Pâna la acest remake al unui serial TV din anii ’60 (bazat, la rândul sau, pe un serial radiofonic din anii ’30), calitatea de supererou a unui personaj de film sau banda desenata presupunea concomitent existenta unor superputeri, a caror absenta putea fi suplinita doar de un numar mare de gadgeturi, respectiv a unui inamic, cu superputeri sau gadgeturi de o natura diferita, dar similare în intensitate. O a treia conditie, facultativa, era existenta unui aliat de plan secund. În „Viespea verde“ a lui Michel Gondry, atât supereroul, cât si inamicul sau prezinta o a patra caracteristica: dependenta de consilieri. Pentru cei doi, brandingul e cel putin la fel de important precum obiectul pe care îl determina.
Reclama de sine nu miroase a bine
Preocuparea pentru branding se vadeste în alegerea numelui, a vestimentatiei si a accesoriilor, masina si arma fiind cele mai importante dintre acestea din urma. Protagonistul îsi planifica faptele prin interpusi, dar le speculeaza publicitar el însusi: de îndata ce are ocazia, Britt Reid justitiarul îl foloseste pe Britt Reid proprietarul media ca reprezentant de relatii publice al identitatii sale secunde. În ceea ce priveste pozitionarea, Chudnofski (Christopher Waltz) afla ca sacoul Gucci are puterea vestei din kevlar si devine Bloodnofski la sugestia unui vânzator de droguri, în timp ce Green Hornet îi anticipeaza fiecare miscare la sugestia unei secretare.
Fara instructiunile lui Lenore Case, eroul întruchipat de Seth Rogen nu numai ca nu stie ce sa faca: nu stie ce este. Dosarele pe care personajul lui Cameron Diaz i le tot pregateste servesc în acelasi timp de predictii si de profil psihologic. Probabil acesta este motivul pentru care acest Green Hornet din 2011 este atât de greu de luat în serios: nici el nu se ia în serios, nici în perioada de incubatie a supereroului, nici mai târziu.
Trecut-au anii degeaba
Britt Reid începe ca un pusti razgâiat, mânios pe tatal care i-a stricat jucaria preferata, si sfârseste ca un pusti razgâiat, cu jucarii preferate noi. În cel putin 20 de ani de viata, nu pare sa fi câstigat altceva decât kilograme. Nu ca filmele cu supereroi ar avea în general mari pretentii, portretele protagonistilor sunt de regula în alb si negru (câteodata la propriu) si rareori se compun din mai mult de doua-trei tuse, evidente din primul rând al salii pâna la coada de bilete si standul de popcorn.
Însa ceva-ceva tot se schimba pe parcurs. Eroul gaseste în el hotarârea de a deveni supererou fie ca urmare a unei traume, fie dintr-o convingere care începe sa-l stapâneasca încetul cu încetul si care în final se dovedeste mai puternica decât el. Indiferent daca el ia hotarârea sau daca hotarârea e cea care se impune de la sine (parintii morti ai lui Bruce Wayne, care cer si cer razbunare), momentul în care transformarea se produce e unul cât se poate de serios. Daca nu întelegem cum trebuie resorturile acestei metamorfoze, filmul trece pe lânga noi. Ei bine, schimbarea se produce în „The Green Hornet“ asa cum se iau toate marile hotarâri în comediile cu Seth Rogen: alimentata de un drog, care de data aceasta se întâmpla sa fie doar alcoolul.
Tatal lui Britt moare ca urmare a unei întepaturi de viespe. Aceasta moarte nu îl da peste cap si nu îl face sa porneasca cruciade împotriva raului si a raufacatorilor. Corect ar fi sa spunem ca Rogen îl interpreteaza pe Reid ca si cum moartea tatalui sau îl sucareste; nu mult, ci doar un pic, si nu pentru ca tinea la el, ci pentru ca îi schimba viata într-un moment în care numai de asta nu avea chef. Din munca de o viata a tatalui (jurnalismul), nu întelege o iota. Devine erou pentru ca se întâmpla sa dea peste niste derbedei atunci când el însusi încalca legea, încercând (si reusind) sa decapiteze statuia din cimitir a tatalui sau.
Ceea ce lui îi place e sa petreaca. În debutul filmului, îl vedem pe repede înainte hârjonindu-se cu o bruneta anonima prin toate masinile tatalui sau. E reeditarea pe care un regizor de videoclipuri de manele ar face-o scenei din „Portocala mecanica“, cea în care Alex coregrafiaza o partuza pe muzica de Rossini. Acest Kubrick al lui 2011, pe care eu unul îl imaginez fara prea mari eforturi pozându-se în oglinda cu telefonul mobil si aratând catre obiectiv hârtii de un dolar, se întâmpla sa fie fosta mare speranta Michel Gondry. În filmografia lui Gondry, „The Green Hornet“ e ca experienta de live chat pentru arhitecta aspiranta. Ceva ce ai face mai bine sa nu treci în CV.
Camaraderia are picioare scurte
Daca „The Green Hornet“ e un film cu supereroi atipic, aceasta se întâmpla si datorita elementelor de comedie. Una grosiera, în care personajele nu spun doar „Pupa-ma-n fund!“, ci si explica în detaliu cum decurg pupaturile, dar ceea ce mineaza atât seriozitatea, cât si umorul este acelasi lucru, o reinventare moderna a conceptului de camp.
„The Green Hornet“ e mai putin despre dusmania dintre Brett Reid si Bloodnofski decât despre prietenia dintre el si Kato, despre tovarasia dintre ei, care e doar o varianta a tovarasiei pe care am mai vazut-o de atâtea ori în comediile cu Rogen. E ca un fel de casnicie între doi barbati care nu dau semne ca ar fi gay, dar care în cea mai mare parte din timp se comporta ca niste adolescenti. E o joaca de-a sentimentele a unor copii mari si o joaca de-a filmul a unui actor mic.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 310