Ion Bogdan Ştefănescu, Strigăt înăuntru, Tracus Arte, Bucureşti, 2014
Anul 2014 vine pentru Ion Bogdan Ştefănescu cu o nouă carte de versuri editată la Tracus Arte, Strigăt înăuntru, astfel fiind provocaţi la un amplu periplu ce posedă trăsături accentuat extratelurice, unde modificările stării de conştiinţă iau valori lirice considerabile. Adecvarea cu sine şi cu cele înconjurătoare stă sub influenţa acutei nelinişti existenţiale, astfel încât „Tăişul cuvintelor/ sclipeşte deodată/ în ochii mei şi ai altuia/ Porţi o piatră cu tine/ ca să-ţi poţi ascuţi tăcerea/ în orice clipă“. Călătoriile în afara acestei lumi au parte, uneori, de paradigmatice orientări, cum este finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven, moment iniţiatic al trecerii într-un alt stadiu fiinţial. Aceste altfel de tărâmuri poartă sufletul pe căi vădit onirice, unde cele cunoscute sunt supuse unor circumstanţe radicale, privilegiind metamorfoze, unele comparabile chiar cu detalii din eclecticul univers propriu lui Hieronymus Bosch. „Moartea/ pe care nimeni nu ţi-o ia/ şi privirea întoarsă/ roasă pe dinăuntru/ de otrava unei bănuieli“ însoţesc o cale cu evidente filiaţii rimbaldiene, corespondenţă întărită şi de amploarea acestor alchimizări: „Lumina împletită în spirală/ Preschimbă lacrimile-n aur/ Încrustând cu limbă de moarte/ Semnul/ Atingerea/ Cuvântul de trecere“. Profund dezirabil, sensul cromatic al tăcerii reprezintă una dintre formele pe care le poate lua Idealul. Dar sângele, mereu mutabil element, menţine eul în preajma sfâşierii, acolo unde dictonul clamat de părintele Iluminărilor, „Je est un Autre“, ia valori apodictice. Aici, dorinţele îşi pierd coerenţa, flexibil amalgam robit legilor visului. Vii nuanţe expresioniste animă fluxul versurilor din Strigăt înăuntru. Alteritatea este invocată constant, neîncetată dorinţă ce vizează doar revelarea misterului. Fascinaţia apei însoţeşte toate mărturisirile lui Ion Bogdan Ştefănescu despre treptele ce se cer a fi parcurse întru elevare. În multe cazuri ocultarea fiind asumată, secretul poartă o aură impenetrabilă, mult în afara contingenţei, conectat la energia imuabilă a ochiului sacru, veghetor deasupra tuturor destructurărilor. Rădăcinile vor rămâne mereu inexpugnabile, în pofida plutirii thanatice înconjurătoare: „Strâng cu putere între buze/ un singur cuvânt/ – Tată! –/ îndepărtând parcă aerul din fălcile morţii/ miros de ars se întinde/ Suflarea mi se înnegreşte/ Pe scenă numai bărbaţi în frac/ cu papioane şi cămăşi negre/ Cerul se umple de fluturi/ care cad ca nişte cuie/ lovindu-mi ţeasta din ce în ce mai roşie/ Aştept un vers pornit din glasul lui/ Un vers care să lase moartea cu gura căscată/ Un vers pe care încă nimeni nu l-a scris“. Aventura introspectării ia valenţele unui demers de explorare a terminalelor abisalităţi ce pot locui sufletele: „Mi-am lipit nările de tencuiala rece/ în căutarea disperată a unui abur de aurolac/ Mi-am aşezat capul pe bordura încă jilavă/ şi m-am învelit cu umbra subţiată de căldura din miezul zilei/ Cu apăsare de menghină/ podul palmelor s-a lipit de urechi/ despicând sângele de alcool/ Zvonurile negre/ m-au atacat ca nişte corbi/ Pielea plină de apă devenise de neclintit/ În jurul meu alergau doar umbrele celor care urmau să se înece“. Versurile lui Ion Bogdan Ştefănescu au o deosebită forţă de a sugera acuitatea acelei stări propice radicalelor transformări. Putem remarca fineţea construcţiilor morganatice care animă substanţa volumului, nebănuite sinteze cu efect sigur asupra autenticilor connaisseuri ai regiunilor poetice. Încununând pecetea tainică a oglinzilor labirintului, finalul cărţii predispune la noi orizonturi revelatorii: „Am trecut degetul peste mânerul de argint tocit/ Clinchetul metalului despicat/ a scos la iveală flacăra prin care puteam privi mai departe“. n