei acest text fără să mă întreb cum se explică oare transformarea lui Orfeu, de la cel încrezător în sine până la starea diametral opusă de neîncredere în forţele proprii, trecând printr-o etapă intermediară.
Să fie oare posibil ca mitul care reflectă încrederea oarbă în forţele proprii să fie alimentat de tradiţia tracică, apoi mitul în care se disting primele semne de teamă observate de zei să se tragă din tradiţia greacă, pentru ca ultima formă, cea diametral opusă primei, în care mitul îl prezintă pe Orfeu temător şi fără să aibă încredere în propriile forţe, să se bazeze pe tradiţia latină? Iar toate acestea pentru că Orfeu a fost venerat de traci, respectat de greci şi tolerat de latini?