De-a ciuruitul

Mi-a venit în minte în ultima vreme, şi nu fără motive întemeiate, replica lui Victor Eftimiu, pe care cei de vârsta mea o repetau deseori: „M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie!“. Acum, cunoscutul confrate n-ar mai avea motive să fie dezamăgit.

„Ţine minte cinci cuvinte: e mai rău ca înainte!“, se striga imediat după Revoluţie. Nu ştiu ce s-ar putea striga acum, când e mai rău ca oricând. Trăim în zodia canaliilor care-şi poartă la vedere ura, ignoranţa şi neruşinarea. Ţara, din păcate, aminteşte de o baltă urât mirositoare, în care peştii cei mici sunt devoraţi de peştii cei mari, iar aceştia din urmă, la rândul lor, de rechinii din bălţile vecine, tutelare. Nu trebuie să murim de tot, dar nici să trăim. Nu cred că îmi va fi dat să trăiesc momentul redeşteptării naţionale, în care cred cu tărie, şi nici nu visez ca alţii, în buna tradiţie naţională, păduri de ţepe de-a lungul Căii Victoriei: lemnul se exportă în disperare, ca toate celelalte, încât am rămas doar o hartă pe care, ca o ironie, mai scrie numele ţării. Cred însă că făcătorii de rele, canaliile, vor avea parte de justiţia pe care o promovează şi o susţin: dau, cu o uşurinţă ce aparţine patologiei, zeci de ani, de parcă oamenii – „puşcăriabilii“ – ar fi nemuritori. Nu voi uita niciodată tribunalul care a decis asasinarea Ceauşeştilor. Parcă văd şi acum reacţiile acestora ascultând lozincile penibile ce li se debitau, acuzaţiile absurde şi lipsa de omenie şi aroganţa tribunalului. Nu ştiu dacă Nicolae Ceauşescu a înţeles că el însuşi era unul dintre autorii comediei ce i se reprezenta pentru ultima oară, dar oricum i-am respectat curajul şi demnitatea cu care şi-a întâmpinat moartea. Mai târziu, călătorind prin Statele Unite şi colindând comunităţile româneşti şi marile biblioteci, pentru a vedea ce cărţi există despre România, m-a urmărit acelaşi film rulat de cele mai importante canale de televiziune, ca model de barbarie şi primitivism. Jurnaliştii aceia nu ştiau că nu eram la primul asasinat politic, că aveam o oarece experienţă la acest capitol, iar criminalii, indiferent de culoarea lor politică, aveau un deosebit simţ al valorilor. Vechii daci, când aveau prea multe nedumeriri, îi alegeau pe cei mai buni şi îi aruncau în suliţe ca să ajungă cât mai repede la Zalmoxis. Atunci, străbătând America, am aflat că exista o fundaţie a unor emigranţi transilvăneni şi netransilvăneni care se specializase în ponegrirea României. Când nu mai erau filme cu handicapaţi, copii reduşi la condiţia de animale, ţigănci desculţe, vaci trăgând căruţe pe şosea printre camioane, reveneau la acest film. Acolo, aşadar, am luat prima lecţie despre războiul informaţional pe care până în zilele noastre continuăm să-l pierdem deoarece pe baricadele româneşti au fost puşi, nu tocmai din prostie, în chip de adversari redutabili, nişte neica nimeni care ne dispreţuia limba şi istoria. În această ordine de idei, ca într-un joc psihanalitic, primul care îmi trece prin minte este Gaddafi. El, care avea bani cât nişte state la un loc, el, care şi-a întins cortul în mijlocul Parisului şi a acceptat să-i sărute mâna şefi de stat şi de guvern, a sfârşit-o în canal, hrănindu-se cu resturi şi suportând practicile celor care trăiau pe acolo. Ori de câte ori i-am întâlnit numele conducătorului libian, mi-am amintit de Oriana Fallaci, celebra jurnalistă şi romancieră italiană, care, cu mulţi ani în urmă, a reuşit să-i ia un interviu memorabil. Orice îl întreba, el făcea trimitere la Cartea verde pe care o scrisese cu multă trudă în deşert: „Răspunsul se găseşte în cartea mea, se vede că n-ai citit-o“ etc., replică sfidătoare care a înfuriat-o pe celebra jurnalistă: „Am citit-o, colonele, că doar încape în pudriera mea!“. Oriana Fallaci a scăpat însă cu viaţă, semn că cineva, acolo sus, o iubea.
Se ştie: cine nu cunoaşte istoria o repetă. Lecţie la care noi, românii, am rămas mereu corigenţi. Nu ştiu ce se mai poate spune. În ceea ce mă priveşte, nu mi-am măsurat viaţa în ani – cred că am mai spus-o –, ci în cărţi scrise, până am descoperit, ca atâţia alţii, că viaţa este în urmă, că zilele care mi-au fost date sunt uluitoare cadouri ale Creatorului. Semn că ar trebui să mai descopăr ceva. Şi, mai ales, să spun sau chiar să strig ceva. Sigur, port în mine povara unor lucruri nespuse, păstrate până în cele mai mici detalii în memorie: din delicateţe, din laşitate uneori sau, mai ales, de greaţă faţă de mârlănia şi jegul în care coboară de cele mai multe ori discuţiile în minunata noastră ţară care nu reuşeşte nicicum să iasă dintr-un lung şi chinuitor coşmar creat de lichelele şi de tâmpiţii naţionali. Fac parte dintre cei ce din primii ani de viaţă au fost învăţaţi să meargã împotriva curentului, să-şi punã, cu toată spaima şi deruta, primele întrebări dureroase despre lumea, pe atunci foarte mică, în care trăiam. Şi nu aveam cum să nu mă întreb, când am văzut un om împuşcat la numai câţiva paşi de mine şi târât apoi de un picior la camionul în care probabil că se găseau şi alte cadavre. Abecedarul din care am învăţat primele litere începea cu fotografia Regelui Mihai, a Reginei Mame Elena şi, fireşte, a mareşalului Stalin, iar limba rusă, obligatorie, am învăţat-o cântând, încât şi astăzi mă pomenesc fredonând: „Razvetali iabloki i gruşi“ sau câte un marş al Armatei Sovietice. Pe atunci însă, eram mustrat aspru de orice consătean, care nu înceta să-mi amintească de „colosul cu picioare de lut“, de colhozuri şi de „mâncatul la cazan“. Şi, în timp ce maşinile Securităţii bântuiau în miez de noapte arestând la întâmplare, pădurile erau colindate de cei alungaţi de frică sau chemaţi de speranţa că nu peste mult vor veni americanii eliberatori, care trimiteau baloane cu afişe încurajatoare, de genul: luptaţi, dragi români, eliberaţi-vă de comunism etc. Altfel, o banală anonimă îţi asigura nişte ani de închisoare ori de Canal sau nişte ani petrecuţi în aceleaşi spaţii, fără nici o judecată. Ţin minte că, într-o noapte, urma să fie arestat un domn pe numele său Trifan, bănuit că ar fi făcut parte din „Frăţiile de cruce“, dar, cum acesta n-a fost găsit la domiciliu, l-au arestat pe un vecin de la un etaj inferior, pe care-l chema Trifon. Judecătorii nu s-au împiedicat de o banală literă şi nici de faptul că persoana respectivă nu era capabilă să-şi dovedească nevinovăţia. Cine a citit Procesul marii trădări naţionale sau pe cel al liderilor PNŢ va înţelege, din păcate, ceva din tradiţiile justiţiei noastre inspirate de Stalin şi Vîşinski, dar şi contribuţia decisivă a unor intelectuali români la impunerea acestui mod de a gândi şi de a utiliza ura drept componentă obligatorie a oricărei judecăţi. Traian Şelmaru spunea că boxa pare un catafalc cu cincisprezece scaune, iar despre cei aflaţi pe ele îşi afirma cu tărie convingerea că nici o pedeapsă nu era prea mare pentru aceşti criminali. Criminali care, din alt unghi priviţi, erau unii dintre cei mai de seamă bărbaţi ai istoriei noastre. Câtă vreme se mai poate vorbi de adevărata istorie, trebuie să-i pomenim cât mai des, căci am avut mari valori care ar sta la loc de cinste în orice cultură. Din fericire, istoria ţine minte şi lichelele. Procurorii care i-au convins pe judecători că Iuliu Maniu merită 104 ani de închisoare au un nume: Alexandrescu, Stanciu şi Georgescu. Voi vorbi cu alt prilej despre eroi şi lichele, căci libertatea şi demnitatea au fost plătite cu mult sânge. Şi dacă ceva trebuie ţinut minte, este că niciodată libertatea nu este dobândită pentru totdeauna. Ea se pierde cu multă uşurinţă. Şi, nu ştiu cum se face, dar, folosind metafora lui Camus, reprezentanţii şobolanilor care pândesc la poarta cetăţii pentru a răspândi ciuma sunt oameni cu carte. Pol Pot, de exemplu, era absolvent de Sorbona. Asta, ca să nu mai vorbim de mercenarii autohtoni. Fără educaţie şi fără sănătate şi un nivel de trai măcar acceptabil, libertatea devine o vorbă goală. Şi, dacă mă pomenesc privind în urmă, îmi aduc aminte cât de greu s-a cucerit fiecare pas, cât efort şi cât de lung a fost drumul de la comunismul primitiv la momentul în care cei ce au plătit cu viaţa dreptul nostru, al celor ce mai trăim, de a spune ce trebuie. Drumul printre detaşamentele de cenzori, activişti şi securişti este, din păcate, cunoscut mai puţin, căci Revoluţia a scos la suprafaţă toate gunoaiele. Astăzi, asediul împotriva celor ce au o altă părere este de o violenţă greu de imaginat. Asediul asupra Antenei 3 ne duce cu gândul la altă epocă, cea de după ultimul război. În loc ca minunaţii colegi de breaslă să se bucure că un grup de foarte talentaţi ziarişti îi apără şi pe ei, refuzând să-şi vândă sau măcar să-şi negocieze dreptul de a fi ei înşişi, de a-şi face meseria, sunt de acord cu cei ce vor să le desfiinţeze spaţiul din care emit. Chiar dacă ura, violenţa şi incultura se simt bine împreună, nu trebuie să uite că şi ei vor deveni victime ale aceluiaşi tăvălug care a culcat la pământ civilizaţia, şcoala şi liniştea acestei ţări. Ar fi obligatoriu să ne amintim cele spuse de Voltaire lui Piron: „Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a spune ce gândeşti!“. Sunt bătălii care nu trebuie sã se piardã niciodată. Iar la noi, oricât ar părea de bizar, apar ca din senin, deseori când nimeni nu se aşteaptă, bărbaţii de care ţara are nevoie. Bărbaţi care nu pot fi ciuruiţi. n