Într-un an dedicat dramaturgului nostru national, nelipsit din manualele scolare, dar si din actualitatea politica si sociala, initiativa lui Gigi Caciuleanu de a prezenta un altfel de Caragiale a fost fireasca si binevenita, spectacolul „D’ale noastre“, montat la Teatrul National din Bucuresti cu sprijinul Fundatiei Art Production si al JTI – credinciosi sponsori ai dansului de cea mai buna calitate -, urmând sa intre în repertoriul stagiunii viitoare.
Între turneele si repertoriul Baletului National din Chile, al carui director artistic este de peste un deceniu, Caciuleanu este fericit sa lucreze „acasa“, si nu doar în Capitala, ata tragându-l în repetate rânduri catre Teatrul Ariel din Târgu Mures.
Daca o pagina de Verdi, Mozart sau „Carmina burana“ i-au oferit alteori coregrafului provocari intelectuale, Caragiale este pentru el une affaire de coeur, o regasire biografica si culturala. Se vede cât de colo ca, în memoria sa afectiva, lucrurile s-au sedimentat de mult si ca acum nu face decât sa permita preaplinului sau sufletesc sa se manifeste. Inspiratia curge, disciplinata de mestesug, creatorul se simte bine transpunându-si identitatea nationala într-o limba universala – cea a teatrului coregrafic.
Prin ce difera acesta de teatrul-dans? Esentialmente, este vorba despre redarea unui libret, comic sau dramatic, cu mijloacele artei coregrafice contemporane. Un tip de spectacol ai carui interpreti pot fi actori, dar unde actiunea se construieste din stari, simboluri si gestualitate, cuvântul rostit fiind folosit doar arareori, unde nu se mizeaza pe pantomima. Dansatorii profesionisti sunt liantul dintre diferitele momente, pendulând între lumea verbalitatii si cea a gestului încarcat de semnificatie.
Actorii danseaza, dansatorii joaca, dar nu este urmarit un exercitiu de introspectie, ca la Pina Bausch. În buna traditie a iubitei sale maestre, Miriam Raducanu (va mai amintiti fabuloasele ei examene de miscare scenica de la Teatrul Foarte Mic, cu studentii actori ai Universitatii Hyperion?), la Caciuleanu povestea este spusa de expresivitatea corporala si faciala, privitorul completând cuvintele de legatura.
„D’ale noastre“ este alcatuit dintr-o suita de secvente ce evoca situatii si personaje din scrierile lui Conu’ Iancu (comedii, schite si drame), apartinând deci culturii noastre. Tratându-le însa ca tipologii si recurgând la simboluri, coregraful le pune în lumina dimensiunea cel putin balcanica si atemporala: Frumoasa urbei, Santajistul, Mahalaua, Feciorul razgâiat, Miticii etc.
Ca structura, spectacolul se înscrie în seria creatiilor anterioare ale lui Gigi Caciuleanu, unde imaginea de ansamblu se coaguleaza dintr-un puzzle, succesiunea implica adesea suprapunere, iar trecerile abrupte produc efecte comice, scenariul aducând mai degraba a film de animatie, fapt explicitat si de papusile de cârpa în marime umana.
Ca si în „OuiBaDa“, coregraful se dovedeste un cunoscator neasteptat de bun al muzicii românesti actuale, pentru cineva care locuieste cea mai mare parte a anului în cealalta emisfera a lumii. În decorul sau sonor, divers si antrenant, dominat de sound-ul electroacustic de sorginte tiganeasca (DJ Vasile, Dan Handrabur), muzica îmbraca si comenteaza miscarea, iar inserturile din lucrari clasice sau arii din opere creeaza asocieri adesea surprinzatoare, sugerând beat-itudinea Cetateanului turmentat prin „Sonata lunii“ de Beethoven, avântul revolutionar al lui Conu Leonida prin aria Toreadorului din „Carmen“ de Bizet sau victoria Coanei Joitica prin „Brindisi“ din „La Traviata“ de Verdi. Mustoasa dintru-nceput, deschisa pe „caldura mare“ a „Verii“ lui Vivaldi, coloana sonora este un personaj în sine, aflat într-un constant dialog de subtext cu coregraful, care-si tine publicul în mâna pâna la final, când acesta se trezeste aplaudând scandat pe ritmul unei melodii de Ray Charles…
Exista doua categorii de personaje în „D’ale noastre“: cele cu referinta literara, recognoscibile si prin tinute, si „umanoizii în furtuna“, contemporanii nostri, anonimii cei de toate zilele, îmbracati de scenografa Corina Gramosteanu în costume minime de culoarea pielii sau identificabili prin detalii de recuzita, în masa carora se topesc cei dintâi. Decorul multifunctional este discret, permitând traversarea de planuri si efecte de stop-cadru sau de fotograma. Sa nu uitam „burta cu tâte“ care, indiferent de sexul purtatorului, eticheteaza Toapa, în toata splendoarea ei. En bon Roumain, Caciuleanu face un pantagruelic haz de necaz…
Compania bucuresteana care-i poarta numele, constituita cu ani în urma, cu ocazia premierei de la Teatrul de Comedie a spectacolului „OuiBaDa“ contine, în formula actuala, aproape o duzina de dansatoare si actori, adusi la un numitor comun ca dansactori (Ramona Barbulescu, Rasmina Calbajos, Alexandru Calin, Lari Giorgescu, Stefan Lupu, Ioana Macarie, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu, Adrian Nour, Vanda Stefanescu, Istvan Téglas).
Desi fiecare îsi are solourile sale, se remarca Lari Giorgescu, al carui „Discurs electoral“ este punctul culminant al serii si totodata o creatie pe care am putea-o considera antologica. Dupa ce s-a jucat toata copilaria de-a Catavencu, Caciuleanu da forma aici politicianului demagog, care se dezbraca treptat de caracter si de haine, folosind o retorica elementara, alcatuita din onomatopee si atitudini într-un crescendo al isteriei si agresivitatii.
Oameni ametiti de carnavalul cotidian, tragând sfori epistolare, apelând cu nadejde la lantul slabiciunilor, napastuindu-si semenii, mamitici diabolice si matroane obosite, fetite dulci, domni importanti nepricepând nimic dintr-ale politichiei, bloozuri rumanoide – Caciuleanu le priveste pe toate cu un zâmbet îngaduitor, ca-s d’ale noastre…
Autor: Vivia SandulescuApărut în nr. 382